Săruturi şi atingeri (II)

Citiţi episodul precedent aici.

M-am plimbat prin oraş înainte de a ajunge acasă. Am profitat de faptul că Bogdan m-a lăsat în centru. Mai întâi m-au distras tarabele vânzătorilor ambulanţi şi m-am uitat să văd ce cărţi se mai publică, dar n-am cumpărat nimic. Am trecut printre oameni care aşteptau şi vorbeau sau râdeau. M-am simţit liniştită, calmă. Tarabele cu covrigi şi pateuri, chioşcul de bilete, taxiurile aliniate înainte de staţie, majoritatea galbene. Am mers agale, aveam tot timpul din lume, m-am tot învârtit păstrând ca centru statuia lui Mihai Viteazu', nu m-am îndepărtat prea mult. Doar atât cât să mă las un pic în voia oraşului.

Am intrat prin câteva librării. Când am obosit de cărţi, am intrat într-un magazin de haine italienesc şi am probat haine fără să mă grăbesc. M-am hotărât pentru o fustă şi am plătit-o, după ce-am atârnat la loc bluza bleu cu care crezusem că o să se potrivească. M-am trezit iarăşi la Muzeul de Istorie. Am traversat. La Dalles era o expoziţie de pictură, apoi am traversat din nou pasajul subteran de la metrou. Un cerşetor cerea o pâine, aşa că m-am simţit vinovată pentru fusta scumpă pe care o căram în plasă şi i-am lăsat nişte mărunţiş. Bucureştiul este un oraş care te face să te simţi prost pentru relativa ta prosperitate. Am urcat la suprafaţă. Pe colţul universităţii o ţigancă, pleznind de viaţă, rotundă şi bine-dispusă, vindea flori. Mi-am continuat drumul, oameni mă priveau când şi când, iar eu le întorceam privirile, oameni pe care nu aveam să-i mai întâlnesc niciodată. Îmi place anonimitatea mea în mulţime, unde aş putea pretinde că sînt altcineva, oricine. Şi chiar sînt altcineva. Mintea mi se goleşte, se face linişte la mine în cap, uit de toate problemele, şi doar trec mai departe, aşteptând la câte un semafor, la câte o intersecţie, printre persoane care habar n-au de mine.

În autobuz m-am gândit la ceva nelămurit, îndepărtat, şi am realizat că abia aşteptam să ajung acasă să-mi pun Michel Petrucciani, să stau întinsă cu un pahar în mână. Să ascult lungită în pat, cu cercul îngheţat al paharului de whisky, vin, sau bere, odihnindu-mi-se pe spaţiul gol de pe abdomen, unde tricoul mi se ridică mereu atunci când îmi îndoi un braţ sub cap, iar când respir, paharul să se mişte uşor. Să înregistrez acest fapt ca şi cum aş legăna un copil pe burtă, iar mintea să mi se destrame în gânduri răzleţe, stimulată de alcool şi jazz.

Dar primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă, a fost să mă enervez îngrozitor. Câinele făcuse razie pe masă, mâncase o pâine împrăştiind firimituri peste tot, plus că dăduse pătura jos din pat. Săpase în el şi sfâşiase cearşaful. Salteaua era mişcată din loc, iar eu, cum eram, cu o falcă în cer şi una în pământ, am vrut s-o îndrept, lipind-o înapoi de perete, şi-am împins-o cu genunchii. Am izbit cu ambele tibii în marginea de fier a patului, iar durerea a fost atât de mare, încât am avut senzaţia pentru o secundă că mi le-am rupt pe amândouă.

Apartament meu de două camere se află la etajul zece din Drumul Taberei. Un bloc printre multe alte blocuri de zece etaje, toate la fel de gri, în plin declin estetic. Printre curţile pline de gunoaie, pisicile şi câinii maidanezi îşi croiesc drum spre resturile aruncate direct de la etaje. Până când copacii nu înfrunzesc şi iarba nu încolţeşte, oraşul dă celor ce-l locuiesc din cenuşiul său murdar. Oameni îmbrăcaţi în gri parcurg străzile încolo şi-ncoace, înmuiaţi în tristeţea golaşă a spaţiului decadent. Tencuielile cad, ramele de lemn ale geamurilor se deteriorează, rufele puse la uscat pe balcoane rămân singurele pete de culoare, şi acelea zdrenţuite. Din ce în ce mai uzate. Firmele luminoase ale magazinelor de la parter plesnesc. Nimeni nu le înlocuieşte. Doar o literă două dintr-un cuvânt mai sunt luminate. Vitrinele par nişte ochi căscaţi.

Liftul din blocul în care locuiesc se strică foarte des. Uşile lui se închid asimetric, una dintre ele a fost victima unui atac cândva, ori a unei altercaţii, şi este uşor strâmbă. Oglinda, spartă. Imediat ce este înlocuită, este spartă din nou. Te vezi multiplicat în cioburile care se desprind ca nişte irizaţii în jurul locului în care lovitura a fost aplicată. În colţuri, pete de urină mirositoare, reîmprospătate regulat.

Aici locuiesc oameni diverşi, pestriţi, diferiţi. Majoritatea nu se salută între ei. Trăim izolaţi fiecare în apartamentul său. Venim doar seara. Dormim. Sau aşteptăm să treacă noaptea. Întunericul acela de tensiune.

Am puţină mobilă, iar bucătăria aproape că nu o folosesc deloc. Piesele de mobilier le-am moştenit de la bunică-mea, care a locuit aici înaintea mea. Mobilă veche, rezistentă, masivă. Am moştenit farfurii vechi din porţelan, linguri de argint şi un set de căni de ceai chinezeşti, fine. Le folosesc doar în ocaziile foarte rare când am pe cineva în vizită. Nu-mi place să gătesc, nu-mi place să primesc musafiri în spaţiul meu intim. Dar nu-mi place nici să stau singură. Locul ideal, vreun bar zgomotos, cu mult fum de ţigară şi muzică tare. Sau o discotecă.

Zac o vreme. N-am curajul să-mi dau jos pantalonii, să văd cum arată. Stau întinsă, nici gând să ascult jazz, n-am chef să beau nimic. Mă simt un fel de zombie, chiar sînt un zombie. Cu picioarele mele secerate de durere, udă la piele pe cearşafurile proaspăt spălate - pentru că începuse să plouă din senin când am parcurs tot drumul pe jos de la Tricodava spre casă, cu o melodie tâmpită în cap - dar mă simt din nou în siguranţă.

Câinele mă linge pe jumate de obraz, iar eu nu-l gonesc.

Aud soneria. Mă ridic cu greu, şi ameţită merg să deschid.
"Bună", zice.

Îl privesc cu ochii holbaţi.
"Am vrut să văd ce-i cu tine... N-ai mai apărut la serviciu... Am crezut că ai păţit ceva pe drum... Am regretat că te-am lăsat aşa în stradă. E un pic cam devreme pentru petrecere, dar nu cred că te deranjează dacă fumez la tine o ţigară."
"Ăăăă... M-a apucat o durere imensă de cap... Vroiam să te sun să-ţi zic."
"Aha."

Mă împinge şi intră.
"Eşti singură?"

Nici măcar nu mă deranjez să răspund la această întrebare.

Nu a sunat înainte. I s-a întâmplat prea des să nu mă găsească, iar convenţia noastră a rămas că sună înainte. Încă un motiv ar fi acela că mă deranjează când vine pe nepusă masă şi nici nu cred că sînt de acord cu motivul pentru care mă vizitează.

Este adevărat că azi trebuia să vină să mă ia, dar... ezit să-mi privesc ceasul, ca nu cumva să observe. Aproape că uitasem de petrecerea asta nenorocită. Dar el n-ar uita aşa ceva. Are pentru mine un buchet imens de liliac, pe care mă ajută să-l pun într-o găleată. Pentru un buchet atât de mare, nu există altă variantă mai bună. Încerc să-l pun în cel mai mare vas pe care-l am, dar nu intră. Nu ştiu unde a găsit liliac pe vremea asta. Pun găleata lângă geam, în timp ce el se aşează pe marginea patului, jucându-se cu verigheta. Are un aer absent.
"Dă-mi şi mie scrumiera, o ţigară, şi restul de cafea", zice.

Mă ridic şi-l servesc. Când apucă de toartă cana, verigheta îi cade din mână şi se rostogoleşte de colo-colo, până dispare de sub ochii noştri.
"Într-o zi, o s-o pierzi", îl avertizez.

Nu răspunde. Ia o gură de cafea.
"Cafeaua e proastă", zice calm.

Mă aplec să-i găsesc verigheta. Nu a făcut nici un gest să purceadă în căutarea ei de unul singur. N-o zăresc. Mă aşez în patru labe şi trec pe sub masă. Apoi mă culc pe burtă, să pot arunca o privire de jur împrejur cu atenţie, în toate colţurile, cotloanele şi ascunzişurile. Întâmplător mă aflu în zona unde el poate ajunge cu mâna, aşa că îmi aşează o palmă în creştetul capului, cu blândeţe, şi rămâne aşa, oprindu-mă din căutare, ca şi cum ar fi fost impresionat şi întristat în acelaşi timp.
"Dă-o-ncolo de verighetă", rosteşte până la urmă. Apoi se apleacă, şi îşi presează gura de a mea. Mă apucă de subraţ, şi mă ridică. Mă retrag imediat.
"Câinele ăsta al tău e enervant!", şopteşte, fără să zică nimic de respingere.

Bursuc se foieşte pe hol, unde l-am închis. De câte ori îşi schimbă poziţia agitat, se aude o bubuitură. "Stai să vezi", spun. Iau o bere de pe masă, o desfac şi ies. I-o torn lui Bursuc la el în blid, iar el începe de îndată s-o lipăie lacom.
"O s-avem linişte acum", explic când mă întorc.

Mă aşez lângă el.
"De ce oftezi?", mă chestionează.
"M-am lovit mai devreme de pat."

Mă ridic şi mă îndepărtez. Se ridică şi el şi-şi aprinde o nouă ţigară.

Vine şi deschide geamul de lângă mine.
"De ce nu dai nenorocitul ăla de câine?", mă întreabă trăgând adânc din ţigară.
"O să-l dau", spun. "Nu am timp de el. S-a sălbăticit stând singur în casă."
"Ce să caute un câine atât de mare într-un apartament? Dă-l naibii la o curte."

Mă enervează Bursuc de multe ori, dar ştiu ce simt pentru el. E singurul meu companion. Singurul meu prieten. Am poze cu el de mic, îl am în fotografii în toate ipostazele creşterii lui. În toate poziţiile amuzante, şi cu toate expresiile de care e capabil. Dar nu-i spun lui Bogdan asta, aş părea caraghioasă.

Se răsuceşte spre mine, şi îmi suflă fumul în faţă.

Mă dau cu repulsie înapoi, şi încep să tuşesc.

Râde.
"Da, la o curte", repet. "Am pe cineva care-l vrea, o cunoştinţă de-a maică-mii. Trebuie doar să-mi fac timp. Îmi dai liber mâine?"
"Nu, nu-ţi dau liber mâine, ţuţurelu'."

Mă priveşte în ochi.
"Găseşte-ţi şi tu timp liber în week-end."

Privesc în stradă. De la etajul zece, văd creştetele oamenilor care trec. Strada începe în dreapta şi se termină în stânga. Văd o intersecţie. Maşini trec încet. Câinii maidanezi latră maşinile.

Bogdan se dă câţiva paşi înapoi spre mijlocul camerei, şi se lasă uşor în jos, cu ochii întredeschişi. Simt impulsul nebunesc să-l dau afară. El ia expresia de pe faţa mea drept frică, aşa că vine spre mine şi mă cuprinde în braţe. Îşi lipeşte obrazul de creştetul meu.
"Nu-ţi fă griji", zice, "... nu-ţi fă griji! Am intenţii serioase."

Se aşează înapoi pe pat cu cana de cafea într-o mână, ţigara în cealaltă, scuturând fumul direct pe podea. Începe să vorbească, iar eu mă prefac că-l ascult. Apoi, conştient şi el de tensiunea neplăcută dintre noi, de nervozitatea mea, propune:
"Hai să-l plimbăm pe Bursuc. Ne face bine. Şi mie, şi ţie."

Accept uşurată.

La uşă, ochii lui înoată într-un bleumarin cenuşiu pe care nu l-am mai văzut.
"Nu-i pui lesa?", mă întreabă când ne înghesuim în faţa liftului.
"Nu merge în lesă", îi explic. "Se zbate, face ca un nebun. Se zbate până îşi scoate capul din ea, şi fuge."
"Hai fii serioasă", zice. "E doar un câine. Ia dă lesa aici."

Mă reîntorc, deschid uşa de la apartament, iau lesa de pe hol. I-o întind. Bursuc stă liniştit doar cât i-o aşează în jurul gâtului. Apoi începe să sară ca o capră. Liftul e stricat. Trebuie s-o luăm pe scări. Bursuc începe să se zbată, iar Bogdan să tragă de lesă încercând să-l potolească. Ştiu cine va învinge, aşa că n-am nicio reacţie când Bursuc o zbugheşte pe scări în jos. Doar Bogdan e singurul surprins şi începe să-njure.
"Îţi trebuie o mână de bărbat în casa asta!"

Rînjesc.
"L-am găsit în scară la mama, în noaptea în care a murit taică-miu", încep să-i povestesc. "Era doar atât."

Îi indic o dimensiune cu degetele arătătoare.
"Dacă tot aveai nevoie de câine, nu puteai să-ţi iei şi tu unul de rasă?", întreabă scârbit.

De undeva de sub noi se aud nişte zbierete. Ştiu ce înseamnă. Încep să alerg pe scări urlând, şontâc-şontâc, căci picioarele dor. Bursuc! Bursuc! Vino-napoi! În goana mea pe scări, cu broboane de sudoare pe la tâmple, calc strâmb şi o durere cumplită mă săgetează în gleznă. Trec pe lângă vecina care e autoarea zbieretelor, şi suport o tiradă care se curmă brusc la apariţia lui Bogdan. Vorbele ei se înmoaie, şi totul devine o sugestie politicoasă să-mi ţin câinele data viitoare în lesă, pentru că, fiind atât de mare, iar intenţiile lui neclare, oamenii se pot speria uşor. "Da-da", zice Bogdan cu vocea sa de şef, "... staţi liniştită. Data viitoare."

Îl ajung din urmă pe Bursuc, care mă priveşte cu ochii săi cafenii, sclipitori pe fundalul gri al blănii sale, cu limba scoasă de un cot, aşteptând să-i deschid uşa. În spatele uşii aşteaptă alţi vecini speriaţi, care nu au curajul să intre. Îmi cer scuze ieşind, ei bolborosesc ceva la rândul lor.
"Stai", porunceşte Bogdan.

Îngenunchează şi îmi cuprinde glezna cu mâna. "Aici te doare?!" Fac semn că da. Mă atinge imediat sub genunchi, iar eu icnesc. Îmi masează glezna, deşi îi spun că acolo n-am nimic. Apoi îmi aşează piciorul înapoi pe pământ, şi-mi leagă şireturile la ambii pantofi sport.
"Nici şireturile nu eşti în stare să ţi le legi!", constată stupefiat.

Îmi suflecă blugii.
"E de rău?", îl întreb.
"De bine nu e, în orice caz."
"Ia să văd", îi zic.
"Lasă, mai bine nu te uita."

Ieşim. A început să se întunece. Vremea e rece.

Bursuc amuşină dintr-o parte în alta. Nestăpânit. Aleargă mult în faţă, apoi se întoarce la mine. Lui Bogdan îi sună telefonul. Îl scoate din buzunar şi priveşte ecranul. Îl închide şi îl vâră înapoi în buzunar.

Ne aşezăm pe o bancă. Un cuplu se plimbă de mână pe aleea din faţa noastră, iar Bursuc se ia după ei, dând din coadă fericit. Probabil simte dragoste acolo şi are şi el nevoie, cine poate şti ce e în capul lui de câine. Se va întoarce el, îi spun lui Bogdan care e total enervat.
"Chiar nu reacţionează la propriul nume?", mă întreabă neîncrezător.
"Nu", îi spun. Şi ca să-i arăt, mă ridic în picioare şi încep să urlu "Bursuc!" din toate puterile.
"Poate nu-i place numele", zice.

După câteva minute, cuplul reapare rugându-mă să-mi ţin câinele, căci se ţine după ei, şi o să se piardă până la urmă. Ca să îi distrag atenţia cât timp se îndepărtează cei doi, apuc un băţ de pe jos şi i-l arunc, iar animalul o tuleşte după el din reflex. Simt ceva în palmă, văd o dâră întunecată în podul palmei. Fac prostia să miros. E rahat. Vărs instantaneu. Mă şterg pe frunze uscate, îmi frec palma de pământul gol şi umed, dar mâna îmi miroase în continuare cumplit.

Bogdan râde.
"Hai că întârziem la petrecere", face.

Eu n-am mai auzit să fii întârziat la vreo petrecere. Când te duci, te duci, şi-atât. Îl privesc, încercând să-l ghicesc. Până acum n-a pomenit nimic de incidentul de la aeroport. Bun, a uitat. Sau a ales să uite. Noi sîntem noi din nou.


Citiţi următorul episod aici.