Au trecut zece ani fără Ioan Chirilă.
La vechii indieni, povestitorul venea al doilea, în ordinea importanţei, după Dumnezeu. Zeul suprem crea lumea şi îşi lua mîinile de pe ea. În schimb, povestitorul stătea la preluare, gata să o salveze, în caz de catastrofă naturală, de război atomic sau de litigiu pe teme de arbitraj.
Cum se salva lumea pe atunci? La fel ca în zilele noastre. Inventîndu-i un sens, o istorie cu trecut şi cu viitor. Povestind-o. Povestind-o astfel încît totul să se termine cu bine. De la vechii indieni pînă azi, lucrurile stau aproape la fel. Cine spune o poveste îşi asumă responsabilitatea de a salva lumea. Cînd scria sportul românesc, Ioan Chirilă avea grijă să-i dea un final nu atît fericit, cît luminos. Au trecut zece ani fără el. De zece ani, sensul e tot mai diluat şi finalurile luminoase - tot mai stinse. Dar sînt posibile, ştim asta sigur.
Dacă se întîmplă să uităm, dacă ni se pare că răul învinge sau că fotbalul nostru a ajuns atît de bicisnic încît nu-şi merită nici măcar trecutul, e suficient să citeşti o pagină din Chirilă. Cîteva rînduri. Veţi vedea că şi eşecurile au un rost, înfrîngerile au farmecul lor omenesc, iar gesturile mărunte capătă măreţie, dacă ştii cum să le priveşti.
Ioan Chirilă avea privirea aceea. Privirea în stare să vadă sensul dincolo de absurd şi de obişnuinţă. Privirea aceea şi generozitatea neobosită faţă de lume sînt marca marilor povestitori. A scuturat lumea sportului de vulgar, de meschinărie şi, pe cît posibil, de suferinţă, i-a dat o formă rotundă şi un miez, a populat-o cu eroi, apoi a lăsat-o să treacă din mînă în mînă, lume-carte sau lume-ziar.
Au trecut zece ani fără el şi fără prea multe finaluri senine. Dar ele există. În ciuda mediocrităţii care copleşeşte şi a urîtului care oboseşte, există. Ioan Chirilă a crezut în ele şi le-a demonstrat posibilitatea. A demonstrat că fotbalul poate fi şi merită povestit. Că sportul poate fi şi merită povestit. Pentru simplul motiv că are de-a face cu noi şi cu lumea noastră, care, sper că sînteţi de acord, poate fi şi merită povestită. Adică merită un viitor.
Au trecut zece ani fără el. Peste alţi zece ani, cine ştie?, hîrtia de ziar şi fila de carte vor deveni, la rîndul lor, amintiri. "Gazetar" e deja un cuvînt de modă veche. Peste zece ani, se vor inventa alte cuvinte, cu totul noi, nemaiauzite, pentru a-i numi pe jurnalişti. Dar înţelesul va rămîne cel asumat, la începutul timpurilor, de Ioan Chirilă. "Gazetar" înseamnă, la bază, meseria de a salva lumea.
PS: Aşteptăm textele voastre despre oamenii pe care îi admiraţi. Detalii în Argumentul acestei rubrici.