Viziuni cu madone (XVIII)

Citiţi episodul precedent aici.

După ce intră în scară, domnul Popescu priveşte atent cutiile poştale mutilate. Într-un colţ, urină proaspătă. Urcă. Zice doar atât, printre dinţi, cu capul înclinat, aruncându-i o privire Ivanei: "N-aş putea să te înţeleg nici cu manualul de funcţionare în mână!"

Uşa apartamentului este veche. Pare să fi fost forţată de nenumărate ori. Un bărbat scund îi primeşte cu o faţă lungă. Ivanei îi trece prin minte că se află în faţa unui om capabil de crimă. Îi invită cu un gest înăuntru. Îl vede pe fotoliu. Palid. Ochii lui au o expresie ciudată, ca şi cum o peliculă de ceaţă s-ar fi lăsat peste ei. Absolut imobil, ca şi cum nu ar cunoaşte-o.

Cristian se aşează pe un scaun şubred.
"Pot să vă ofer ceva?", întreabă bărbatul. Privind în jur, scârbit, Cristian zice: "Nu, mulţumesc."

Bărbatul se aşează în faţa lui, pe alt scaun. Îşi împreunează mâinile în poală, pe burta peste care tricoul stă curbat. La vedere o fâşie de carne cenuşie, o fantă de grăsime care se curbează spre şold, acoperită de păr negru mărunt. Singurul lucru distins la el e fruntea, poate şi ochii, de un verde cald, plăcut.
"Sunt supărat. Extrem de supărat", începe Cristian.
"Înţeleg..."

Linişte pentru un moment, exacerbată de apa care curge undeva.
"Dar ce s-a întâmplat, de fapt? Mi-aţi spus ceva la telefon, dar cred că eraţi foarte furios, pentru că n-am înţeles mai nimic. Iar el, el nu ştie să vorbească. Când îl întreb ceva, tace. Băiatul meu şi fata dumneavoastră sunt prieteni, nu?"
"Fiul dumneavoastră este... un tâmpit. Fiul dumneavoastră este... un gunoi."

Tatăl lui Valeriu tace o clipă, îşi drege vocea, apoi zice ca şi cum ar fi gata să sară la bătaie:
"Haideţi să discutăm în linişte. Nu aşa."
"Nu aşa?", spune bărbatul ridicând vocea "Fetiţa mea. Un copil. O fetiţă."

Bărbatul se mişcă în scaun, neliniştit. Cristian aruncă priviri neliniştite spre pereţii cu zugrăveala crăpată, întrebându-se, probabil, de unde mirosul acela îmbolnăvitor. Haina lui se mişcă odată cu el. Îşi mişcă nervos piciorul, iar vârful pantofului de piele negru, uşor ascuţit, apare ritmic la vedere. Îşi mişcă cu degetele ceasul în jurul încheieturii.
"S-o ia de nevastă!", continuă Cristian. "Trebuie să se căsătorească cu ea. I-a făcut un plod, s-o ia. Să-şi crească fata împreună."

Bărbatul întinde mâna spre ceva ce are pe masă, şi-şi şterge transpiraţia de pe frunte. Respiră foarte greu, ca şi cum respiraţia e un limbaj, iar el vorbeşte continuu.

Apoi tace, aruncându-i tatălui lui Valeriu o privire acuzatoare. După o lungă perioadă de tăcere, face:
"Mda."
"Cum?!"
"Eu unul n-am nimic împotrivă să se căsătorească. Cine a zis că am? Şi el doreşte asta. Doar să ştiţi că noi n-avem de niciunele. Nu putem plăti nuntă sau ceva. Băiatul meu e băiat sărac. N-are casă, n-are maşină. Lucrează ca vopsitor auto la un service."

Cristian îşi ia câteva clipe de gândire, deşi nu ştie ce e de gândit, şi zice:
"Înţeleg."

Tatăl lui Valeriu, delicat.
"Hai să bem ceva, cuscre."

Cristian simte că o ia razna la auzul acestui cuvânt, dar se controlează. Bărbatul se ridică şi aduce o sticlă de ţuică de prune.
"Respect, bun simţ. Elementar", zice. Şi aşează pahare pe masă. "I-a făcut un copil, să se ia. Se iubesc, să le fie de bine. Eu zic, cât mai repede să fie nunta.", zice Cristian cu sufletul sfâşiat să intre într-o asemenea familie, dar mai bine ăsta decât sectantul, şi ciocnesc. Decât să-l vorbească fraţii şi rudele şi prietenii.
"Da, şi eu zic la fel. Vă dau dreptate. Cât mai repede."
"Sunteţi catolic sau ortodox?"

Beau, în tăcere.

Încep din nou să vorbească, dar Ivana nu aude, căci nu-i pasă. Apoi Cristian se răsuceşte spre Valeriu şi i se adresează.
"Nu ştiu cine eşti, nu te-am văzut în viaţa mea până acum, ei, poate te-am văzut odată, dar vreau să te avertizez un lucru. Să ai grijă de fata mea, altfel dau peste tine cu maşina. Nu sunt eu prea fericit cu ce-a făcut Ivana din viaţa ei, dar are mintea ei proprie, dacă doar atât a dus-o capul, treaba ei. Pari un tip de treabă, dar ai grijă. Nu ştiu ce ţi-a zis despre mine, dar sper că te-a atenţionat în privinţa mea. Te omor dacă-i faci vreun rău."

Valeriu spune:
"Bineînţeles. Nu vă faceţi griji. Staţi liniştit. Eu şi Ivana ne cunoaştem de mult. O să am multă grijă de ea."

Cristian îşi ridică privirea spre tânărul din faţa lui, îl tot măsoară fără să găsească prea multe lucruri de plăcut la el. Un fanfaron, bine legat trupeşte, dar supurând prin toţi porii auto-importanţă şi fumuri. Poţi spune de la o poştă că se crede cel mai deştept, deşi e un coate-goale, un gunoi. Nu un tip în care să ai încredere, în care el ar avea încredere, dintr-o bucată. Ci un pămpălău înfumurat drept ginere, invadându-i spaţiul familial care ar fi trebuit să fie cucerit de valoare, nu de impostură. Dar pămpălăul şi-a găsit drumul între picioarele fiică-si. Ăştia pe care nu dai doi lei sunt cei mai ai dracu'. N-au nici jenă, n-au nici o ruşine, nu se dau în lături de la nimic, au doar o voinţă parşivă şi o rezistenţă de fier. Bineînţeles că îşi imaginează că fiică-sa e un fort greu de cucerit şi că individul a folosit toate tertipurile din lume ca s-o convingă. Poate i-a pus ceva în băutură, cine ştie ce mârşăvie a folosit ca să-şi atingă scopul. Cum de a eşuat s-o protejeze de acest individ? De mâinile lui hulpave? Îi vine dintr-o dată să verse. Un nod inconfundabil în stomac.

În stradă, Cristian o priveşte supărat. Ivana se întreabă cum are curajul să se urce la volan cu atâta alcool în sânge. Dar nu pare o problemă. Se lasă şi pe sine în mâinile inconştienţei lui. Poate ştie ce face.
"Cum ai putut să te încurci cu aşa ceva?! Scursura societăţii?!"
"Am_"
"Taci din gură şi urcă-te în maşină!"

Înăuntru, caută cu mâinile care-i acum îi tremură, o ţigară într-un pachet vechi, uitat în maşină de secole, pipăindu-le pe toate, de parcă ar fi trebui să respecte anumite standarde, cu privirea neclintită undeva în linie dreaptă, şi zice:
"Eşti aşa o imbecilă! Mereu ai fost o imbecilă! Uite în ce mă bagi. Mi-e scârbă de oamenii ăştia. Dar acum să-l iei dacă atâta te-a dus mintea. D'aia e Ioana cum e. Un asemenea individ ce copii putea să facă?"
"Eu_"
"Nu mai deschide gura!"

Trăgând un fum, suflându-l cu violenţă spre geam, zice:
"Nu vezi despre ce e de fapt aici?! Nu vezi?! Eşti prea mică, prea tâmpită, prea necoaptă. Câte persoane locuiesc în casa aia? Şase? Şapte? Părinţii sunt şomeri. Iar el, răspunde-mi cinstit, chiar crezi că te iubeşte? Asta crezi?"

Îşi mai aprinde o ţigară.
"Bagă-ţi în cap fato, pe lumea asta totul se reduce la bani. Bani. Bani. Bani."

Ivana are însă chipul lui Valeriu în minte, chip pe care nu l-a mai văzut de foarte mulţi ani. Uitase de el, iar amintirea a năpădit-o plăcut. Ar fi vrut să-i spună că n-a văzut în viaţa ei ceva aşa de frumos. O gură mare, rotundă, plină, perfectă. Simetrică. Ca o floare. Pielea închisă la culoare, piele de un maro auriu, ochi alungiţi de felină. Se gândeşte că a mai văzut ochi din aceştia într-o fotografie a unui jaguar sau a unei pume. Pomeţi proeminenţi, înalţi. Nas drept, sculptat, cu canturi perfecte. Craniu rotund, bombat, gât lat, puternic. N-a văzut un gât mai frumos. Umeri drepţi, muşchi vizibili prin bluza pe care-o purta, prin perechea de blugi. Perfect conturaţi. Şi-l imaginează pe Valeriu alergând între dune de nisip. Zvelt, ca un arc încordat, cu o asprime de animal sălbatic, animal de pradă, cu gura lui cărnoasă, singura trăsătură feminină într-un festin de testosteron. Singura slăbiciune în corpul acela tensionat, dinamic, puternic. Partea sa moale şi fină. Unghiile lui roz şi frumoase la capătul degetelor lungi. Zeu. Zeul deşertului.

Îl ascultă vag pe taică-su urlând la ea. Lătrându-i cuvinte. Şi nici măcar nu a întâlnit-o pe mama lui Valeriu. Mama lui Valeriu e ţigancă. Sau când mama ei o s-o întâlnească pe mama lui Valeriu. Atunci să te ţii.

Valeriu... Ce cu el? Nu e nimic. Ştie poveşti despre drumeţi care s-au aventurat în munţi şi nu s-au mai întors niciodată, dar vor vorbi puţin, ca şi acum câţiva ani, ocazional, iar Ivana se va cuibări în el să se uite împreună la televizor. Asta aşteaptă ea. Să se cuibărească în Valeriu. Nu şi-a dat seama câţi ani a aşteptat asta.

Ivana închide ochii. Oricum se află la un semafor, iar taică-su urlă.

Vor privi cu ochi goi ecranul care le va lumina feţele cu lumina lui cenuşie în nopţile interminabile pe care le vor întâmpina îmbrăţişaţi. Iar el o va convinge să-şi pună capul pe umărul lui, fără cuvinte, doar trăgând-o încet spre el, aşezându-şi palma pe obrazul ei şi mângâindu-i-l încet. Ivana îşi aminteşte că Valeriu miroase surprinzător de bine, a haine curate, un strop de parfum şi un vag parfum personal extrem de plăcut. Îi va plăcea să stea din nou acolo, adulmecând. Doar... închipuire. Dacă există un bărbat pe lumea asta pe care ea să-l accepte lângă ea, acesta ar trebui să fie cu siguranţă. Minimum de defecte masculine. Fără să pună întrebări, fără s-o preseze. Un om simplu, aspru, fără complicaţii, fără intrigi, fără răutăţi.

Ultima amintire pe care o are cu el, este aceea de la ea din atelier. Stăteau unul în faţa celuilalt, ea mâncând întinsă pe pat. Sprijinită de pernă. Cu farfuria cu omletă în faţă, farfurie pe jumătate goală. Cu paharul de suc de portocale pe jumătate gol. Cu castronul cu pudding pe jumătate gol. Cu un buchet de flori incomplet, adică doar un trandafir. De culoarea greşită, roşu, nu alb cum îi plac ei. Iar afară, cerul, cenuşiu şi tot ce intra pe geam, doar o lumină cenuşie, un aer îngheţat de iarnă. Dar ochii lui pe deplin prietenoşi. Se simţise atunci atât de fericită şi flămândă, încât ar fi putut mânca şi trandafirul.


Citiţi următorul episod aici.