"Este de o frumuseţe izbitoare, îi scria regina Elisabeta mamei sale, doar lemn, foarte bogat sculptat, puzderie de covoare închise la culoare, peste tot culori care se armonizează perfect; este locuinţa la care am visat la cincisprezece ani şi pe care i-o descriam tatălui meu. Ce ciudat să vezi la patruzeci de ani că visul îţi devine realitate! Casa este mai mult decît foarte confortabilă şi făcută să adăpostească o mulţime de musafiri veseli".
Deşi regina ar fi vrut mai multă intimitate, regele a ţinut morţiş ca zona castelului să fie deschisă publicului, lucru care a sporit semnificativ empatia dintre monarhia proaspăt instaurată şi oamenii de rînd. Parcul castelului, terasat în stil italian, a fost decorat cu statui realizate de sculptorul italian Raffaelo Romanneli, copii după celebre statui antice sau renascentiste.
Sinaia a crescut apoi, încetul cu încetul, la dimensiunile unui orăşel. Devenise locul în care lumea bună îşi petrecea vacanţele, unde multe din deciziile majore din istoria recentă a României au fost luate, dar şi un loc de tristă amintire, dacă ne gîndim că aici sfîrşea tragic, în 1933, primul ministru I. G. Duca.
Astăzi, pe aleea de acces la castel micii întreprinzători încearcă să-ţi bage pe gît tot felul de mărunţişuri inutile. Parcul castelului e invadat de turişti. Se vorbeşte tare, se fac poze, se ascultă muzică la telefoanele mobile, copiii aleargă zglobii printre femeile de piatră ce par să le zîmbească trist, dar înţelegătoare. E sfîrşit de octombrie, cu căldură molatecă şi culori melancolice. Se lasă seara încet-încet. Bucegii au un praf de zăpadă înspre vîrf. Pentru o clipă închid ochii şi încerc să-mi imaginez curtea palatului, acum mai bine de 100 de ani. Cineva mă bate pe umăr. Tresar şi mă uit mirat la gardianul care-mi spune că trebuie să mă pregătesc de plecare.
