Săruturi şi atingeri (IV)

Citiţi episodul precedent aici.

"Did you make that?", mă întreabă zâmbind.

M-am trezit de dimineaţă, în urma unui vis dens, şi am parcurs drumul spre firmă cu gândul la el, aşa că deşi îmi adresează această întrebare, eu stau doar ca proasta şi-l privesc.

Când ajunsesem acasă cu o seară în urmă, câinele se bucurase la picioarele mele. În întuneric, nu-l puteam vedea, dar îl simţeam. Îi simţisem nasul umed şi rece lipit de gleznele mele, prin dres. Mă întinsesem pe pat, iar el sărise lângă mine. Închisesem ochii şi mă scufundasem într-un somn adânc, în ciuda durerii de picioare. Cândva spre dimineaţă am visat că aşteptam un bărbat, iar el nu mai sosea. Mi-era neclar pe cine anume aşteptam. Nume se învârteau la mine în minte, dar nu eram sigură de nici unul. M-am trezit, cu toată fiinţa mea chemându-l pe acest bărbat. Am realizat că e vis, mi-am aşezat din nou capul pe pernă, şi am adormit la loc. Am continuat să visez acelaşi vis. Bărbatul a venit. Stăteam amândoi cu picioarele într-o zăpadă până la genunchi. Eu îmi ţineam mâinile băgate în mânecile celeilalte mâini. "Aici este un lac superb", am început, să nu mai tăcem aşa amândoi. "Unde?", a întrebat el pe jumătate indiferent. "Aici". "Nu văd nici un lac", a spus cu o voce nepăsătoare.

Am privit în spatele meu. Într-adevăr, zăpadă, cât vedeai cu ochii. Apa îngheţase, iar zăpada se depusese deasupra. "Îţi arăt imediat", am spus.

Am apucat o lopată şi am început să sap să dezgrop lacul. Undeva acolo. Trebuia să-i arăt! Am săpat mai departe. Şi am săpat. Dădeam zăpada mereu în stânga mea, şi se formase un morman uriaş. Transpirasem. Eram udă leoarcă. Efortul era neomenesc.

M-am trezit, încercând să-mi dau seama cine era acel bărbat din vis. Mi-am schimbat bluza udă. Cu mintea înceţoşată, am încercat să-mi amintesc ceva despre bărbaţi, orice. Bărbaţi în camere ciudate, cu voci ciudate. Bărbaţi care se schimbă de la un moment la altul, şi care-ţi dispar foarte repede din minte, nedemni de atenţie. Uneori bărbaţii se amestecau între ei în mintea mea şi vorbeau unul cu vocea altuia, sau purtau unul hainele celuilalt. Ori spuneau lucruri pe care le-a mai zis deja un alt bărbat înaintea lor. Bărbaţi comici. Cu trupuri comice.

Pe drumul pe care l-am parcurs până aici, am observat doar în fugă oraşul din jurul meu, pentru că am anticipat în minte această întrebare, şi totuşi eu stau şi-l privesc fără să fiu capabilă să răspund. Fabricile pe lângă care am trecut, staţiile pline, feţele obosite şi lipsite de zâmbet. Cenuşiul. Tramvaiul. Un bărbat grizonat, care citea ziarul în picioare lângă scaunul meu, în mod vizibil ofensat când i-am oferit locul. Câţiva copii gălăgioşi se urcaseră la o staţie înainte de staţia la care trebuia să cobor. Tramvaiul pârâia şi totul mirosea a praf. "Par chiar atât de bătrân, domnişoară?", mă întrebase bărbatul fără să mai reziste. L-am privit şocată şi am bâlbâit ceva s-o dreg. I-am spus că nu m-am uitat cu atenţie, că a fost o greşeală. Iar el a început să vorbească despre sine şi despre vârsta lui, şi despre viaţa pe care-a dus-o, ofensat că l-am considerat atât de neajutorat încât să-i ofer scaunul. Îi răpisem masculinitatea. Îl castrasem cu un simplu gest.

Apoi ajunsesem aici, continuând să am în minte această clipă, căreia în acest moment nu-i răspund cum se cuvine. Benjamin stând în faţa mea, zâmbind, aşteptând să-i răspund. Firma noastră se află într-o zonă pe care o detest, la periferia Bucureştiului, spre Militari, dincolo de magazinele de mobilă, gresie şi faianţă. Maşinile de aprovizionare blochează mereu străzile. E un coşmar. Cumpărătorii încearcă şi ei la rândul lor să-şi tragă maşinile cât mai aproape de magazine. Cei care locuiesc în blocurile de nefamilişti de vizavi îşi pun rufele la uscat pe ferestrele rupte şi sărăcăcioase, lăsându-le să contrasteze cu pereţii scorojiţi. Până la firma noastră mergi pe o străduţă plină de gropi, pe care maşinile aproape că nu o mai pot traversa. Într-un stil greoi, într-un slalom continuu. Deodată vezi gardul verde în spatele căruia se ascunde clădirea cu zidurile sale albe, strălucitoare, şi scara pavată cu marmură.

Străbătând drumul acesta, ocolind gropile, m-am gândit că până şi cerul este lipsit de culoare. Culoarea a fost suptă din toate. Evacuată. Şi că o să fiu aici, ca acum, în faţa lui, iar el o să-mi vorbească. Faţă în faţă, el purtând aceeaşi bluză neagră ca ieri şi o pereche de blugi, iar eu complet îmbrăcată în negru, la etajul întâi al clădirii noastre. Ne aflăm în sala DTP-ului, o încăpere mare, cu cinci calculatoare, unde lucrăm o mână de oameni. Pe unul din pereţi este lipit un tapet uriaş cu o plajă enormă cu un palmier. Un perete imens. Bleu, auriu, un pic de verde. Avem chiar şi un acvariu, care este aşezat la nivelul la care nisipul auriu este atins de o fâşie albă de spumă. Acoperă exact partea aia mai interesantă, stând pe un birou gol. A fost ideea lui Bogdan de a face mediul de lucru mai prietenos. Ne-a explicat într-o şedinţă specială despre importanţa condiţiilor de muncă şi atmosfera la birou.
"Nice", repetă. "Did you make that?"

Se apleacă uşor spre mine, ameţindu-mă, iar ochii lui calzi poartă un zâmbet constant.

Arată încă odată spre afişele de pe perete. Încerc să-mi revin şi să-i răspund. În mare parte sunt făcute de mine, da. Câteva, de Bogdan şi Andrei. Îi arăt care sunt făcute de mine şi îl lămuresc ce scrie pe ele. Îmi cere să-i spun "Ben". Albert, colegul lui îi spune Benny, dar îmi dă de înţeles că urăşte asta.
"Vrei să vezi şi alte lucrări ale mele?", îl întreb.
"Bineînţeles."

Deschid mapa cu lucrări pe care o ţin în dulăpiorul repartizat mie, ca să-i arăt toate lucrările pe care le-am făcut de când sunt angajată aici ca grafic designer. Stăm unul lângă altul şi ne privim. Îi explic cu răbdare scopul fiecărei lucrări şi îi traduc textele din pagină. La un moment dat, îi ating cotul cu braţul. Nu se fereşte. Mă uit în jur să văd dacă a apărut Bogdan din biroul lui, dar nu, zona e sigură. Aşa că mă trag mai aproape şi-mi lipesc braţul de braţul lui.
"Ai vrea să ne arăţi Bucureştiul?", mă întreabă cu acelaşi zâmbet pe faţă.
"Sigur", spun automat.

Mă gândesc câteva clipe, apoi îi propun:
"Aş putea să vin să te iau de la hotel."
"La cât?"
"La şapte."
"Şapte e prea târziu. Muuult, mult prea târziu."
"Atunci când?", întreb.
"Trebuie să mai stăm o oră. Albert îşi termină şi el treaba curând. Nu e mai bine aşa?!"

Accept. Chiar dacă am o întâlnire dublă, nu doar cu el, sunt mulţumită.

Apoi trec la muncă, iar Ben înapoi la computerele lui. Instalează programe, iar monitoarele trebuiesc calibrate la tipografia din pivniţă, să se sincronizeze.

Am de făcut nişte prospecte pentru o bancă, nimic complicat, dar trebuie să prezint câteva variante. Aleg fonturi, rearanjez textele. Experimentez. Mă joc cu dimensiunile de litere. Rearanjez fotografiile până ajung la o formă care mă mulţumeşte.

Dau print şi iau o mică pauză. Mai schimb câteva cuvinte cu Ben, care stă în picioare lângă peretele cu plaja şi se minunează, cu nişte cabluri în mână, de ceva ce nu înţeleg. Plecăm, mă întreabă? Îmi privesc ceasul, apoi plec spre biroul lui Bogdan, să-l anunţ că am un curs urgent la facultate, nu-mi pasă dacă o să mă vadă plecând cu ei, ce contează ce o să fie după aia, atâta timp cât reuşesc să trec de uşă?

Când trec pe lângă secretariat, văd că fetele râd, şi-mi aruncă priviri ostentative, una din ele îmi face cu ochiul. N-au decât să râdă. Sunt convinsă că am devenit subiectul zilei, că se amuză, că vestea s-a răspândit cu viteza luminii, totul a devenit atât de evident, imediat după ce-am ajuns la serviciu şi m-am aşezat lângă biroul la care lucra Ben, privindu-l doar şi stând fără să fac nimic, iar toţi şi-au întors privirile spre mine. Chiar şi aşa, n-am mai plecat de-acolo. Nimeni nu m-ar mai fi putut convinge s-o fac. Probabil că tot trupul meu a avut o declaraţie de făcut, o declaraţie neechivocă, iar mie nici că mi-a păsat. Sunt o femeie liberă la urma urmei, şi nu-mi pasă de nimic, iar când simt în felul ăsta nu-mi pasă dacă mă fac de râs, dacă sunt caraghioasă, ori ridicolă. Cui îi pasă?! Cui îi pasă ce fac eu? Mai ales că Ben a zâmbit înapoi, măgulit. Sunt subiectul lor de glume, şi toate au de făcut câte o observaţie de prost gust când trec pe lângă ele. Toate-s măritate, au o viaţă plictisitoare, ce-ar putea altceva mai bun să facă? Secretara are un amant, e adevărat, cu care se vede uneori, terorizată să nu fie descoperită, dar nu ştiu de către cine să nu fie descoperită, că nouă, celor din birou, ne-a spus tuturor, ne-a dat detalii, ne-a descris totul în amănunt. Singurul care nu ştie, e probabil bărba-su.

Îl găsesc pe Bogdan cu picioarele ridicate peste maldărul de documente de pe birou, cu mâinile în spatele capului. Are cămaşa scoasă neglijent şi inegal din pantaloni. Arată obosit, căci ştiu, noaptea se joacă pe computer, împuşcă roboţi pe holuri sumbre, şi se laudă cu un scor mare.
"Da", face. "Te pot ajuta cu ceva?"
"Trebuie să fug."

Pauză.
"Unde?"
"La facultate."
"Ce să faci acolo?"
"Rahat, Bogdane, trebuie să plec."

Îmi aruncă în sfârşit o privire.
"Mai vrei asta?"

Îmi face semn cu bărbia spre volumul de Douglas Adams, aşezat pe un maldăr de reviste. Sunt şi eu un mare fan de science fiction, asta avem definitiv în comun. Chiar dacă mi se pare uşor ridicol că el lasă să ruleze pe computer un program care se numeşte SETI, cu care caută alien-i în spaţiu. Mi se pare un pas prea mult. Da, ştiu, spaţiul e prea mare ca să fim singuri în univers. Mi-a zis asta.
"E cam grea, şi eu chiar trebuie s-o şterg în momentul ăsta..."
"Atunci..."
"O iau", decretez.

O să mă cocoşez cărând prin oraş volumul ăsta, şi eventual o să-l şi pierd pe undeva, dar aş face orice să-l mulţumesc pe moment, să nu pună întrebări şi să mă lase în pace.
"Ascultă", zice.

Mă opresc cu volumul în braţe şi îl privesc. Expresia feţei lui devine gravă, câteva clipe stă să găsească formularea cea mai potrivită în minte, apoi zice:
"Ştiu că tu eşti un om care ţine la libertatea lui."

Un om. A zis un om, şi asta mă surprinde.
"Ştiu că vrei să faci sex cu cine vrei şi când vrei. Nu o să mă opun, şi oricum n-am nici un drept... încă. Înţeleg."

Asta-i o conversaţie stupidă şi dau să plec. Probabil că faţa mea este mai expresivă decât îmi imaginam, iar el mai perspicace, pentru că zice:
"Şi ştiu că mă consideri urât şi că nu mă placi."

Cine a zis că... cum... ce...?! La dracu'. Îmi ridic privirea spre el, îl privesc drept în ochi, simţindu-mă abandonată de vorbe. Mă simt ţeapănă, tensionată, agresivă.
"Pot să plec, acum?"

Îmi aruncă iarăşi privirea asta. L-am ţinut de mână azi-noapte, i-am dat chiar şi un sărut. La dracu'. Pe alt ton:
"Ascultă, oi avea tu treabă, dar azi trebuie să stai cu fi-mea, eu trebuie să ajung undeva şi nu am cui să i-o las."

Îl privesc disperată. "Cu fii-ta?"
"Da, e jos la portar. Ia-o şi du-o... în parc. Undeva. Nu ştiu unde, unde se duc copii. Îmi stă pe cap. Azi nu am chef de ea."
"Trebuie să plec, n-auzi?"

Nu mişcă un milimetru. Cu braţele încrucişate sub cap, cu picioarele pe masă.
"Okay", spun.

Mă reîntorc în birou să-mi iau lucrurile.

Privesc peste umăr spre Ben, care stă cu spatele lipit de plaja aurie, cu o cană de ceai în mână şi vorbeşte cu un coleg. Hei... you.
"Ben...", spun, şi când îi rostesc numele simt o tresărire "...nu se poate azi, a intervenit ceva. Dar uite, asta este adresa mea. Te aştept mâine să vii să mă iei de acasă. Iei un taxi şi te aduce el la adresă. Crezi că te descurci?"

Ia hârtia şi şi-o bagă în buzunar.
"Mâine nu o să vin. O să sun că-s bolnavă. Te aştept."

Citiţi următorul episod aici.