Nu-l auzisem niciodată pe Radu Cosaşu citindu-şi textele. De cîte ori îl citeam - şi-l citesc de mai bine de 35 de ani -, vocea mea rostea, conştiincios, cuvintele lui. Nu ştiu dacă l-am citit vreodată cu glas tare; ştiu însă că vocea-din-cap a tot citit "integrala Cosaşu" de cînd l-a descoperit pe Cosaşu în revista Cinema. Ţin minte că era un text pe două voci, două cucoane care ieşeau de la un film de Cinematecă şi comentau (anapoda) tot drumul. Cosaşu era reporterul-detectiv care, ieşind o dată cu ele de la cinema, le urmărea şi înregistra - fără să ridice o sprînceană sau o voce - toate balivernele lor...
Textul se chema Jan Moro şi verişoara din Cîmpina, era - deci - un dialog şi era dărîmător. Cred că l-am citit de cîte ori la rînd, cu voce tare - obicei pe care-l rezervam doar acelor lucruri preţioase şi rare care mă făceau să consider, la vîrsta aia (să tot fi avut 14-15 ani), că lectura este una din marile plăceri ale vieţii. (OK, nu ştiam "ce e viaţa" - sau "vieaţa", cum scrie Cosaşu în Dilema (veche) - şi nici nu cunoscusem cine ştie ce alte plăceri, mai mici sau mijlocii, dar un lucru trebuie spus în apărarea plăcerilor (şi vieţii) mele: aveam intuiţie. Intuiţia mea era cu atît mai sigură cu cît era mai feminină, şi era cu atît mai feminină cu cît aveam părul mai lung decît ceilalţi băieţi - voila; închid paranteza.) Din trăncăneala unor cucoane de vîrstă mijlocie - în care recunoşteam trăncănelile cucoanelor din propria mea familie - despre un film pe care, în mod evident, nu-l înţeleseseră (era Moderato cantabile după Marguerite Duras, dar nici eu n-am înţeles asta atunci, că eram prea mic ca să-l fi văzut), Cosaşu scotea un haz enorm, hohotitor şi răsunător - genul acela de haz care "stă" în replică, iar replica-ţi stă pe creier săptămîni, luni, ani şi (cum se vede, în cazul meu) decenii la rînd!
Apoi, imediat după '90, l-am cunoscut (cred că Dan C. Mihăilescu ne-a prezentat unul altuia), după '93 am devenit colegi - iar Cosaşu a fost şi a rămas colegul / prietenul cu care am stat cele mai multe ore la telefon. Că mă suna el să-mi spună că e nuştiuce film, emisiune-vitamină sau Marilynă la televizor, sau că-l sunam eu ca să-i spun acelaşi lucru, e fix acelaşi lucru: din conversaţiile noastre telefonice s-ar putea scoate mai multe romane-fluviu - şi nu orice fluviu, ci Dunărea albastră ce-i place atît de mult, mai ales cînd curge pe ritm de Johann Strauss.
"Lectura Cosaşu" - ca să revin la ea - s-a întîmplat în octombrie 2009, la Muzeul Ţăranului. Nu ştiu alţii cum citesc (scriitorii nu au renume prea bun la genul ăsta de chestii, în fond e normal - ei trebuie să scrie, nu să citească!), dar Cosaşu a fost perfect. Ba chiar mai-mult-ca-perfect, căci textele sale - care sînt tot atîtea oglinzi (stendhaliene) de-a lungul unui drum, dar şi oglinzi (flaubertiene) de-a lungul unei (f)raze - sînt cele mai limpezi-muzicale mărturii ale fragediei (= timpul trecut) pe care doar rerostirea, rerostuirea şi reprimenirea o fac uşor de suportat, uşor de neuitat.
PS: Aşteptăm textele voastre despre oamenii pe care îi admiraţi. Detalii în Argumentul acestei rubrici.