Precaritatea efemerului (probă de exerciţiu lingvistic performativ) (II)

Versantul roz al condiţiei muncitorului precar ţine de exercitarea libertăţii. Versantul gri spre negru priveşte spre decesul sindicatelor, osificarea relaţiilor de muncă şi întoarcerea muncitorului la condiţia de iobag. Precaritatea opune libertăţii birocraţia capitalismului consumerist - intermitentul care, ca să-şi închirieze un apartament, modifică în Photoshop o fişă fiscală, pentru că cine i-ar închiria lui ceva ştiind că lucrează cîteva luni pe an, chiar dac-a făcut-o în fiecare an din ultimul deceniu? (Relatare orală, tehnician la Fanny Ardant) Aşa mi-am amintit de greva intermitenţilor din timpul Festivalului de la Avignon. Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, dragi cititori, libertatea nu-i aşa un mare gheşeft dacă n-ai unde pune capul noaptea.

Artistul e un comis-voiajor care trebuie, de fiecare dată, să convingă potenţialul client de dincolo de uşă de utilitatea şi performanţele celui mai nou detergent. Performanţă / performance. Precaritatea, condiţia de artist neangajat în sisteme închise, înseamnă, în primul rînd, libertatea de a crea, de a experimenta - dar, prin definiţie, într-un spaţiu neprotejat. Freiheit macht Arbeit? Munca, acest Arbeit atît de celebru, n-are nici o treabă cu "socializarea ca produs" (Marx via Ernu, sau invers) şi nici cu "arta ca produs". Artistul e un producător pe o piaţă liberă a bunurilor simbolice, din ce în ce mai virtuale, şi are nevoie de skills-uri tot mai adaptate. Nu trebuie să fie "bun" (ce înseamnă asta? sîntem în teritoriul acelor obiecte ale muncii care nu pot fi probate prin conectarea la priză şi nici încercate pe tricoul pătat cu ulei de maşină şi suc de cireşe, just for the fun of it), el trebuie să fie "la zi", el trebuie să fie mobil în gîndire, maleabil fizic şi psihic. Şi dacă sistemul a inventat plase de siguranţă - un fel de ajutorare socială cu miză evolutivă -, numite rezidenţe, granturi, bienale, nici măcar ele nu rezistă la căderi succesive. Şi chiar atunci cînd sînt inventate pentru a rezista, muncitorul artistic precar nu vrea să cadă, el s-a obişnuit să fie bătut părinteşte pe cap şi să primească o coroniţă. Ca-n orice regim al muncii, vrea o primă.

Mai nou, regimul artelor mele e din nou guvernat de serviciul special al coincidenţelor. Într-un supliment (al Observatorului cultural) care va fi, o citesc pe Bojana Cvejic (dramaturg şi performance artist, născută la Belgrad, trăitoare la Londra):
"Speaking to choreographers, dancers and performance makers of the generation between mid-20s and 40s now, one gets the sense that everybody wants to learn, as simple as it sounds: to learn rather than produce. The change in attitude from making to learning, and learning how to learn in order to make, perhaps comes from the realization of a larger frame that artists as workers share. What could be common about the frame is what Paolo Virno called the practice of an intellect in general: the faculty of language, the inclination to learn, memory, the ability to correlate, the inclination toward self-reflection. The fact that artists nowadays represent the type of worker in an immaterial economy of services and information, constantly producing outside of the (paid and recognized) labor-time, in a non-calculated productivity."

E vorba despre educaţie în dans şi strategiile de formare a coregrafilor. Artistul (de dans) experimentează, învaţă pentru a fi la înălţimea aşteptărilor pieţei. E un muncitor mereu dispus să se recalifice la locul de muncă.

Iar simţul propriei precarităţi e mai puternic, mai longeviv decît cel al efemerităţii artei pe care-o face. Experimentul e în framework-ul aşteptărilor de dincolo de uşa la care bate comis-voiajorul. E pescuibil în bazinul comun de resurse conceptuale - ideile care intră în casele oamenilor cu un pas înaintea voiajorilor, la canalele de fashion. Sezonul ăsta, se poartă precaritatea. Efemerul, această scuză (trece repede, e ireproductibilă) pentru încălcarea normelor de la locul de muncă, va reveni în primăvară.

Nu sînt rea, sînt cinică. Dar nu foarte. Data viitoare, despre "Arta critică şi spectatorii ei", o întîlnire Café-Bar Manifest cu open source, arhivă, educaţie, emancipare. Cu teatru şi dans.