Viziuni cu madone (XIX)

Citiţi episodul precedent aici.

Nu poate crede că ea este motivul pentru care mulţimea asta de oameni s-a pus în funcţiune, se mişcă de colo-colo preocupaţi, perfecţionişti. N-a înţeles până acum cât este de serios totul. Vor să participe la o nuntă şi vor avea una. Au venit cu toţii să dănţuiască la marele eveniment. Hotărârea a fost luată pentru ea, dacă ar fi avut altceva în gând, n-ar fi trebuit să aştepte până în ultimul moment. E nunta ei. Iar ea e de faţă. Doar asta a fost şi dorinţa sa, nu? Ea a venit cu ideea. Să mulţumească pe toată lumea. Să intre în legalitate. Să se facă femeie cinstită. Să-şi ia fetiţa înapoi de la asistenta maternală unde locuieşte.

Asistenta socială, Ramona, ajungând-o din urmă, şoptindu-i discret:
"Măi, nu ştiu cum să-ţi zic, dar poate vorbeşti cu tatăl tău. Spune-i să nu mă mai sune. Mi-a zis că îi pare rău că nu m-a întâlnit înainte de a se fi însurat, şi Ivana, nici măcar nu are sens, căci mă îndoiesc că mă născusem când s-a însurat el. Să nu mă mai sune, să mă lase în pace. Pare beat când mă sună."
"O să-i spun", o asigură. "O să-l rog să te lase în pace."

Ivana rămânând în maşină. Aranjându-şi faldurile rochiei cu mâinile îmbrăcate în mânuşile albe, lucioase, până la cot. Un grup de colegi de liceu, veniţi la marele eveniment, râzând de ceva necunoscut Ivanei, sunetul vocilor, fără să înţeleagă cuvintele. Vasile, cu un cap mai înalt decât toţi, dominând discuţia. Poartă o geacă maro de piele şi geanta sa elegantă. Dantura albă e accentuată de tenul măsliniu. Ceilalţi nu sunt nici ei mai prejos, aranjaţi, dichisiţi. Nu-şi aminteşte să-i mai fi văzut vreodată aşa arătoşi. E clar că şi-au dat toată silinţa. Colegul ei de bancă din liceu, Andrei, e acolo.

August se apropie de ea, o felicită, apoi îi spune:
"Este o încercare foarte mare, dar totul are un sens, Ivana. Rămâne în puterea ta să-l descoperi. Toate lucrurile astea prin care treci, încearcă să-ţi spună ceva, să-ţi transmită ceva esenţial. Fii pregătită să înţelegi. Apoi să te îmbunătăţeşti pe tine, să lucrezi mai departe cu propria persoană."

Îi zâmbeşte şi-i întinde mâna. Ivana îi ia mâna între ale ei şi stă aşa, gânditoare.
"Ştii... mă întrebam. Oare cum arată dragostea? Ce este ea?", îl întreabă.
"La asta n-am cum să-ţi răspund. Pentru fiecare eu cred că dragostea e altfel."
"Da, dar adevăratele sentimente, adevăratele emoţii?"
"Ceea ce simţi tu, crezi că e neadevărat?"

Ea se opreşte să analizeze.
"Ce-ar fi de presupus să simt, de fapt?", îl întreabă uimită.

Nu crede că simte ceea ce ar trebui să simtă pentru nimic din jurul ei.
"De ce trebuie să compari mereu cu ce simt alţii? Chiar crezi că există un manual?"
"Nu, nu există manual, asta sigur, dar nu sunt fericită, sunt complet nefericită. Mă tem că n-o să fiu niciodată fericită. N-ar trebui să fiu fericită? Să explodez de fericire sau ceva de genul ăsta?"
"Cu timpul o să înveţi să fii fericită, Ivana. Crede-mă. Doar că fericirea nu este ceva extern, ci este ceva construit de tine. Tu aştepţi ca fericirea să-ţi vină cadou de la alţii, sau din cer. Nu ştiu de unde. Fericirea şi-o inventează fiecare om pentru sine. Este o creaţie proprie. Fericirea şi nefericirea există amândouă la tine în cap. Doar acolo."

Îl priveşte. Dacă omul ăsta are dreptate? Cuvintele lui îi dau deodată o senzaţie de pace, exact sentimentul de care avea nevoie ca să treacă prin ziua de azi. Se simte dintr-o dată uşoară, liberă. Îi vine să râdă cât de ridicolă a fost. În seara de dinainte, a făcut ce a ştiut ea mai bine. Reuşind să nu se dezmintă pe sine. Poate că nimeni nu se schimbă niciodată. Oricât ar încerca să schimbe realitatea. Cu un geamantan secret sub pat, plin de lucruri. Panica. Îngăduindu-şi o oarecare sinceritate cu sine. Simţindu-se cu arma la tâmplă. Un pic de adevăr apucând să se strecoare perfid. La ea în stomac, unde se petrec toate lucrurile importante. Cu aceeaşi laşitate ca şi în alte dăţi. Preferând să nu se confrunte cu nimeni, să nu spună adevărul, ci să-şi construiască unul paralel, departe de ochii celor care deţin şablonul vieţii ei şi tot continuă să măsoare bănuitori faptele ei. Să gândească totul de una singură, nu ca aici, unde nu e lăsată pentru că rezultatul nu place nimănui. Să fugă.

Totuşi e aici acum, e îmbrăcată în rochia aceasta şi aşteaptă într-o maşină să-i vină rândul.
"Îţi mulţumesc", îi spune lui August. "Îţi mulţumesc."

El o priveşte uimit, apoi o sărută pe frunte.

Ar putea viaţa ei să se intersecteze cu adevărat cu răul? I s-ar putea întâmpla chiar ei? Căci de ani de zile a crescut în ea credinţa că nu e doar ceva care se întâmplă undeva departe, dincolo de zidul de protecţie care-i înconjoară viaţa. Zid care oricum a început să se fisureze de la o zi la alta. Ea nu e specială. Nu e specială?!

În Bucureştiul ăsta unde totul e ciobit, tocit, murdar, pătat, prăfuit, prost montat, lucrat de mântuială. Ea seamănă cu tot ce-i în jur, lucrurile au modelat-o şi pe ea, probabil. Cu toţii trăim cu vedeniile noastre aici, îşi spune Ivana. Cu toţii avem viziuni.

În mulţimea care aşteaptă în faţa bisericii, îşi vede tatăl cu Ioana de mână. Îl observă cum se strecoară printre cei prezenţi, şi cum se opreşte în spatele Ramonei, imaginându-şi că nu-l vede nimeni. Ca un copil. Stă aşa privind-o, imobil, sorbind-o din ochi, mai exact. Bine măcar că are altă preocupare şi nu o mai dă pe a lui cum că Valeriu probabil i-a pus ceva în băutură, poate a drogat-o, ori cine ştie ce altă mârşăvie a înfăptuit acesta s-o facă să stea. Ce tertipuri mişeleşti, căci fata lui era destinată probabil vreunui prinţ. Ivana râde în sinea sa.

La câţiva metri distanţă, mama lui Cristian, bunica ei. Se simte impresionată de starea ei care se deteriorează, iar asta este vizibil pentru toţi cei care-o cunosc. Trasă la faţă, palidă, slăbită brusc, dezorientată. Debut de Alzheimer.

În tabăra cealaltă, cea despărţită de o graniţă invizibilă dar reală, familia lui Vincenţiu. Se scot în evidenţă întrucât nu vorbesc între ei, stau ţepeni ca nişte manechine. Iar femeile lor poartă chestii ciudate, precum ciorapi-plasă negrii asortaţi la costume ou-de-raţă croite şi cusute în casă, sau rochii urâte mulate pe grăsimi care ar trebui ascunse. Burţi şi guşi şi culori de păr ţipătoare. Aceştia sunt noii oameni din viaţa Ivanei, îşi va petrece întreaga viaţă printre ei. Deja le cunoaşte numele şi istoriile, deşi nu prea e mare lucru de cunoscut.

Ioana se desprinde de bunicul ei fără ca acesta să bage măcar de seamă, şi începe să umble de colo-colo nesupravegheată şi să se îndepărteze din ce în ce mai mult, creându-i o stare de agitaţie Ivanei.

Ramona tocmai explică ceva unei verişoare pe care Ivana n-a mai văzut-o de ani de zile, dar maică-sa şi-a luat în serios sarcina şi a convocat tot arborele genealogic. Verişoara arată diferit, trebuie să fi pierdut cel puţin douăzeci de kilograme. Familia ei, compusă din o mulţime de babe boite şi moşi decrepiţi, de persoane relativ tinere cu care n-are nimic în comun şi de copii acestora, nişte progenituri răsfăţate, fără respect pentru nimic. Veniţi să dănţuiască la marele eveniment, să fie văzuţi şi admiraţi. Cei care au redus-o la tăcere fără măcar să aibă habar de autoritatea pe care-au impus-o în micul lor univers, odată cu feţele lor severe. Condiţionându-se unii pe alţii. Aranjându-şi de la distanţă vieţile unii altora, pentru că aşa funcţionează. Rude. Cu casele lor rânite cu grijă, ori chiar maniacal, şi toată stabilitatea care emană de-aici şi dorinţa acerbă ca fiecare lucru să aibă locul său şi scopul său clar definit, crescându-şi copii cu devoţiune şi mână de fier, dezvoltând o relaţie personală şi intimă cu dumnezeu, care lucrează drept răsplată, harnic, la locul lor din cer pe care-l merită având în vedere ferocitatea cu care au apărat posesiunile lor pe pământ. Stând acolo să asiste la sfânta slujbă de unire a celor doi oameni, cu feţele lor de patriarhi devitalizaţi, să afirme încă odată prosperitatea, belşugul şi victoria. Şi poţi citi pe feţele lor cât de greu au muncit pentru toate. Tot ceea ce ştiu e muncă. Au muncit dintotdeauna, pentru a asigura mai departe prosperitatea şi victoria, au luptat şi au supravieţuit. Ivana îi cunoaşte îndeajuns pe fiecare în parte ca să cunoască detalii din lupta cu problemele vieţii, cu bolile fiecăruia, cu cât de victorios şi mândru e fiecare de-acolo că e îndeajuns de sănătos să participe la această nuntă, îndeajuns de bogat să ofere un cadou tinerilor miri, îndeajuns de de-toate pentru a fi invidiaţi. Iată că totul se termină cu bine, oare de ce nu a avut încredere? La urma urmei, toate poveştile bune se termină cu o nuntă şi cu promisiunea unei iubiri fără sfârşit.

Madam Popescu se străduieşte să zâmbească. Umilirea finală, cu ţiganca aia împuţită drept cuscră. Stă aici în faţa oamenilor, să îi primească, să le facă conversaţie. Pare un vis urât. Un coşmar. Lucrul de care îi era teamă cel mai tare, devenit realitate. Colegele de serviciu trecând s-o felicite, spunând lucruri de genul: "Fata dumneavoastră e extraordinară. Arată ca o adevărată prinţesă." Apoi adăugând cu voci nesigure: "Şi nici ginerică nu e chiar de lepădat." Acum a ajuns bârfa spitalului, e clar. Or s-o vorbească toţi.

În plus, toate rudele sunt aici de faţă. Au venit, nenorociţii ca vulturii. Au venit să se expună, să arate c-au reuşit. Fraţii lui Cristian, hoţi şi şmecheri, toţi ajunşi. Unul din fraţi şi-a deschis o reţea de magazine, a umblat prin străinătăţuri şi-a furat de-acolo cât a putut. S-a întors aici şi s-a ajuns. Şi curva de nevastă-sa, uite la ea ce bine se ţine. Ce ţoale de firmă are şi ce roză în obraji. Cât are curva asta? Că ar trebui să fie destul de bătrână. Cât o costa oare geanta aia de la ea de pe braţ? Câte operaţii estetice şi-a făcut de arată aşa înfloritor? Cred că amanţii tineri o ţin aşa în formă, curvă a fost de tânără. Poartă o bluză cu dantelă la gât, mâneci bufante, pantaloni colanţi cu imprimeu de leopard trei sferturi şi geantă asortată. Are o coafură înaltă, blond platinat, unghii roşii, lungi. Şi-au căpătuit şi fata bine, lucrează într-o multinaţională, e mare şefă acolo, au măritat-o cu unu' cu bani, i-au luat apartament mare. Au două maşini, un BMW şi un Mercedes, or fi furate de pe undeva, cine ştie. Că pe bani cinstiţi nu le-or fi luat. Ha. Cine poate face bani cinstiţi în ţara asta? Din muncă cinstită nu ajungi nicăieri. Rămâi un amărât, un nenorocit.

Şi uite-o şi pe verişoara Ivanei din partea lui taică-su, care a ajuns în Franţa. Poartă de asemenea colanţi, dar violet şi tot tocuri cui de cincisprezece centimetri. Are o geantă uriaşă şi ochelari uriaşi, care-i fac capul să semene cu al unei muşte. Înjură într-una România, totu-i pute, totul e oribil pentru ea, nu mai e obişnuită. Începând de la apă, spune ea, până şi apa are alt gust, totul aici e contrafăcut, zice ea, că la ea în Franţa e altfel. Şampoanele L'Oreal au alt miros, astea sunt făcute pentru amărâţii din est, zice. Apoi întreabă dacă aici avem mâncare de câini, că şi-a transportat jigodia până aici. Se miră când i se spune că avem mâncare de câini. Şi aveţi şi lapte degresat, că ea nu poate bea decât lapte degresat. Apoi continuă să abereze cât de oribil e Bucureştiul şi cum nu mai recunoaşte nimic în el. Bineînţeles, a plecat doar de un an jumătate, iar acolo are o slujbă amărâtă într-un cabinet, deşi aici a făcut facultate pe vremea când facultatea încă mai însemna ceva. Susţine că acum ea e franţuzoaică get-beget, şi toată lumea se uită la ea ca la o franţuzoaică. Că acum şi-a făcut visuri şi nu s-ar mai întoarce niciodată aici.

Madam Popescu, enervată, soarbe din paharul cu şampanie. Nu mai suportă să se uite la fătuca aia spoită.

Ar fi trebuit să am grijă de mine, să îmi cumpăr ţoale, să-mi trăiesc viaţa, nu să stau în curu' Ivanei, continuă să-şi spună madam Popescu. Câţi bani am dat pe fundul ei, acum aveam trei vile şi trei apartamente, şapte maşini. Cât am cărat mai întâi în şcoală, să nu-i vorbească vreun profesor cine ştie cum. Săptămânal am fost acolo cu pacheţelul. Apoi la trepte câţi bani şi câte sacoşe, s-o ţină în liceu, să primească note bune. Cât am plătit ca s-o bage în facultate, plus toate meditaţiile de-a lungul timpului, cu cei mai buni profesori, nu cu oricine, unde dai banu' greu. Câte linguşiri, cât i-am pupat pe toţi în cur pentru ea. Cum i-am mediat toate conflictele, i-am rezolvat toate problemele, am sunat pe la colege s-o împac, să urlu la ele că i-au zis nu ştiu ce. Cât am plătit ca s-o primească într-o şcoală de fotomodele când i s-a năzărit ei că vrea să fie fotomodel. E adevărat că ea spune că n-a vrut, că a fost doar ideea mea, dar nu e adevărat. Aşa face ea mereu, dacă ceva nu-i iese, dă vina pe alţii. I-am spus şi repetat mereu: tu eşti cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă, m-am purtat cu ea ca şi cu o prinţesă, am ţinut-o în palme, în puf, am trăit pentru ea. Doar pentru ea. I-am plătit pe toţi în jur ca să-i spună acelaşi lucru. Am luptat pentru ea în fiecare clipă. Am vrut să fiu mama pe care n-am avut-o eu, deşi şi mămica săraca, a făcut tot ce-a putut. Mereu mi-a repetat: numai muncitoare în fabrică cum sunt eu să nu ajungi.

Cât am investit atunci cu Bogdan Iacob. Pfui, şi cum mi-a scăpat printre degete...! Cât îl regret pe băiatul ăla, şi-n ziua de azi. Am alergat cu Ivana la ginecolog s-o coasă la loc, că ştiam că băiatului îi plac fetele cuminţi, serioase. Ce contează acolo o cusătură când produce o diferenţă aşa de mare? Ăla da băiat. O să-l regret cât oi trăi. Dar cu proasta mea de Ivana...! Ce vrei să faci? Din rahat bici? Pe ăla să-l fi avut ginere, acum altă treabă ar fi fost. Nu ştiu cum de l-a pus proasta mea pe fugă pe bietul băiat. O tâmpită. Ce ştiu eu ce i-o fi făcut anormala?

Ce băiat, ce familie. Cu firmă, din familie bogată, băiat de viitor, cu proprietăţi, terenuri, bani. I-am spus Ivanei: ăsta, mamă, ăsta. Că ăsta are bani. Pe băiatul ăsta trebuie să punem mâna. Sunteţi o pereche perfectă, şi ce vrei, să faci foamea cum am făcut eu lângă tac-tu? Unu' mamă care să aibă ce să-ţi ofere. Nu un coate goale, cum m-am măritat eu. Un neica nimeni. Să faci foamea lângă un neisprăvit. Nu vezi la toate târfele cum se ajung? Tu de ce n-ai pune mâna pe un băiat bun? Mai dă şi tu un pic din cur, mai puneţi nişte ruj până-ţi atingi scopul. Uită-te şi tu la altele. Fii mai înţepată. Vorbeşte şi tu, nu sta ca muta. Nu vezi că ţi-o iau toate înainte?

Cât m-am zbătut să-i obţin prima întâlnire cu băiatul ăsta, numai eu ştiu. Cât am sunat la familia lui. Şi ce face tâmpita? La prima întâlnire îi dă cu poşeta în cap, că nu ştiu ce i-a zis. Apoi, când mergea totul bine, numai ea ştie ce-a făcut, că ce, poţi să ştii adevărul? Eu am învăţat-o numai de bine. I-am zis: acum să faceţi sex, că eşti la ovulaţie. Dar eu ştiu ce a făcut ea, că ăla a dispărut când i-a spus că este însărcinată. Că mergea totul după plan. Apoi, cum e nebună şi dereglată, a venit acasă şi a făcut o criză, a urlat, a plâns, a făcut urât, a spart lucruri prin casă, a răcnit ca o dementă, că cică eu i-am distrus viaţa, a deschis geamul şi a zis că ea se aruncă de la etaj. Că băiatul i-a zis că l-a folosit, că oamenii ca ea ar trebui să moară, să facă imediat şi neîntârziat avort. Şi nebuna aşa părea, c-o să se arunce de la etaj. Am plâns şi eu, am încercat s-o liniştesc, i-am zis lasă-i dragă timp băiatului să se obişnuiască cu ideea că este tată. Vine el înapoi. Iar ea a urlat mai departe: mă arunc, mă arunc, mă arunc.

Am încercat să-i fac un calmant, m-am învârtit după ea prin casă cu seringa în mână. Până la urmă mi-am făcut mie injecţia. M-am întins în pat, şi i-am zis, n-ai decât să te arunci.

Şi uite acum unde am ajuns. Toţi sunt ajunşi, au bani, bani, bani, conturi pline, s-au îmbogăţit, numai noi suntem cârpă ruptă în cur. N-am făcut ce trebuia atunci când trebuia, n-am investit, n-am cumpărat. Simt mirosul banului în aer peste tot în jurul lor. Mă arde la nări. Ne facem de râs, asta ne facem. Iar ăştia d'aia au venit, să râdă de noi. Asta a fost soarta mea, n-am avut niciodată noroc. N-am avut noroc nici măcar o singură dată în viaţa mea. Dacă aş fi avut o repartiţie mai bună, noroc de alt soţ... Şi nici Ivana nu e prea grozavă, că dacă aş fi avut altă fată, acum aş fi ajuns departe cu ea. Numai ghinioane, năpăstuită de soartă, asta sunt eu. Mereu persecutată, toată lumea a avut mereu ceva cu mine. N-am avut parte decât de oameni care m-au săpat, care mi-au pus piedici, care m-au urât şi mi-au vrut doar răul. Fără de noroc m-am născut, fecioară Marie. Măcar tu să mă ajuţi, la cât mă rog. Zi de zi cu gândul numai la tine. Toată lumea mă duşmăneşte. Uite-o şi pe soacră-mea, nenorocita, a umblat numai cu vrăji toată viaţa ca să bage strâmbe între mine şi bărbată-miu, iar acum se preface că are Alzheimer. Întotdeauna a jucat teatru şi a vrut să fie în centrul atenţiei. Nu se potoleşte nici cu un picior în groapă. Uite-l şi pe ăla care profită de bărbată-miu, un vecin de bloc. Cristian zice că are doi copii şi trebuie să-l ajute, că i-au tăiat ăştia salariul la minim din cauza crizei şi nu-l mai poate plăti. Minciuni, toţi sunt nişte profitori. Până şi p'ăsta l-a invitat Cristian aici. Băiatul lui s-a născut la zece luni şi trei săptămâni. Din cauza doctorului, i-a spus să mai aştepte. Femeia pierduse tot lichidul şi copilul s-a născut cu piele zbârcită, ca un bătrân. A fost o naştere grea, pe uscat, iar copilul este grav bolnav. Tare amărâtă şi necăjită e ţara asta, iar acum parcă totul a devenit şi mai rău. Din rău în mai rău.

A, uite-o şi pe Florina. Poate doar ăştia sunt mai prăpădiţi decât noi. Nenorociţii şi-au vândut apartamentul ca să-şi ia maşină luxoasă. Acum trăiesc cu chirie, dar au maşină de lux şi se fălesc peste tot cu ea. Dar noi cei din familie ştim adevărul. Ce-or să facă acum, or să doarmă în maşină?
"Hai, mamă, începe", îi spune Ivana trecând pe lângă ea.

Iat-o, iat-o pe fetiţa ei. Albă, frumoasă, prinţesa.
La braţul tatălui ei.

Nu, nu începe. Se termină.
Umilirea finală.
Iată cât a decăzut. Unde a ajuns. Cât de rău. Sfântă Fecioară... Privind în jur, îşi dă seama: n-o să-şi scoată nici măcar banii pe nunta asta. Pe lângă asta, ca să-i facă ziua şi mai amară, a sunat-o Ileana. Au găsit-o pe Andreea, fetiţa pe care ea a îngrijit-o ca medic de bebeluş, da, au găsit-o. La douăzeci de centimetri sub pământ, în curtea vecinului.

Îşi duce o mână la frunte, întrebându-se cine ar putea avea un distonocalm pentru ea. Iar idiotul de cameraman, continuând să o filmeze.

Sora ei, care lucrează într-o bancă, la câţiva paşi de ea. O priveşte, fericită să fie aici. Se bucură sincer. Îşi priveşte sora, pe doamna Popescu, şi se gândeşte cu nostalgie la ea. În astfel de momente aduni totul la un loc, şi ţi se pare că rezultă un sens, că povestea îşi relevă toate faţetele multiple. Cu un înţeles adânc. Sora ei, doamna doctor, care a respectat întotdeauna regulile, a făcut întotdeauna ceea ce trebuie, a fost fata cea cuminte şi bună. Totuşi a trăit să vadă cum cei obraznici au mai mult de câştigat. Cum neruşinaţii i-au râs mereu în nas. Când era în liceu, apoi în facultate, a fost preferata profesorilor, toţi o iubeau şi o apreciau, pentru că era cea mai inteligentă, cea mai serioasă. Dar ea i-a văzut pe toţi cei fără de merite luându-i-o înainte, fentând soarta, câştigând premiul cel mare fără cel mai mic efort. Iar ea, prin muncă, seriozitate, aşteptându-şi răsplata care a întârziat mereu să vină. Asta a dezechilibrat-o din ce în ce mai tare, şi a făcut-o să dibuiască după regulile unui joc nou, necunoscut pentru ea, şi de multe ori să rătăcească. Iar pentru ea, sora ei mai mică, a fost mereu acolo. Când a luat-o razna la adolescenţă, a venit şi-a dus-o la examene, a înscris-o apoi la facultate şi a venit s-o păzească. A stat de fundul ei mereu, a ajutat-o întotdeauna, a sfătuit-o de bine, a susţinut-o, când a avut nevoie de ea, a fost acolo. Iar când a născut prematur un băieţel cu probleme care-a murit ulterior, a venit cu o genţoaie uriaşă de cafea şi băutură şi alte cadouri şi nu s-a mai mişcat de lângă patul ei. A vorbit cu doctorii, a ţinut-o de mână. Iar acum a făcut iarăşi tot ce trebuia, a lăsat-o să se mărite pe Ivana cu Valeriu, pe care aceasta îl iubeşte, pe care l-a iubit de la început, şi a organizat nunta aceasta reuşită. A luat-o înapoi şi pe Ioana. Totul s-a terminat cu bine. Doamna doctor, cu corectitudinea ei pe care nimeni n-a apreciat-o niciodată. Probabil o să-l ajute acum pe Valeriu să facă o facultate, şi să-şi găsească o slujbă bună, căci băiatul are mare potenţial, doar că n-a crezut nimeni în el până acum. O să lupte acum mai departe pentru Ioana. Exact, cea mică. Nu e de luptat şi pentru ea? Lupta începe din nou. Doamna doctor o să-i împingă pe toţi mai departe în viaţă. Să mai înainteze un pic în viaţa aceasta de aici, din România, în România aceasta, în nebunia asta, unde totul e permis, unde nu mai există reguli de mult.

Încotro ne-ndreptăm?, se întreabă mai departe sora doamnei Popescu.

E Dumnezeu cel care ne conduce?


Citiţi următorul episod aici.