Săruturi şi atingeri (I)

O intersecţie din Drumul Taberei. Dimineaţă. Aştept.

Aici, unde Romancierilor se termină în bulevard, nimic esenţial nu s-a schimbat. Şirul de blocuri de-o parte şi de alta, teii de pe margine, blocul cu Materna vizibil, deşi Materna nu mai există demult, o mulţime de alte magazine luându-i locul - magazine care vând aparate electronice, calculatoare, chiar şi un fast-food cu mâncare arăbească. Cofetăria de pe partea cealaltă, unde încerc acum să ajung, nu cred că se mai cheamă de mult Indiana. Acolo mă ducea uneori tata pentru un cico, asta în zile despre care îmi amintesc ca foarte însorite şi în care liniştea stăpânea cea mai mare parte a vieţii mele.

În spatele meu, o străduţă duce spre grădiniţa pe care am frecventat-o doar pentru două săptămâni, iar în dreapta parcul Moghioroş cu dealurile scunde pe care iarna veneam cu sania până când într-o zi mi-am spart capul. Lacul pe care te poţi plimba cu barca uneori chiar şi primăvara, atunci când vremea e frumoasă, de Paşte, când totul e liniştit şi oamenii sînt preocupaţi de vizite. Terenurile de tenis, locul de joacă al copiilor, totul foarte aglomerat în duminicile de vară, când aerul este înăbuşitor şi soarele arde.

Bulevardul Drumul Taberei se întinde drept înainte, cu spaţiul verde care desparte cele două benzi, cu trandafirii tăiaţi şi pregătiţi pentru lunile când vor înflori, printre blocuri înalte şi tei, insuficient pentru traficul în creştere de la an la an.

Traficul e blocat de un camion cu materiale de construcţii. Şoferii deschid portierele şi se ceartă folosind din belşug expresii deocheate. Câţiva au ieşit din maşini să evalueze mai bine situaţia. Fac slalom printre maşini şi mă trezesc în sfârşit pe partea cealaltă. Este o dimineaţă rece de primăvară. E în aer ceva electric care-mi dă sentimentul de putere şi energie. Le simt pe amândouă crescând în mine, ca pe un val care se ridică din stomac. Când aerul are atingerea asta abrazivă, tonifiantă, dar soarele este pe cer şi e clar c-o să strălucească acolo fără ca cel mai mic nor să intervină în proces. O zi bună.

Când mă apropii, mârâie:
"Haide odată! Mama naibii de treabă."

Mă aşteaptă sprijinit de portieră. Când ajung şi mai aproape, dă din mâini exasperat, ca şi cum ar vrea să scape de ele, să se automutileze pentru că mă urăşte.
"Ce dracu' ai făcut pân-acum?!... Ai stat să cauţi peste tot?! Te-ai dus în toate magazinele şi magazinaşele din cartier? Ai ajuns până-n centru?!"

Îl privesc mută.

Mă înclin uşor, mormăind: "N-am găsit Lucky!"
"Trebuia să te întorci, luam din altă parte."
"Care-i diferenţa?"
"Luam din aeroport."
"Nu trebuia să mă trimiţi."
"N-o să te mai trimit niciodată nicăieri."

Intră în maşină, trântind portiera. Ocolesc, intru cu atenţie, lăsându-mi trupul să alunece uşor pe scaun, încercând să nu-mi rup ciorapii. E aglomerat. Toată lumea merge la serviciu şi dacă nu merge la serviciu, atunci habar n-am unde merge. Îmi arunc geanta în spate şi bag pachetul de ţigări în torpedou. Îmi netezesc fusta pe genunchi, şi-mi pun centura de siguranţă.
"Nu-i nevoie", observă Bogdan.

Nici nu răspund, nici nu-mi desfac centura.
"Am întârziat", mai adaugă.

A parcat în spatele unei Skode paradite abandonate pe trotuar, şi când demarează, manevrele cer atenţie. Aşteptăm să intrăm în trafic. Un Volkswagen aşteaptă în coadă să intre în parcare, în locul nostru.

La picioarele mele, reviste tehnice despre procesul de tipărire. Le tot împing, să nu rup foile când mă mişc. Am rupt deja una, un pic într-un colţ, lângă cotor. O cană de plastic cu buline mari roşii mă loveşte din când în când peste gleznă. Doar la curbe şi la frâne mai puternice, dar e enervant. Şi eu am probleme cu ordinea, dar Bogdan e de-a dreptul insuportabil. Între noi, de oglindă, atârnă un brad parfumat, unul din cei care se vând la fiecare intersecţie de către vânzători ambulanţi care îţi mulţumesc exagerat după aia, şi e pe cale să-mi provoace o criză de astm.
"Ţi-e bine, ţuţurelu'?"

Se roteşte cu bustul spre mine şi mă priveşte cu ochii săi albaştri, intensificaţi de tricoul uzat de nenumărate spălări, dar cu toate astea indecent de albastru. Are ochii asimetrici, unul are pleoapa mai mare, şi cu totul altă formă decât perechea sa de pe chipul obosit. Are treizeci de ani, cu şapte mai mulţi ca mine. Detest să fiu apelată "ţuţurelu'", cum detest orice diminutiv cu care ceilalţi au tendinţa să mă apeleze din cauza dimensiunilor mele petite.
"Sînt bine."
"Te-am supărat?!... Trebuia să vii, nu să mă laşi să aştept în maşină ca un tâmpit. Ce naiba ai făcut, de fapt?"

Pe lângă noi trece în viteză un jeep, intrând pe linia tramvaiului. Există o mulţime de puşti de bani gata, şi toţi vor să se dea mari pe stradă. Bogdan e enervat de depăşire, dar nu zice nimic, doar întinde braţul cu arătătorul extins spre torpedou şi cere:
"Scoate-mi şi mie."

Desigilez pachetul din câteva gesturi. Extrag o ţigară şi i-o întind. Şi-o aprinde cu o mână pe volan, apoi îmi aruncă bricheta în poală. Ratează. Poate i se pare un gest tineresc, cool, dar eu tresar surprinsă, apoi încep să caut enervată printre revistele de la picioare, să recuperez obiectul. Cumva a ajuns în paharul de plastic unsuros. Descopăr sub scaun un ursuleţ fără o ureche.

Mă relaxez, mă las moale în scaun, între mine şi lumea exterioară interpunându-se amprenta unei mâini de copil pe geamul murdar. Când reuşesc să mă concentrez dincolo de pata de pe geam, viaţa matinală a oraşului îmi fură atenţia, cu graba şi nervozitatea sa. Transportul în comun, prost organizat, autobuzele, tramvaiele, staţiile aglomerate. Câte un chip îmi atrage atenţia din mulţime, amintindu-mi de câte cineva, sau pur şi simplu înregistrez fizionomii. Gânduri răzleţe îmi străbat mintea. La o intersecţie, o fată cu breton şi părul până la umeri îşi priveşte ceasul, apoi îşi ridică la subraţ pechinezul şi porneşte grăbită. Lângă ea, două blonde trăncănesc şi râd, amândouă cu un blond imposibil în păr, gălbui şi ars. Poţi vedea de la o poştă că amândouă au rădăcinile de culoare închisă.

Bogdan conduce fără o vorbă, nu e o companie grozavă, iar eu şi mai puţin. Măcar nu e nervos din cauza felului în care se conduce în Bucureşti, şi a gropilor pe care le ai de ocolit, sau a şoferilor de taxi, mai deştepţi decât toţi. Pune un CD şi începe să fredoneze, deşi există Radio Romantic, şi ar putea asculta aceeaşi muzică veche oricât şi-ar dori, dacă l-ar deschide. Ţine o ţigară între două degete iar restul degetelor într-o atingere insuficientă pe curba neagră de piele a volanului. Mişcările cu care se uită în oglinda retrovizoare au devenit dintr-o dată abrupte, nervoase. O uşoară schimbare, subtilă, în poziţia corpului. Trebuie să fi ajuns totul şi la el... Electricitatea din aer.

În zilele liniştite, adică probabil duminica, nu ne-ar lua mai mult de jumătate de oră, dar acum ia timp şi răbdare. Nici când ieşim din oraş traficul nu se potoleşte, chiar dacă trecem de magazinele de gresie, de mobilă sau de clădirea lată şi scurtă pe care scrie Metro, cu parcarea goală. Pe margine, reclame la bănci şi hoteluri şi ţigări. Dau oraşului ăsta un aer de tranzit, totul în Bucureşti pare de tranzit. Totul este în engleză, un segment de piaţă select, mic, dar important, merită să fie asediat cu mesaje. Când ajungem în parcarea aeroportului, aproape adormită, cu mintea confuză şi incapabilă să mă concentrez pe ceva, deschid uşa înainte ca Bogdan să fi oprit, şi mă aleg cu o privire furioasă.
"Te pun să plăteşti pentru asta", zice.

Coborâm, eu prima, tot holbându-mă să văd dacă am buşit uşa, dar pare ok. Mi-a scăpat din mână destul de violent şi totuşi pare întreagă şi nevătămată. Vine şi el pe partea mea, îmbrăcându-şi geaca de blugi, şi se uită împreună cu mine, apoi îşi priveşte ceasul fără să mai pomenească de incident. Are un miros personal foarte puternic. Ciudat şi neplăcut despre care bănuiesc că are legătură cu o igienă precară.
"Hai, ţuţurelu' să ne mişcăm."

Intrăm pe uşile glisante, el câţiva paşi înaintea mea. Merge foarte repede şi îmi este greu să mă ţin după el. Fără să mă anunţe, alege o nouă direcţie. Sînt gata să-l pierd.

Aduce două cafele şi aşteptăm în picioare la o masă de bar. Privim amândoi absenţi în jur, în timp ce luăm câte o înghiţitură. Este aglomerat. Soseşte un avion din Grecia, va ateriza unul din Italia în cinci minute. Nu mă grăbesc deloc, trec în revistă pe îndelete ce scrie pe panoul de afişaj, din lipsă de ceva mai interesant. Bogdan e o companie plictisitoare, nimic nou sub soare. Are puţine de spus şi în general pe subiecte care nu mă interesează. Principalul lui subiect, preferat şi detaliat în amănunţime, fetiţa lui, nesatisfăcător pentru mine. Uneori îmi povesteşte enervat despre ea, alteori bine-dispus. Presupun că nu-i treabă uşoară să fii tată.

Avionul din Viena a aterizat, e o chestiune de minute, maxim un sfert de oră până când o să fim înapoi pe drum, conducându-i pe cei doi de la Softis la hotelul Bucureşti, unde secretara le-a rezervat camere încă de acum o lună.

Femei îmbrăcate ostentativ se fâţâie în jurul nostru, bărbaţi în costume şi genţi diplomat râd, copii plictisiţi aleargă spre exasperarea mamelor care încercă să-i potolească, aşteptând un tată plecat de multă vreme care se întoarce încărcat cu cadouri şi toată anticipaţia emoţiei îi agită pe toţi şi îi face să se poarte abuziv. Taximetriştii amestecaţi în mulţime, care încearcă să-şi găsească clienţi cu agresivitate, zăngănind chei prin buzunare şi foindu-se de colo-colo, trecându-i în revistă pe cei care ies cu ochi aroganţi, de experţi. De fapt îmi place agitaţia, de fapt, Bucureştiul mi se potriveşte, îmi place să fiu înconjurată de mulţi oameni, nu găsesc nimic tulburător în asta, îmi place aerul ăsta claustrofob. Îmi plac zgomotul şi asigurarea că nu mă aflu într-o încăpere, singură. Că nu sînt singură nicăieri, în nici-un loc pustiu. Nimic de genul ăsta. Liniştea, tăcerea, izolarea, când nu e nimeni acolo cu care să poţi schimba două vorbe. Nimeni căruia să-i vorbeşti. Umbra acestei frici mi se ridică de undeva din spatele capului şi o resping cu violenţă, o forţez să se retragă dincolo de gândurile mele conştiente undeva într-o încăpere îngustă unde pot trage uşa, lăsând în întuneric o parte a mea pe care o detest. Toată liniştea, tăcerea, izolarea, adunate din diverse secvenţe ale memoriei, ascunse în faldurile subconştientului.

Bogdan se hotărăşte să rupă tăcerea, buzele sale mari se despart un pic cât să i se zărească vârfurile dinţilor, apoi reuşeşte să articuleze gândul care-l macină:
"I-ai spus lui Andrei să printeze calendarul? Trebuia dus la client."
"Nu-mi amintesc", răspund după un moment de tăcere.

Şi chiar nu-mi amintesc. Fac foarte multe lucruri pe pilot automat, cele mai multe lucruri, majoritatea lucrurilor pe care le fac. Nu-mi pot aminti nimic de dinainte de a mă urca în maşină, de a trânti portiera şi a începe o conversaţie plictisitoare cu Bogdan - încercând mereu să stabilesc o conexiune între noi care eşuează. Probabil am stins calculatorul, probabil mi-am luat geanta, probabil am coborât scările şi am deschis uşa de la intrare. Probabil. Îmi amintesc în schimb că am mâncat două pateuri cu carne şi unul cu brânză aduse de Andrei de la patiseria din staţia de metrou. Nu erau nici proaspete şi nici bune.
"Cum e oare posibil să nu-ţi aminteşti?," insistă Bogdan.
"Nu-mi amintesc", susţin mai departe.
"Sună-l pe Andrei. Voi femeile, incredibil... Incredibil... Acum un an, nevastă-mea a venit de la cumpărături, a deschis uşa, a intrat în casă, lăsând plasele afară şi cheia în uşă. Când şi-a amintit peste câteva ore, n-a mai găsit nimic, nici măcar cheile din broască."

Mă bufneşte râsul, şi râd cu poftă, scena mi se pare amuzantă într-un mod trist, îmi pot cu uşurinţă imagina un hol sobru, tăcut şi uşor morbid, şi femeia aia tăcută şi fantomatică intrând pe uşă, cu cumpărăturile uitate afară. Bogdan se îndreaptă un pic din spate în faţa mea şi-şi mută centrul de echilibru, renunţând să se mai sprijine în cot.
"Şi fata unde era?", întreb.
"La şcoală", spune.
"Îi merge bine?"
"Da. Îi place la şcoală. E foarte sociabilă, are multe preocupări. O ducem la balet, şi în câţiva ani intenţionăm s-o dăm la pian."
"Deci îi place muzica."
"Da, dar cel mai mult îi place să se joace pe computer. Deja are calculatorul ei, a început să scrie o poveste, ceva cu un crocodil căruia îi plac napolitanele, dar petrece mult timp cu toate analfabetele din cartier, aşa că n-a apucat s-o termine."

Schiţează pe neaşteptate un zâmbet de recunoaştere cuiva din spatele meu, şi face câţiva paşi. Mă răsucesc să văd pe cine salută.

Mai întâi de toate, sînt foarte surprinsă că sînt tineri. Crezusem că sînt două persoane în vârstă. Printr-o logică oarecare întipărită în mine, întruparea celor doi ar fi trebuit să fie alta. Iar acum sînt nedumerită, de parcă ar fi vorba de doi actori care nu se potrivesc în roluri. Dar ei sînt, căci se îndreaptă spre noi.

Unul e brunet, înalt. Poartă o bluză neagră fină, care arată foarte scumpă. Nu schiţez nicio mişcare, rămân acolo, inertă, la masa prea înaltă pentru mine, incapabilă să nu mă holbez atât de nepoliticos la cel care se îndreaptă spre mine. Bogdan se răsuceşte, pentru că ţine cana de cafea încă în mână, şi doreşte s-o lase pe masă. Îmi aruncă o privire cu care mă cheamă să-l însoţesc, dar îl surprinde neplăcut ceva pe chipul meu. În momentul următor, este deja enervat şi agresiv.

Când dau mâna cu străinul, Bogdan are aerul acela defensiv şi iritat pe care-l cunosc atât de bine.
"Benjamin Cerf", mi se prezintă bărbatul.
"Lili", spun.

Ne îndreptăm cu toţii spre parcare.

În maşină, mă întorc mereu spre bancheta din spate, animată de o engleză instant, una mizerabilă.
"You already here?"
"No, no, never. First time for me. So this is Bucharest..."

Cred că spaţiul gol şi cenuşiu al câmpurilor fără iarbă, rămase arse de soare şi pustiite de arşiţa verii trecute, nu este destinat să le creeze vreo impresie, dar probabil că mici amănunte au totuşi efect, cine poate şti ce văd ei, cu ochii lor deformaţi de snobism occidental, poate totuşi aerul neglijent şi neîngrijit al maşinii lui Bogdan, sau al lui Bogdan însuşi, care fumează fără să fi întrebat dacă deranjează pe cineva, iar eu prea pretenţios îmbrăcată, deşi în negru, căci port doliu, dar toate lucrurile acestea înseamnă în mod sigur ceva. Nimeni nu zice nimic o vreme. Privim cu toţii afară. Blocurile, chipurile, ambalajele de pe marginea străzilor spulberate de colo-colo de vântul primăvăratec. Bogdan vorbeşte despre oraş, despre clădirile pe lângă care trecem, glumeşte în felul lui maliţios.

Când oprim, îi ajută să-şi ia bagajele din portbagaj. Îi însoţeşte în holul hotelului să se asigure că totul e bine. "We'll see each other tomorrow."

Aştept, cu o pierdere de memorie masivă. Îl privesc cu atenţie cum parcurge drumul de întors. Cântăresc fiecare detaliu la el, din scaunul meu cu stofa pătată, în care stau răstignită de centura de siguranţă, conştientă că bradul parfumat se bălăngăne încă în dansul lui ciudat.

Bogdan se opreşte câteva clipe, cât să-şi aprindă o ţigară. E uşor încruntat, uşor preocupat. Faţa sa, adunată într-un punct de tristeţe. Apoi urcă în maşină fără să mă privească. Bagă cheia în contact şi aşteaptă să-l lase careva să reintre în trafic, dar e demenţă.

Nu scoate o vorbă, dar felul în care îşi ţine palma pe volan are ceva neplăcut. Unghiile, negre de la cerneala tipografică, cu semiluni semitransparente la bază, prea lungi, încep să bată nervoase un ritm, iar întregul său corp pare umflat dintr-o dată în stofa hainelor. Momentul devine cu atât mai penibil cu cât amândoi continuăm să nu zicem nimic. Oraşul fuge pe lângă noi într-o spirală descendentă.
"Mâine când ajungi?"

Vocea lui încearcă să sune ok, degajată.
"Pe la unu."
"Bine, încearcă să nu întârzii. Or să instaleze probabil până atunci Mac-urile. Aş vrea să înveţi şi tu să lucrezi cu programul ăsta nou. Nu-l lăsa numai pe Andrei."
"Bine."

Fără să mă privească.
"Mi-am amintit că mai am un drum de făcut. Te las aici. Te descurci?"

Sîntem la Universitate, o să fie drum lung, dar nu-i dau satisfacţie.
"Da, mă descurc."
"Îţi adusesem asta, dar ţi-o dau altă dată."

Privesc pe bancheta din spate. Un volum lat de-o palmă cu coperta albastră şi cu un titlu auriu: The Hitchhiker's Guide to the Galaxy de Douglas Adams. Mi-a vorbit despre ea, e cartea lui favorită. Elanul cu care trântesc portiera s-ar putea să-mi trădeze puţin gândurile, dar nu-mi pasă.

Apoi îl aud urlând după mine, cu capul scos pe geam:
"Eşti o proastă! Homosexualul ăla?!"

Îi arăt degetul mijlociu.
"Idiotule", şoptesc.

Trecătorii se răsucesc spre mine, alertaţi de cuvântul scandalos aruncat către mine, aşa că las privirea în jos şi grăbesc pasul.


Citiţi următorul episod aici.