Funcţia Vieru (I) - Taina care mă apără, de Grigore Vieru

Despre Grigore Vieru se scrie fie prea cald, fie prea rece. Tonul pătimaş şi accentele imnice ale admiratorilor necondiţionaţi contrastează cu rezerva ironică din care se iese, când se iese, numai pentru a-l eticheta pe poet, cu un aer de veselă superioritate. Pentru majoritatea basarabenilor, ca şi pentru patrioţii ori patriotarzii de pe celălalt mal al Prutului, Grigore Vieru este un profet al Naţiunii şi un apostol al Neamului Românesc (obligatoriu cu majuscule), în contra unor constrângeri istorice luând tiparul de lagăr al sovietizării. Pentru dâmboviţenii elitari şi relativişti, post-postmodernişti şi jemanfişişti, acelaşi Grigore Vieru e un biet autor sămănătorist, încremenit într-o formă estetică vetustă şi într-un eroism retardat.

Observând, en passant, că dispunerea taberelor reeditează într-un mod mai acut receptarea polarizată a lui Eminescu (ceea ce confirmă o filiaţie), voi încerca să demonstrez în prima parte a acestei cronici că ambele platforme evaluative sunt deficitare şi, în centrul lor valorizator, rudimentare. Nu servesc adevărul istoric, nu îl configurează pe cel artistic şi dovedesc, în raport cu opera pe care o "citesc" şi o "înţeleg" în felul lor, o remarcabilă inadecvare.

Să începem cu ce e mai simplu: cu discursurile extatice, sub unghi hagiografic, oferite din abundenţă de masiva ediţie intitulată Taina care mă apără. Debutul prefeţei lui Mihai Cimpoi ("cel mai de seamă critic şi istoric literar al Basarabiei", în opinia lui Daniel Corbu) fixează rapid registrul bombastic, pe cât de inervat hiperbolic, pe atât de lipsit de pertinenţă argumentativă. Greşelile elementare, aglomerate pe un spaţiu redus, şochează totuşi mai puţin decât incapacitatea unei minime articulări critice: "Esenţialmente, Grigorie Vieru este poetul începuturilor de lume, când fiinţa este aurolară (sic!), nefisurată şi neculpabilizată. Ea apare dintr-un mâl primar, fiind înconjurată de o aură rouă şi lacrimă. Produce, de aceea, o senzaţie de jilăveală sufletească, de natură rimbaudiană (sic!). Neoromantic prin structură, el îşi înmoaie versul în astfel de ape primordiale, în substanţa plasmatică a originilor - de unde prezenţa constantă a unui fior, a unui tremur. Este, bineînţeles, un tremur esenţial." (p. 7).

Chiar dacă Mihai Cimpoi nu are proprietatea termenilor pe care îi utilizează (puţin mai încolo, el vorbeşte despre un fond didactic "când direct, aluziv, turnat în transparenţe parabolice, când delicat, retoric, povăţuitor"), o idee de circumscriere şi definire a tipului de lirism ilustrat de Vieru ar fi trebuit să existe. Dar idolatrii Poetului nu disociază valorile şi, confundându-le, le subminează pe fiecare în parte. Esteticul nu e realmente specificat, fiind amestecat cu eticul şi cu etnicul. Naţionalul fundează individualul, dar nota distinctivă a acestuia din urmă nu se mai poate preciza. Relaţia dintre elementul comunitar, social, naţional şi cel personal, unic, intim diferenţiat şi diferenţiator, este urmărită într-un singur sens. Am înţeles mai toţi că valorile Ţării se lasă exprimate, major, de semnificaţiile şi expresivităţile poeziei lui Grigore Vieru. Ceea ce nu se înţelege, din nici o pretinsă analiză a criticilor ne-critici, este determinarea unică a Basarabiei suferinde prin lirismul lui Vieru. Există doar atâţia poeţi, atâţia autori, nenumăraţi oameni de bine... De ce atunci Grigore Vieru, anume el, exprimă la nivelul cel mai înalt componenta naţională? De ce Mihai Eminescu, anume el, a creat precedentul, în secolul XIX?

Altfel formulând întrebarea, de ce oare valori împărtăşite de toţi patrioţii şi sentimentul colectiv al fiinţei naţionale sunt încorporate de câte un scriitor cu o identitate precisă, şi a cărui formulă, ce ne pare atât de simplă, nu poate fi copiată? Dacă Patria respiră prin toţi bunii ei fii la fel, cum se explică preeminenţa lui Eminescu, a lui Goga, a lui Vieru?


Se explică, aş spune, tocmai prin diferenţele pe care ei le marchează şi le adâncesc în corpul unei tradiţii nobile, a venerării Patriei. Iar aceste diferenţe apar din curajul lor particular de a experimenta într-o materie îndelung frământată de mâini mai puţin îndemânatice. Deja ajungem la diferenţe de experienţă, de gust, de percepţie şi de reconstrucţie personală a unei suprateme naţionale. Un mare poet cântă Ţara în alt fel decât o lălăie un amator. Primul operează în câmpul minat al artei, luptându-se cu clişeele şi cu formatele, cu precedenţele şi - precum Nicolae Labiş - cu inerţia. Al doilea se exercită productiv prin folosirea a cât mai multe imagini cu valoare de circulaţie pe piaţa locală de suficienţe şi platitudini.

Însăşi reprezentarea Patriei diferă semnificativ, la artistul adevărat (care e unul) şi la puzderia de veleitari. Cel dintâi o modifică, o recreează, o scurtcircuitează şi o repotenţează. În schimb, amatorii sau epigonii o preiau inerţial, mimetic, neproblematic. Cititorii simt instinctiv aceste diferenţe de nivel şi le vor analizate şi explicate în discursuri critice relevante. Când acestea vehiculează însă exact clişeele de care un scriitor veritabil are oroare, cercul se închide vicios, sufocând originalitatea substanţială şi formală a artistului, anulând detenta lui spirituală şi alonja figurativă. Grigore Vieru e un mare poet fiindcă... Grigore Vieru e un mare poet. Memorabilele secvenţe ale lui Mihai Cimpoi sau ale altor exegeţi, "mâlul primar" şi "aura rouă şi lacrimă", "jilăveala sufletească" şi "tremurul esenţial" sunt broderii basarabeneşti pe acest contur axiomatic, al unui adevăr ce se dispensează de propria lui demonstraţie.

Dacă publicul larg are dreptul de a iubi un scriitor fără a-i înţelege mecanismele de proiecţie lirică şi tehnicile de compoziţie, criticul profesionist ar trebui să pornească de la acestea pentru a profila specificitatea autorului şi, apoi, statura sa valorică. Urmează înscrierea lui într-o filiaţie literară, re-plasarea într-un context cultural şi istoric, cântărirea influenţelor care l-au format şi estimarea influenţei pe care, la rândul lui, o va avea asupra generaţiilor ulterioare. În locul acestui tablou tot mai complex, ce se dimensionează prin prelungirea şi rafinarea vectorului analitic, în domeniul poeziei, al biografiei şi al istoriei literare, găsim, la majoritatea "criticilor" convocaţi de Daniel Corbu în ediţia sa, o sumedenie de metafore exaltate (unele chiar delirante). Ele vor să surprindă esenţa versurilor lui Grigore Vieru, dar nu fac decât să o obscurizeze.

Ce vrea să însemne, de exemplu, "poezia lui e şi pâinea care-ţi astâmpără pe loc o sete şi o foame ancestrală" (Viorel Dinescu)? Sau: "Poate să nu fie un mare poet acela care-şi înmoaie pana de-a dreptul în Luceafăr?" (Victor Crăciun). Vlahuţă şi-a înmuiat-o la propriu, refăcând pe cont propriu imagini şi sonuri eminesciene, dar aceasta nu-l califică drept un mare poet. "O poezie slujitoare întru edificarea vieţii în tot ce este ea minune şi bunătate şi lumină. A fost oare poezia de-a lungul veacurilor altceva decât această slujire?" (Ioan Alexandru) Dacă ne referim măcar la ultimele două secole, întreaga poezie modernă şi modernistă, simbolistă, decadentă, avangardistă cade sub ghilotina întrebării aiuritoare a acestui poet religios şi cumsecade. Retorismelor şi superlativelor goale le prefer, indiscutabil, cele câteva comentarii propriu-zis critice semnate de Gheorghe Grigurcu, Alex. Ştefănescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion ori Mihai Ungheanu, comentarii în care imaginile mai plastice, atunci când apar, au rolul de a da echivalente pentru fragila alcătuire de cuvinte şi spaţii albe, etos şi melos, a poeziei lui Grigore Vieru.

Dar să trecem şi la cealaltă partidă, subţire numeric şi cosmopolită intenţional. Aceşti comentatori (care lipsesc cu totul din paginile ediţiei de faţă, mai degrabă omagială decât critică) nu au nimic personal cu Grigore Vieru. Iritarea lor este una de gen, nu de nume. Poezia patriotică, lirismul mesianic, tribuna suferinţelor istorice, simplitatea cantabilă, modelarea unui univers rural şi a unui spaţiu românesc comprimat în elementele lui primare, toate aceste componente şi incidenţe ale versurilor lui Vieru le miros urât: a ţară înapoiată şi a neam prost.

Cel mai modernist dintre criticii noştri interbelici, E. Lovinescu, s-a confruntat la un moment dat cu excesul afirmării individuale prin recriminarea tuturor valorilor socio-istorice româneşti. În memoriile marelui critic, despărţirea lui Fundoianu de spaţiul literar autohton este prinsă exact în acul problemei noastre, cu o ironie ucigătoare: "«În Bucureşti începuse să mi se urască cu sentimentul propriei mele superiorităţi.» Răspunsul prinde astfel într-o copcă de aur psihologia eroului nostru care, o dată stabilit la Paris, a uitat de băligarul de la Hârlău, de probul vers arghezian, captat în poezii proprii, de tradiţionalismul său doctrinar şi, părăsindu-şi poziţia paradoxală a unui evreu rasist şi reacţionar, a intrat franc în linia obârşiei sale, făcând, cum se şi cuvenea, avangardism teoretic şi practic.".

Eu cred că tânărul Fundoianu devenit Fondane arăta consecvenţă cu un modernism dus la extrem, adică la maximă epurare. Modernismul activează şi accelerează despărţirea de trecut, de tradiţii, de spaţiul şi spiritul comunitar, de istoria naţională. Contradicţia jenantă în care cad postmoderniştii noştri globalişti, dispreţuitori din principiu ai mesianismului de tip Vieru vine din aceea că, pe platforma lor teoretică, trecutul istoric decantat în cel literar chiar contează. Miza postmodernismului şi farmecul lui stau în rearticularea şi reamenajarea acestui fond cultural comun aflat în urmă, dar nu şi lăsat în spate; aparent osificat, de fapt actualizabil prin revizitare. Era mai firesc ca poeţii generaţiei '60, neomoderniştii ei puri, să-l respingă pe Grigore Vieru, iar nu postmoderniştii generaţiei ulterioare, în a căror agendă de lucru, pe fiecare filă, se află câte un reper al mai-vechiului.

Dincolo însă de aceste glisaje şi bizarerii de receptare din interiorul scenei noastre literare, e de discutat puţin asupra etichetei de "sămănătorist" (variantă: "păşunist") aplicată lui Grigore Vieru şi mai tuturor poeţilor universului rural. Sămănătorismul este convenţional, decorativ, exterior, aproape automatic în decupajul unui paradis al satului. Imaginile sunt fixate printr-un simbolism diminuat, univoc, iar nuanţele de culoare creativă lipsesc. Textele păşuniste sunt nişte pagini de album, scrise de versificatori neaoşi pentru ipostazele româneşti ale nobilelor costumate, din plictiseală, în păstoriţe din Arcadia. Şi verosimilitatea, şi autenticitatea lipsesc din producţiile sămănătoriste, în timp ce artificialitatea domină, de la un capăt la celălalt, procesul constituirii "literare". Şi aşa cum ţăranii români nu sunt, în sămănătorismul tezist, ţărani români, nici istoria naţională nu este istorie naţională. Vedem o galerie de poze aranjate, cosmetizate, din care personaje lipsite de consistenţă zâmbesc fals unui cititor mai ignorant.

Dacă idolatrii basarabeni nu disting esteticul de etnic, dâmboviţenii minimalişti şi minimalizatori, racordaţi la trend, confundă tematica lui Vieru cu problematica lui; şi artificialitatea măruntă, manufacturieră a poeţilor tematici cu naturaleţea atât de bine construită, cristalizată de poet. Nimic decorativ, convenţional, previzibil figurativ şi interpretativ nu vedem în poemele de calibru ale lui Grigore Vieru, circumstanţiate şi amprentate istoric, dar smulse, liric, oricărei circumstanţe. Apă vie e un adevărat ceremonial al unei existenţe colective: "Seara de la fântâni/ aduc femeile apă/ uşor înclinate către căldare/ ca şi cum ar merge de mână/ cu pruncul lor./ Seara bărbaţii/ cuprind căldarea/ cu palmele înfierbântate,/ ridicând-o încet către gură./ Seara copiii/ în faţa căldărilor îngenunchind/ sorb răcoarea/ acestor strălucitoare fântâni/ în iarba înaltă a ogrăzilor./ Stele albe spre ziuă/ ca nişte bulgări de gheaţă/ în albe căldări se topesc./ Plugarii/ se stropesc cu apă pe faţă/ şi trupul lor se luminează/ ca o fremătătoare/ dimineaţă.". Dacă aici avem un imn al apei binefăcătoare, în Parcă se rugau, fulgerele din ploaia cu piatră luminează pâinea cristică şi omenească: "Un fulger în noapte/ A luminat chipul mamei/ Şi faţa pâinii/ Aflată pe masă./ Parcă se rugau amândouă./ Dormeam cu toţii adânc/ Cu faţa în jos./ Treze erau numai ele/ Cu ochii la ploaia cu piatră.". Păşunism?...

Asemeni lui Goga interpretat excepţional de G. Călinescu, Grigore Vieru ilustrează o categorie artistică paradoxală. Un nou poet al pătimirii naţionale, o funcţie poetică şi identitară bine precizată a comunităţii în pericol de mankurtizare ajunge să practice un lirism de o factură specială. Un lirism care se centrează pe elemente anistorice, general-umane, şi pe situaţii chinuitor desprinse de contextul lor, pentru a redeveni fundamentale.

Citiţi următorul episod aici.