Supleantul

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Veniţi. Veniţi. Intraţi.

Intraţi în cuvintele mele. E loc. Spaţiul dinăuntrul lor, din toate cuvintele împreună şi din fiecare cuvânt în parte e plin de adâncime. Nu mă credeţi? Uitaţi-vă la cuvinte: au deschideri, au orificii. Puneţi ochiul la fanta cuvântului, ca la vizeta uşii. Priviţi înăuntru: e spaţiu, unul viu şi plin de mişcare. Vi se par neîncăpătoare cuvintele? Vi se par înguste, scrijelituri subţiri şi abstracte, pe hârtie şi pe memorie? Vi se par distilate, concentrate, esenţiale? Nu sunt.

Sunt concrete cuvintele, dacă te laşi în voie, şi le simţi. Sunt fizice. Sunt spaţioase. Sunt ca nişte peşteri vii, mişunând de o populaţie misterioasă ascunsă în adâncuri. Viaţa.

Ce-am făcut cu viaţa mea de până acum?
Am înşirat cuvinte. Viaţa e cuvinte.

Chiar şi un condamnat la moarte, derulându-şi viaţa în gând, pe drumul spre execuţie, ce-şi aminteşte? Cuvinte. Tot ce a trăit îi e legat în memorie prin cuvinte. Viaţa, bagajul trecutului, legat prin cuvinte ca un geamantan legat cu sfoară. Orice i s-a întâmplat, orice îşi aminteşte, chiar şi cea mai obscură amintire, nu se destramă, nu piere pentru că e legată prin cuvinte. Cineva a vorbit, a povestit, a minţit, a mărturisit, a ţipat, a trăit. Şi-a luat adio. Ce nu s-a pus în vorbe atunci s-a pus mai târziu, fără voce. Gândurile sunt cuvinte.

Dacă vorbeşti, eşti viu. Vorbeşte.
Dacă eşti singur, vorbeşte singur.

Am vorbit singur mulţi ani.
Acum vă vorbesc vouă. Veniţi, intraţi în cuvintele mele. Întâlniţi-vă cu mine şi eu cu voi, aici, înăuntrul cuvintelor. De fapt, suntem înăuntru împreună, de mult, de ani de zile.

Hai să vorbim. Veniţi. Intraţi.



Publicat în New York Times, la 6 iulie 1975, sub titlul Letter from Romania [Scrisoare din România].

Bârfa Bucureştiului e Zoia Ceauşescu, atrăgătoarea fiică de 26 de ani a preşedintelui Ceauşescu. Toată lumea o ştie, conduce un Mercedes alb-fildeş, decapotabil, de două locuri, cu număr de Bucureşti. Nicio altă maşină ca asta n-are număr de Bucureşti, spun bucureştenii. Mai spun că Zoia se vedea regulat cu un tânăr romancier, Petru Popescu, care, fiind la începutul unei cariere promiţătoare, a fugit pe neaşteptate în Occident şi ulterior s-a căsătorit cu o americancă - bogată, spun bucureştenii. Vestea acestei duble trădări i-a frânt inima Zoiei. A dispărut din Bucureşti şi toată Miliţia şi Securitatea au fost puse în stare de alarmă: găsiţi-o pe fata şefului! A fost găsită într-o cabană, la munte.

Am citit ziarul stând în picioare, lângă un chioşc. L-am pus sub braţ, m-am uitat prin alte ziare, am găsit acelaşi reportaj în Washington Post. Numele mi-era menţionat fără greşeli de ortografie, cu litera mică şi sever redactată a celor mai importante cotidiene din lume. Peste trei zile, pe 9 iulie, acea scrisoare din România avea să fie republicată în International Herald Tribune.

Era ceva tare în acea ştire. Ceva care-l poate face pe un scriitor să se-ntrerupă din şirul comportamentului automat, să ridice din sprâncene, să-şi încreţească fruntea, să dea drumul din gâtlej la un hmm! de reflecţie. Un început de poveste tare, deşi abia schiţat de reporterul respectiv. Petrecuse puţin timp în România, se simţea din ton. Relatase o bârfă. Eu, supporting star în acea bârfă, am plătit pentru ziare, le-am pus sub braţ, am trecut strada, am urcat scările către apartamentul meu de scriitor expatriat. Acel ceva tare ştiam ce era. Dar ştiam că nu se poate spune, nu încă.

Acel ceva l-am aruncat în mine şi a căzut în geamantanul memoriei, cum au căzut şi ziarele.
Şi am închis geamantanul.

Haideţi, veniţi. Redeschid geamantanul memoriei.
Dar n-o fac singur, n-are rost. O vom face împreună.


Cu doi ani şi două luni înainte

Günther, aşa-i scria numele pe plăcuţa de pe piept, era concierge la hotelul din Berlinul de Est unde stătusem trei zile. Blond, tânăr, cu maniere plăcute, cu zâmbet de nordic. L-am întrebat dacă pot cumpăra prezervative în Berlinul de Est.

Da, se puteau cumpăra, liber, la farmacie. Câte voiam?
I-am spus că voiam cam de trei sute de mărci.

S-a încruntat, s-a uitat repede în jur, dar nu era nimeni aşa de aproape ca să ne poată auzi. Aşa că m-a-ntrebat, eram Rumäne? Am dat din cap, da. Mi-a spus că, dacă voiam să cumpăr de trei sute de mărci, aproape o sută de prezervative, ăia de la farmacie o să creadă că sunt traficant. Poate o să-mi ceară paşaportul, poate-o să şi cheme Vopo - poliţia poporului. N-avea sens să risc. De ce nu-i dădeam banii lui Günther, să se ducă să le cumpere în locul meu? Ştia o farmacie chiar după colţ, era băiat de-al locului.

I-am spus nu. Dacă ştii o farmacie, du-mă la farmacie. Cumpăr prezervative, venim înapoi fără probleme, îţi dau cincizeci de mărci.

S-a dus la recepţie să-i ceară unui concierge mai bătrân să-i ţină locul. S-a întors. Îşi luase o pauză de un sfert de oră. Haidem.


La farmacie, am văzut imediat că nu ştia pe nimeni. Farmaciştii, un bărbat şi o femeie, arătau de şaizeci şi. Günther le-a spus că sunt Rumäne. S-au trezit la viaţă şi mi-au spus că mai veniseră români la farmacie în ultimele luni, să cumpere prezervative, dar niciunul nu cheltuise atât de mult ca mine. Deci farmaciştii erau la curent cu situaţia din România. Decretul 770, nicht? Ăla al vostru, nebunul, e un Vampyr, nicht? De ce nu daţi cu-o bombă în el? Mi-au împachetat vreo optzeci de bucăţi, am plătit. S-au uitat cu surpriză la bancnotele mele noi-nouţe. Mi-am luat pachetul, am întins-o spre uşă şi le-am strigat din prag, în germana mea cam brută, dar funcţională: - Voi doi, când eraţi în Hitlerjugend, aţi dat cu bomba în vampirul vostru? Nu? Atunci să nu-mi ţineţi mie predici!

M-au înţeles perfect.


Am ieşit, Günther a fugit după mine. M-a ajuns aproape de hotel. I-am întins cincizeci de mărci şi am mârâit la el că nu sunt traficant, ci autor de romane, iar banii pe care-i cheltuisem erau onorariul pentru primul meu roman tradus şi publicat de o editură est-germană. În loc ca tânărul concierge să-şi schimbe expresia, să mă măsoare din ochi şi să-mi spună, gâlgâind de entuziasm: "Cartea cutare? Da, am văzut-o în librării, dumneata ai scris-o?", m-a întrebat dacă mai am cincizeci de mărci.

Mai aveam cincizeci de mărci.

Mi-a propus să mă ducă în acea seară într-un loc de unde să ascult un concert al formaţiei Led Zeppelin - cântau în Berlinul de Vest. Ştia el locul - de acolo puteam să aud concertul de parcă eram dincolo de zid.

Aveam seara liberă de obligaţii. A doua zi, sâmbătă dimineaţa, zburam înapoi la Bucureşti.
M-am tocmit şi ne-am înţeles la patruzeci de mărci.
Trei ceasuri mai târziu, ne-am dus împreună la concert.


"La concert" era o stradă chiar lângă zid, cu clădirile bombardate în '45. Încă pline de moloz şi cu ferestrele astupate cu cărămizi.

"La concert" soseau îmbulzindu-se prin ganguri bombardate băieţii şi fetele din Berlinul de Est, îmbrăcaţi în jeans şi pulovere şi cărând pături şi pungi cu bere şi cârnaţi. Au întins păturile pe moloz, ştiau locul, se vedea, s-au aşezat, au aprins ţigări, au desfăcut berea. Dincoace de zid, îl savurau pe Robert Plant, tolăniţi pe moloz. S-a făcut atâta lumină dincolo de zid, încât s-au aprins burţile norilor. Purpurii, incandescente de la lămpi. Băieţii şi fetele din Est veniseră cu oglinjoare montate pe stinghii; ridicate vertical la un anumit unghi, puteai să zăreşti în ele formaţia, dincolo de zid. Cânta Robert Plant:

... there's a feeling I get, when I look to the west,
and my spirit is crying for lea-eaaa-ving...

M-am ridicat în vârful picioarelor pe moloz, m-am agăţat cu mâinile de un colţ de ruină şi am furat vestul cu ochii într-un pătrat de oglindă cât un caiet de şcoală. Robert Plant avea o voce unică, nici de bărbat, nici de femeie, ascuţită şi în acelaşi timp viscerală, trecând dincolo de melodic - spunea ceva, dar ce spunea aproape n-avea importanţă -, ce atingea în mine era o nebună dorinţă nu de Occident, ci de normal şi simplu, de uman, de altfel decât viaţa mea pedestră şi captivă. Cânta cu ochii închişi, fără cămaşă, lucind de sudoare, mişcându-se ca o fiară senzuală, şi, dincoace de zid, fetele şi băieţii din Est unduiau tolăniţi pe moloz.

Îi ştiam pe fetele şi băieţii din Berlinul de Est. Mâine aveau să se-ntoarcă la o viaţă diametral opusă. Mâine, punctuali la lucru şi vorbind în lozinci, vor fi din nou mândria lagărului - da, e adevărat, avem 0 % libertate, în timp ce voi, românii, aveţi 0,02%, dar noi bem cafea veritabilă şi mâncăm carne - asta nu-i libertate? Şi când ne întoarcem de la lucru, dăm drumul la televizor, iar Vestul ni se revarsă în casă pe trei canale din şapte. În seara asta, fumăm şi bem bere şi furăm evadare din lagărul socialist, Lay-ddies undd Dzhentlemenn... Led Zeppelin! - iar mâine vom fi iar elita lagărului, fiindcă ne curge apa şi purtăm moda din Vest, doar un pic mai ştearsă, şi trăim decent, uite-ne cum trecem strada, civilizat, aşteptând lumina verde. Dar mai cu seamă nu ne mistuie întrebarea "Ce-am făcut noi cu ţara noastră?" Fiindcă nouă nu ni s-a urcat un nebun în frunte şi nu l-am lăsat şi nu-l lăsăm să stea acolo pentru că ne spune că suntem români, români, români! Pe noi nu ne omoară îndoiala de ce-am făcut, şi nu ne sufocă furia că ne-am supus. Da, am rămas sclavii Romei roşii - sclavii cui sunteţi voi, românii?

Nu te mai gândi, mi-am spus. Asta nu-i lumea ta.
Dar care era lumea mea?

Obosisem stând în vârful picioarelor, aşa că m-am lăsat pe călcâie, scăpând oglinda din ochi. Şi atunci...

La nici doi metri de mine, ieşit dintr-un gang dărăpănat, cu un baston de cauciuc lung şi lucitor în mână, am văzut un Vopo!

M-am uitat repede peste umărul celălalt.

În spatele meu era o cărare prin moloz, către strada de unde venisem. Cărarea era neblocată, pustie. Puteam să fug.

M-am uitat iar în jur. Led Zeppelin tocmai tăcuse. Mulţimea de dincolo ţipa "Bis, bis!" - şi dincoace poate nimeni în afară de mine nu-şi dăduse încă seama că la fiecare deschizătură de hrubă... uite încă un Vopo, şi încă unul, şi încă unul! Poliţiştii... aşteptau! Am zărit încă doi, luptându-se să tragă după ei un obiect gros şi încolăcit şi greu de mânuit, o clipă mi s-a părut că e un şarpe fantastic - era un furtun de pompieri. Am aşteptat, şi poliţiştii aşteptau şi ei. Nu dădeau asalt cu bastoanele, nu dădeau drumul la furtun. Ce aşteptau?

Aşteptau ca formaţia să reînceapă să cânte. Pentru ca zgomotul şarjei poliţiei să fie acoperit de Led Zeppelin.

M-am rupt înapoi, pe cărarea aceea prin moloz. Am fugit către strada pe care venisem. N-am fost fugărit, n-am încasat nicio lovitură în cap ori în spate. Am ajuns în stradă. La un capăt, am văzut nişte camioane ale poliţiei poporului. Am fugit în partea opusă. Dar m-am oprit brusc. Günther!

Îl pierdusem pe Günther. Uitasem de el.
Şi, chiar atunci, muzica a reînceput, şi dinăuntrul ei am auzit ţipete.

Ţipau tinerii din Est, loviţi cu cauciucuri tari şi cu jeturi de apă, ţipau ascuţit de durere, şi tinerii din Vest ovaţionau orgasmic, şi Led Zeppelin cânta în forţă, mai asurzitor decât atacul poliţiei poporului. Günther, Günther! Ce să fac, să mă întorc, să-ncerc să-l caut, să-l ajut? Dar cum?

Se descurcă el, mi-am zis, e de-al locului... Dar îl văzusem la farmacie, era săritor, însă deloc descurcăreţ... Şi... l-am iertat pe loc pe Günther că era sclav roşu, l-am iertat închipuindu-mi bastonul de cauciuc rupându-i faţa plăcută şi zâmbetul de nordic şi apa izbindu-l ca un zid lichid. Apa din furtun putea să-i producă leziuni interne, ba chiar să-l omoare. Dar chiar dacă alergam înapoi, n-aveam cum să-nving furtunul şi bastonul... şi îmi scrântisem glezna, fugind de poliţia poporului.

A doua zi de dimineaţă, la opt, trebuia să fiu la aeroport.

Am şontâcăit către hotel. Străzile erau pustii: în mai toate casele, la televizoare alb-negru (dar funcţionau, aveau recepţie bună şi sunetul decent), tot Berlinul, al lor şi al nostru - de-aia erau străzile pustii - fredona şi ofta şi bătea din picioare -, Lay-ddies undd Dzhentlemenn... Led Zeppelin!

Vă mai amintiţi anii '70? Mai ţineţi minte? Se dădea cu bomba şi pe atunci?

Da, se dădea cu bomba şi pe atunci - cât pofteşti. Irlandezii în englezi. Musulmanii din India în hinduşi. Grupul Baader-Meinhof în concernul Axel Springer. Existau şi nişte japonezi care detonau bombe în metroul din Tokio. În metrou, la ora de vârf a dimineţii, îmbrăcaţi în costume şi ducând în mână serviete. Dar câţi români ştiau pe-atunci că, în capitala fostului Imperiu al Soarelui-Răsare, contestatarii capitalismului nipon, deghizaţi în funcţionari grăbindu-se spre locul de muncă, deschideau servietele şi, de lângă un sandvici mic şi funcţional şi împachetat banal în staniol, scoteau o bombiţă curăţică şi împachetată şi ea ca un sandvici şi... BUM! Ironie implicită: japonezii atacau sistemul deghizaţi în uniforma sistemului. V-aţi fi putut închipui, pe atunci, un răzvrătit român strecurat în uniformă de miliţian, dând cu bomba când trecea o limuzină oficială? Ce act de originalitate!

Nu, nu i-a trecut prin cap nimănui. Nici ţie, nici mie, nimănui.

Nu-i uşor să mori pentru o cauză, orice cauză. Ca să nu mai vorbesc că pe atunci nu exista un ingredient esenţial al terorismului de azi.

Telefonul mobil.

Da, da, mobilul. Ia gândiţi-vă. Şi aşa e greu să-ţi iei propria viaţă! Dar să ţi-o iei fără niciun pic de public? Fără îmbărbătarea şi fără admiraţia nimănui? Moartea solo? Te duci cu bomba în servietă, cu ceasul bombei ticăind - şi gata? Plonjon în neant, singur, neştiut de nimeni?

Gândiţi-vă, prin comparaţie - mergând la moarte cu servieta într-o mână şi cu mobilul în alta. - Alo, da, eu sunt. Da, obiectivul e în faţă, la trei metri. - Bravo, zboară-l. Şi vom fi toţi mândri de tine! Pensia, să n-ai nicio grijă, ţi se trimite la familie. Şi numărul mobilului tău n-o să-l mai folosească nimeni de-aici înainte, o să fie scris în cartea de aur a revoluţiei. Monument în istorie. - Bine. Altceva? - Uite, vrea să-ţi ureze adio camaradul Costel. - Da, Costel. Mersi de urarea de adio. Tu când zbori? - Mâine. - Eu, azi. Adio. Mi-ai fost un prieten nepreţuit. - Şi tu mie. Mersi. Adio. Ne-ntâlnim sus.

Spuneţi-mi dacă nu-i mai uşor cu mobilul? Ar fi căzut turnurile din New York, dacă n-aveau teroriştii mobile? - Alo, aici Abdul, Yoshida, Mahmud, Costel. - Gata de zbor? - Mai întrebi? - Bine, pe cine vrei la telefon, ca ultimă dorinţă? Vrei un prieten, vrei o femeie, vrei sex la telefon? - Vreau să vorbesc cu comandantul suprem. - Ah, ochei... îmi pare rău, nu-i aici. Dar a înregistrat o casetă pentru tine. Ţi-o pun s-o asculţi? - Costel, îţi vorbeşte comandantul suprem! Da. Omenirea ţi-e obligată, Costel. Noi toţi, adunaţi aici, aşteptăm. Aşteptăm să mori cu public. Te admirăm şi suntem publicul jertfei tale. După primul ton (tonnnn!) şi până la al doilea ton, ai un spaţiu sonor blanc, ca să-ţi laşi mesajul: (tonnn!) - Adio şi dumneavoastră, tovarăşe comandant suprem, şi adio la toţi cei iubiţi (tonnn!). Şi... BUM!

Dar în dimineaţa aceea de mai, în Berlinul de Est, n-aveam nici bombă, nici mobil!

N-avea nimeni mobil, din publicul larg. Da, se inventaseră deja, dar numai ca tehnologie a CIA.


Am ajuns târziu la aeroport. Pasagerii pentru Bucureşti fuseseră deja chemaţi la aeronavă. Am fugit din aerogară, pe pistă, către avion.

Plouase. Asfalt lins de ploaie. Aeroportul era îmbulzit şi mic.

Mă întorceam în România mea, în Bucureştiul meu - şi ce simţeam?

Simţeam că-mi înghesuiam umerii în mine, ca să pot trece de la mic la şi mai mic.

Dar de ce simţeam asta? Doar mă întorceam la ceva al meu, oraşul meu natal, vast şi viu, deşi cu o treime din străzi nepavate. Un oraş scund în clădiri, născut unde se opreau odată rădvanele cu cai. Frământarea lui umană era întretăiată de tramvaie. Cu zece luni în urmă, voiajând din întâmplare într-un tramvai, mă abordase un tânăr necunoscut, cu un basc muncitoresc tras până la sprâncene: - Auzi? îmi spune el, repede şi familiar, te-am văzut la televizor, ai scos o carte, da? Am dat din cap, da. - Auzi, am citit-o, eu lucrez la tipografia 13 Decembrie. Am citit-o când ne-au dat-o la zeţuit. Auzi, cum merge cartea, se vinde ceva? - Se vinde binişor, i-am spus, nu s-au tras decât cinci mii de exemplare. S-a uitat în jur. - Auzi, s-au tras mai multe, îţi spun eu, la o carte tare trag zeţarii extra, le vând chiar ei. Reclamă foarte bună, să te vândă pe sub mână zeţarii. Mă uitam la el, nereuşind să mă hotărăsc dacă să cred ce-mi spunea. El îi dădea înainte, auzi, auzi, ticul verbal părând justificat, tramvaiul circula zgomotos - dar îmi dădeam seama că nu era de la zgomotul tramvaiului, auzi era refrenul lui de bucureştean tânăr şi presat de istorie, era semnătura lui. Chiar şi-n timpul unui asalt sexual, băiatul ăsta s-ar fi întrerupt din gâfâit ca să-şi întrebe partenera: - Auzi, îţi place? Şi acum mă întreba pe mine: - Auzi, cum ai trecut cu povestea asta de ăia de la secţie? - Nu ştiu, am spus eu, e o poveste de dragoste tristă, poate-a citit-o o femeie la secţie. - Ei, lasă. Auzi, ce poveste de dragoste? Sunt nişte lucruri tari de tot în cartea aia. Ceea ce mi se mai spusese. Criticii notaseră îndrăzneala temei şi mă numiseră "o voce nouă". Acum, în tramvai, mă-mbujorasem de la lauda unui necunoscut, normal, neliterar şi autentic: - Hai, că eu nu-s de la ei, cum i-ai dus? - Nu ştiu, am răspuns, poate-aveau ăia de la secţie chef să dea drumul la ceva nou... Mi-a făcut cu ochiul. - Cartea-i bună, auzi? Se uita la mine, poate găsindu-mă la fel de neverosimil cum îmi părea şi el mie. Purtam părul tuns perie şi bascheţi şi blugi, aveam un metru optzeci şi cinci şi puteam fi de oriunde, dar în acelaşi timp scria pe mine, de la bascheţi până la rădăcina părului: Bucureşti, Bucureşti, Bucureşti! - Auzi? Scrie altă carte, repede. Tot tare. Mai tare, dacă poţi. Succes. Şi s-a dat jos din tramvai.

Am mai mers o staţie şi am coborât şi eu, într-un cartier pe care nu-l cunoşteam. Am intrat într-o librărie. Am întrebat de carte.
- N-o mai avem, mi-a spus librăreasa, dar sper să se tragă din nou. Noi am vândut toate câte ni s-au trimis. Şapte.

Din acea zi, de la acel voiaj providenţial cu tramvaiul, mi-a zâmbit norocul. Adică: seri cu cititorii, autografe, recenzii literare nu prea lungi, dar favorabile, şi încă o emisiune la televiziune, şi încă un tiraj (de data asta cu poza autorului pe coperta din spate) şi am început să fiu abordat des, în tramvai, pe stradă ori la "ceaiuri". Mă citeau foştii colegi de şcoală. Am găsit şi o slujbă de reporter ca lumea, reporter de ştiri externe (pe lagărul socialist) la un ziar pentru tineret. Apoi am publicat într-o revistă literară pagini dintr-un al doilea roman. Tot despre bucureşteni, seminţia din care mă trăgeam, fete şi băieţi înfipţi şi cu ochii treji, debordând de energie şi de argou, plini de vitalitate şi sfidare şi convinşi că n-o să ne biruie istoria. De ce să ne biruie? Alte generaţii s-or fi prăpădit, de la ocupaţii străine, şi de la arestări şi ridicări noaptea, şi de legi şi paralegi, şi de decretul "baba-sau-laba", dar eu, noi, generaţia noastră, ultima sămânţă mijind în brazda nedreptăţită dintre Carpaţi şi Dunăre, NOI N-O SĂ PIERIM! NOI O SĂ TRĂIM! Uite-aşa!!!

Al doilea roman al meu era tot o poveste de dragoste, şi tot tragică şi subversivă. Paginile din "efortul meu următor" fuseseră bine primite şi lăudate pentru "continuitatea tematică".

Pe scurt, tânăr romancier al tineretului, îmi dobândisem mica mea cauză. Scriam, şi tinerii cititori necunoscuţi reacţionau ca şi cum inventasem un limbaj, nici nu ştiusem că îl vorbeam, nici ei nu ştiuseră, dar, deodată, toţi împreună, vorbeam aceeaşi limbă secretă.

Da, aveam la ce să mă întorc acasă.


Cumpărasem o valijoară în care-mi pusesem cumpărăturile de ultimă oră. O duceam în mână (aveam şi un geamantan mai mare, dar îl dădusem la cala avionului). Ocolind poliţiştii nemţi, am ajuns lângă scara avionului. Am văzut nişte bărbaţi în costume negre, români. Purtau ochelari de soare, sub cerul ploios. Erau vreo şase-şapte, poate delegaţi la un congres al securităţilor din ţările comuniste! Mă temeam să nu-mi ceară să deschid valijoara. M-am grăbit spre scara avionului.
- Nu te-mpinge, îmi spune unul dintre ei, calm, lejer.

Din greşeală, îl atinsesem cu valijoara.
- Scuzaţi.

Şi, dând să i-o iau înainte, păşesc lateral.

Păşeşte şi el lateral şi mă blochează.
- Nu te-mpinge, îmi spune, tot calm.

Fac un arc la dreapta. Văd alţi doi în costume negre - ţin pasagerii în grup lângă scara avionului şi nu-i lasă să urce. Încleştez dinţii de îngrijorare - valijoara, valijoara! Grăbesc pasul iar, depăşesc alt sec, dar mi se pune-n cale iar ăla care m-a oprit întâi. Îşi scoate ochelarii de soare şi-mi spune:
- Ce tot te-mpingi aşa, mă? Ce, eşti ţigan?

Mă holbez la el. Are părul negru şi creţ, cărunt pe tâmple, şi o figură foarte măslinie, grasă şi sigură de sine - şi străvechi hindusă.
- Lasă lumea să treacă, bombănesc eu, în timp ce mă cuprinde o furie periculoasă - furia asta o ştiu bine şi de mult. Dar am un buton de salvare în creier, când mă apucă furia asta, îl apăs: La loc furia! Şi execut "la loc furia" imediat. Aş putea, de pildă, să-i răspund "Da, sunt ţiganul sistemului, ca şi tine" - dar nu face, am alte lupte de câştigat. Tocmai atunci, o clipă numai, hindusul mă scapă din ochi: din spatele nostru mai vin nişte seci, însoţind o fată într-o rochie roz. Unul îi ţine o umbrelă.

Cât nu se uită hindusul, o şterg spre scara avionului, dar trăgând cu ochiul înapoi. Fata duce o poşetă tot roz, asortată cu rochia, şi sub braţ ultimul disc Led Zeppelin. Îl identific după copertă, ştiu toate discurile formaţiei. I had a dream, oh yeah... Crazy dream, uh-huh£... Anything I wanted to know... Anywhere I needed to go... Trebuie să fie vreo medaliată olimpică. Olimpicilor li se fac toate chefurile. Apoi mă uit mai atent şi recunosc pupilele brune ca tutunul, recunosc ochii în care străluceşte o forţă ciudată, plictisită, dezamăgită parcă... Ciocănind din tocuri. Observ că are picioarele de la glezne în sus foarte subţiri, aproape osoase, dar ciorapii din nylon îi dau un fel de carnaţie artificială. Zveltă, cu o faţă îngustă, cu un nas drept şi proporţionat, cu buzele subţiri, strânse - nu, n-are, ca el, buzele arcuite în sus, ca să stâlcească cuvintele, nici nasul lung, nici obrajii rotunjiţi-bosumflaţi. Trăsăturile lui îmi sunt aşa de bine întipărite în minte, că se suprapun de la sine peste trăsăturile tinerei, contaminându-le - cinstit, nu ştiu, arată ca el, n-arată ca el? Are pielea albă şi un păr des şi puţin vâlvoi. Da, cred că e ea. Îndreptându-se spre acelaşi avion, ei, poftim, ce-ntâmplare! Dar e o diversiune bine-venită: nu se preocupă nimeni de mine ori de valijoara mea. Cu valijoara în mână, pun piciorul pe scara avionului şi mă avânt în sus.

La intrarea în avion, în compartimentul stewardeselor, pilotul român şi o stewardesă est-germană se uită la mine, dar mă lasă să trec, pe lângă ei şi pe lângă un portret atârnat pe perete, înrămat. Portretul zâmbeşte cu buzele ciupite-n sus, sub legenda: Această a douăzecea aeronavă de tip... construită în România... este dedicată Conducătorului Iubit... Citisem legenda cu patru zile în urmă, când zburasem aici de la Bucureşti. O citisem şi la îmbarcare, şi la debarcare. Te pomeneşti c-o să-nceapă să-şi pună portretul şi-n tramvaie, poate şi-n closetele publice!

Mă duc spre locurile din mijloc, în avionul gol. Aleg unul la fereastră. Deschid compartimentul de bagaje, arunc valijoara în el. Mă aşez.

Intră şi ea în avion - zăresc, printre costumele negre, balansarea mâinii cu care ţine discul. Porneşte înăuntru, însoţită de hindus şi de alţi doi. Sunt singurul pasager în avionul gol, aşa că se uită drept la mine. Şi pe urmă hindusul mă vede; îi şopteşte ceva fetei şi se detaşează din grup.

Vine drept la mine:
- Nu poţi sta aici. Mută-te mai în spate.
- Poftim?

Totuşi încep să mă ridic în picioare, cocârjându-mă (v-am spus, sunt înalt) în spaţiul scund de sub compartimentul de bagaje.

Hindusul îşi pierde răbdarea: - Ce, mă, n-auzi bine? Acum nu mai e calm. Îi lucesc ochii cu o enervare rece şi reziduală, o ţine în el, la îndemână când are nevoie de ea.

Mă uit repede la fata în roz. Acum, are trăsăturile omului din portretul înrămat. Acum, arată ca el, e el. Apăs pe butonul de salvare (nu te pune cu ţiganul sistemului). La un pas în spatele hindusului, fata aşteaptă cu o mână deja scotocind în poşetă. Pachet de ţigări Pall Mall fără filtru. Brichetă. Îmi aruncă o privire scurtă, dar cântăritoare. Când pune ţigara între buze, observ o pată gălbuie pe pielea arătătorului mâinii drepte. Îmi dă o neaşteptată impresie de personal şi intim. Parcă alunec peste un prag. Nu-i stă chiar bine în roz, fiindcă e brunetă. Îmi scot valijoara din compartimentul de bagaje şi aş vrea să i-o arunc în obraz ţiganului sistemului, dar... mişcându-mă încet, ca să nu plesnesc, ies cu valijoara în mână pe culoarul dintre scaune.
- Sunt locuri acolo, zice hindusul, arătând spre coada avionului.

Ea spune, neutru: - Nu-i nevoie, puteţi să staţi şi aici... Ştiind că n-am să stau, sunt sigur. Văd peste umerii ei înguşti că pasagerii se împing în avion.

Răspund: - Dacă tot i-aţi ţinut pe toţi să aştepte să vă aşezaţi dumneavoastră întâi, mă mut, nu-i o problemă...

Şi-mi ordon s-o iau din loc, pierzându-mă din ochii tuturor. Dar...
- Aţi fost aseară la Led Zeppelin? o întreb pe fata în roz. Şi ea se schimbă un pic la faţă, parcă nu înţelege exact ce se întâmplă; se întâmplă ceva neobişnuit, neclasificat. Între timp, pasagerii se-mbulzesc în avion. Unde mi-e butonul "la loc furia"? Am pierdut butonul! Dar în loc să redevin furios, reuşesc să pufnesc în râs, un râs smucit, de stinghereală şi nervozitate.
- Mi se pare că ne-am mai întâlnit, spune ea - la care hindusul ciuleşte urechile şi ezită o secundă. După care hindusul spune spre mine: - Duceţi-vă şi luaţi loc. Vasăzică ştie gramatica la plural! Şi spre ea: - Staţi jos, tovarăşa Zoia, că decolează aeronava.
- Am fost şi eu la concert aseară, spun uitându-mă direct la tovarăşa Zoia. Dar dincoace de zid. Ochii ei de tutun devin de cărbune lucios, mi se par chiar frumoşi, şi se uită la mine cu o aşteptare politicoasă - da, şi...? Şi, continui eu, a venit poliţia poporului şi ne-a bătut cu bastoanele... tovarăşa Zoia. Mi-a părut bine de cunoştinţă.

Şi mă îndrept cu valijoara către coada avionului.