Săruturi şi atingeri (VI)

Citiţi episodul precedent aici.

În jurul orei nouă, a apărut Bogdan să-şi ia fetiţa. Nu mi-a dat nici o explicaţie. Era grăbit. M-a bătut uşor pe umăr, şi mi-a spus: pe mâine. Ciudat, dar mi s-a năzărit că mirosea a sex. S-a prefăcut că nu-mi vede enervarea. Părea să fi băut ceva. Cu toate acestea a plecat cu maşina, conducând la fel de nervos ca oricând. I-am făcut cu mâna Ioanei, dar nu cred că m-a văzut, căci nu mi-a făcut cu mâna înapoi.

Neştiind ce să fac cu ea, fusesem la maică-mea. Îmi deschisese uşa, comentând că în sfârşit am hotărât să-mi fac timp pentru propria nepoată, aşa cum m-a sfătuit de atâtea ori. Dar sper că ai avut grijă la Bogdan, a zis măsurându-mă cu privirea.

Mai avusesem discuţia aceasta cu multă vreme în urmă, cu o altă ocazie. Bogdan mă chemase cu ceva vreme în urmă la el în birou, şi-mi spusese că are două fotolii foarte mişto pentru mine în casa părinţilor lui, pe care o evacua ca s-o scoată la vânzare. Aşa că ne-am dus împreună undeva în Dorobanţi. Era vorba de o casă veche, cu camere foarte mari, cu sobă în fiecare din ele, care avea nevoie urgentă de renovare, dar care arăta încă foarte bine. M-a suit la etaj în camera lui. Exista un pat de o persoană lipit de perete în mijloc, cu o saltea foarte groasă pe care era întins un cearşaf care părea murdar. Deasupra patului existau foarte multe postere bătute în cuie, cu femei cu sâni imenşi. Unele din femei erau dezbrăcate până la brâu. Îmi încrucişasem pe piept braţele cu un gest automat. El, care era întins pe pat cu braţele sub cap, a râs. Mi-a spus că nu am motive să mă port aşa, că el mă înţelege mai bine decât îmi imaginez. M-a întrebat cum este să ai două chestii atât de mari pe piept, cum e să alergi, cum e să-ţi îndeplineşti sarcinile zilnice. Enervată, i-am explicat că nu m-au deranjat niciodată de la nimic, că n-au constituit niciodată un impediment pentru nimic, că nu sunt în niciun caz un handicap. Privindu-l întins pe pat, cu pantalonul umflat în dreptul pelvisului, cu afişele acelea deasupra capului său, mi-a displăcut mai mult ca oricând.

Cele două fotolii erau nişte vechituri în care colcăiau acarienii ca la ei acasă, şi care duhneau a igrasie. Dar nu aveau nimic rupt sau în neregulă, erau genul acela de lucruri construite să dureze o viaţă de om, cum se făceau pe vremuri. Dar era clar că nu le pot duce în casa mea. I-am propus să le lăsăm la maică-mea o vreme, până arunc eu mobila bunicii mele, care între paranteze spus, era mai nouă decât fotoliile lui, şi abia apoi o să le duc la mine. I-am şi ilustrat mental un loc special pentru ele în sufrageria mea. A fost de acord. Am chemat o dubiţă şi le-am încărcat în ea. Le-am lăsat la maică-mea, care imediat după ce-am plecat noi, le-a scos în stradă, în spatele blocului şi le-a lăsat acolo. Mi-a povestit că a oprit o căruţă cu ţigani, le-au încărcat repede şi duse au fost fotoliile lui Bogdan...

Foarte multă vreme după aceea m-a tot întrebat de ele, când anume le aduc de la maica-mea. Mi-a tot zis că doreşte să le vadă la mine în casă cât mai curând, iar eu l-am asigurat că acest lucru chiar se va întâmpla. Încă de pe atunci, maică-mea mi-a recomandat să-mi găsesc unul neînsurat şi fără copii, un băiat bun, şi să mă aşez mai repede la casa mea, că-mi trece vremea. Şi ca să îşi facă punctul de vedere şi mai bine înţeles, mi-a adresat: "Şi eu care credeam că secretarele sunt closetul şefilor!". Plus că e din familie, a adăugat. Sînteţi practic rude. Dacă verişoară-ta aia, ţignita de Ivana, nu îl vrea, nu înseamnă să iei tu ce aruncă altele. Pur şi simplu nu-mi place individul.

Când a venit ieri Bogdan s-o ia pe Ioana, maică-mea nici măcar nu s-a obosit să iasă să-l salute.

Azi de dimineaţă n-am sunat să anunţ că sînt bolnavă. Pur şi simplu n-am răspuns la telefon. M-am gândit că e o tactică la fel de bună. Aş fi putut profita de ocazie să trec pe la facultatea pe care aproape că nu o vizitez, deşi sînt în anul patru, dar am preferat să dorm până târziu. Apoi m-am pregătit de întâlnirea cu Ben. Mi-am ales hainele cu grijă, probând aproape tot ce am în dulap.

Port fusta cea nouă, care reuşeşte să-mi acopere vânătăile oribile de pe picioare, un tricou negru, să nu renunţ complet la doliu, şi pantofii cei noi italieneşti pe care n-am avut ocazia să-i port până acum. Pardesiul meu maro peste, care nu reuşeşte întru totul să mă încălzească. Singurul lucru de valoare sînt cerceii cu cele câteva mici diamante, pe care bunica mea mi i-a dat într-un cadru festiv, la o petrecere în familie. Când toată lumea era strânsă în jurul mesei, a scos cutia mică de catifea în care îi ţinea, şi mi-a zis: "Întotdeauna am aşteptat pe cineva care să-i merite. Nu i-am dat fetelor mele. Mi-am zis că la un moment dat o să ştiu cui să-i dau. Cuiva care are nevoie cu adevărat de ei. Simt că trebuie să ţii dau ţie." Cred că întreaga familie m-a urât pentru asta. Mai ales mătuşa mea.

Acum, în stradă, picioarele mă omoară de la pantofii cei noi. Le simt umflate, dureroase, iar călcâiele mele, două răni. Ben intră cu mine în farmacie, iar Albert rămâne afară. Întreb farmacista care sînt cei mai buni plasturi. Îmi întinde un pachet. Vreau să fiu sigură că sînt cei mai buni, poate ar trebui să-mi iau mai degrabă o rolă de leucoplast, ăla ţine în mod sigur. Dar ea zice că nu e cazul, plasturii ăia o să-şi facă treaba. Nu încercaţi să mi-i vindeţi dacă nu sînt buni.

Afară îmi dau jos dresul sub privirile speriate ale trecătorilor, şi îmi pun plasturii. Îmbrac la loc dresul, spre disperarea altor trecători, şi plecăm mai departe. Nu ajung nici până la colţ, că plasturii s-au deplasat şi s-au strâns în mici cocoloaşe sub dresul subţire. Intru înapoi în farmacie şi încep să ţip la aia, simt nevoia să-i arunc cu cutia de plasturi în cap. Nu poţi avea încredere în nimic şi în nimeni în ziua de azi. Toţi încearcă să te păcălească. Faptul că Ben a intrat după mine, mă împiedică să mă dau prea tare în spectacol. Ar fi trebuit să rămână afară, ar fi fost ideal. Farmacista mă întreabă: şi ce să fac eu?! Mă simt şocată de obrăznicia ei. Furia îmi creşte. Te-am întrebat, vaca dracu', dacă sînt buni de ceva. Altă vânzătoare intervine împăciuitoare, spunând că ar fi trebuit să aştept câteva minute înainte de a încălţa pantofii.

Ies tremurând de furie. Ben aşteaptă să mă opresc, apoi se apleacă şi mă îmbrăţişează. Tocmai a aflat despre mine mai mult decât trebuia, chiar dacă n-a înţeles un cuvânt. De ce ar face asta? Când îmi dă drumul, mă priveşte înspăimântat. Ridică un deget înspre ochi, a rămas fără cuvinte. Îmi scot cutia de pudră din geantă şi mă privesc în mica oglindă. Ştiu, mi s-a mai întâmplat odată, când m-am enervat mai mult decât e normal, ca acum. La ochiul drept, albul ochiului este roşu. Toate capilarele alea fine, care se găsesc la suprafaţa ochiului, s-au spart. Uşoară comoţie cerebrală. Arăt ca un monstru. Arăt ca un vampir, cu ochiul ăsta roşu... Albert mă priveşte exact aşa cum mi s-ar părea normal să fiu privită. Îmi pun din nou plasturi, şi aştept, desculţă în seara rece, fumând o ţigară de la Albert, înainte de a-mi pune pantofii, şi aşa e, plasturii ţin, sînt foarte buni, îşi fac treaba.

Ne suim într-un autobuz.

Ne întâlnim cu Alexandra la ceas la Universitate, are un cadou pentru mine, căci abia a venit din Danemarca, şi are să-mi dea şi nişte bani pe care i-am împrumutat mai de mult, înainte să plece. Stăm un pic să vorbim, îl priveşte pe Ben de parcă ar vrea să-i facă radiografie, apoi îi spune:
"Ar trebui să ştii că Lili are probleme cu băutura şi bărbaţii."

Îmi vine să intru în pământ. Îmi feresc privirea. N-am de gând s-o mai privesc până ne despărţim. Probabil că n-o s-o mai privesc multă vreme de-acum încolo. Caut în minte să înţeleg pentru ce anume se răzbună, şi nu ştiu exact pentru ce face asta, sau dacă doar a luat-o razna, pur şi simplu.
"Trebuie să plecăm", îi zic sec, trăgându-l pe Ben după mine.
"Mi-a părut bine să te cunosc", zice acesta derutat.
"Ne vedem zilele astea, înainte de a pleca eu înapoi", îmi strigă Alexandra.

Aş vrea s-o omor imediat.
Aş putea s-o chem să vină cu noi, apoi s-o împing în faţa unui autobuz.

Coborâm scările şi ieşim de partea cealaltă a Universităţii.
Ne plimbăm aiurea. Intrăm în câte un loc sau altul.
Apoi, eu, Ben şi Albert ne îndreptăm încet spre Studio Max.

Habar n-am de ce am ales tocmai locul ăsta, puteam merge în R2, sau în Vox, dar probabil mi-am dorit să nu întâlnesc pe nimeni cunoscut, mi-am dorit cât mai multă intimitate.

Ne plantăm pe una din scări, de unde putem vedea toată marea de puştime dansând, unii arătând nu mai bătrâni de doisprezece-treisprezece ani, şi dansăm din greu pe muzică tehno.

Port o pereche de blugi şi un tricou maro, fără mâneci, ca să mi se vadă tatuajul de pe umăr, haine pe care le-am împrumutat de la Iulia când am trecut în grabă să mă plâng cât de idioată e Alexandra. Cu viteză, pe hol, îmbrăcând hainele mai comode. Dar a înţeles exact ce aveam de spus.

Eu, între cei doi bărbaţi foarte înalţi, unul brunet şi celălalt blond, distrându-ne copios.

Observ la etaj, la una din mese, un fost iubit. Minunile nu se întâmplă câte una pe rând, ci toate deodată, după aia pauză de-o viaţă întreagă. Privesc spre el zâmbind, aşteptând să-i întâlnesc privirea şi să-l salut, dar mă evită, îmi evită privirea, deşi e clar că m-a văzut. Refuz să cred, şi pentru un sfert de oră tot încerc să-i prind privirea, dar nu pare să mă privească decât atunci când eu întorc capul. Iar când în sfârşit sper să-l pot privi în ochi, el se fereşte şi priveşte pe cineva de lângă el. Îi simt privirea asupra mea, întorc capul, el priveşte cu o diferenţă de un sfert de secundă în altă parte, privesc insistent spre el, aşteptând, iar el mă ignoră total, râzând de ceva spus de partenera lui. Când înţeleg, mă simt dezgustată.

Dau pe gât al patrulea pahar de Bloody Mary, şi aleg să-l ignor şi eu.


La hotel, mă strecoară în lift, n-au voie, evident, să aducă pe nimeni în cameră. Ne oprim la Albert, cât Ben stă câteva clipe în baie, îndeajuns ca Albert, tolănit pe pat, să-mi facă semn să vin lângă el, bătând cu palma peste aşternut în faţa lui, iar eu îl privesc fix, ca pe un nebun.

Apoi eu şi Ben încercăm să dormim atâta cât a mai rămas din noapte, adică foarte puţin. Nu reuşim. Sîntem amândoi îngrozitor de treji. Camera arată bine, e plăcută, în marouri calde, lemn închis la culoare, lăcuit, iar deasupra patului un peisaj cu mare şi pescăruşi.
"Nu vorbesc deloc germana", îmi spune. "Sînt american."
"Cum ai ajuns să lucrezi in Viena?"
"Şeful cel mare este un vechi prieten de familie."

Tăcere.
"Dar îmi place Viena. Îmi place să călătoresc, am fost în multe locuri. Câţiva ani am locuit în Franţa, împreună cu sora mea."
"Ai o soră?"
"Da, are un mic apartament în Paris. Locuieşte cu prietena ei, e lesbiană."
"Cum a ajuns să locuiască la Paris?"
"Tatăl nostru este arab. Arab francez."
"Arab?"
"Da, iar mama mea este evreică."
Asta, ciudată combinaţie.
"Păi atunci, în ce religie sînteţi botezaţi?"
"Noi nu sîntem botezaţi."

După o scurtă pauză, îmi explică:
"Orăşelul de provincie din State unde ne-am născut, era un loc conservator şi încuiat, care nu privea străinii cu ochi buni, şi ambii preoţi au refuzat sa ne boteze. Rabinul a spus ca sîntem arabi. Ceilalţi ne-au spus că sîntem evrei."
"Şi cum te simti aşa... fără religie?"
"Ok."

Cum stau pe burtă, iar el pe spate, cu jumătate de trup peste jumătate din trupul lui, în coate, îi trec un deget peste buzele. Zâmbeşte.
"Când eram mic, maică-mea a fost chemată la şcoala şi i s-a transmis să nu mă mai lase să mă rujez."

Râd, adevărat, buzele lui sînt destul de roşii pentru nişte buze, mari, frumoase, arcuite. Nici prin cap nu mi-ar trece să-l sărut. Lângă nas are o cicatrice, asta explica nasul lui perfect şi mic. Găsesc surprinzător ca un bărbat să aibă o operaţie estetica. Dar după cât se vede, la el totul este surprinzător.
"Crezi în Dumnezeu?"
"Nu", zice simplu.

Mă gândesc la o mulţime de lucruri, dintr-o dată.
"Îţi place slujba ta?"
"Nu. Îmi place mai mult să cânt seara, cu trupa mea, în vreun bar.
"Cânţi într-o truuupăăă?"
"Da, într-o trupă de jazz."

Părul lui este ridicat pe pernă şi a inundat-o, e mătăsos şi miroase a şampon. Îmi trec mâna peste. Mi-ar fi plăcut ca părul meu să fi fost la fel, şi nu aspru, cârlionţat şi rebel.
"Ţi-ar plăcea să lucrezi în Viena?", întreabă.

Am nevoie de o clipă să mă gândesc.
"Da."
"Ţi-aş putea face rost de o slujbă în firma în care lucrez. Interesată?"
"Da."
"Ai putea locui o vreme la mine, doar atâta cât ai dori, nu te-aş forţa la nimic, pe mine nu m-ar deranja, ci din contră... Ţi-ar plăcea?"
"Da."

Mă mângâie pe păr şi pe umeri cumva, dar mângâierile lui n-au aerul unor mângâieri normale, abia le poţi numi atingeri. Şi de îndată ce mă atinge, mă schimbă. Mă simt diferit, diferită.
"Eşti implicată în vreo relaţie?"
"Nu", spun automat, fără să şovăi. "Am avut o relaţie timp de doi ani, dar s-a sfârşit."

Tac în privinţa nenumăratelor aventuri de dinainte, sau cum pe primul iubit l-am agăţat la o petrecere după un pariu făcut cu Alexandra şi Iulia că o să-mi pierd virginitatea cu primul care intră pe uşă, noi, aflându-ne pe balcon, când spre uşurarea mea, n-a intrat vreun coleg, ci un necunoscut. A fost primul dintr-un lung şir de iubiţi.

Îi zâmbesc. Iar el îmi zâmbeşte înapoi, cu aceeaşi căldură nealterată găsită instantaneu pentru mine încă din primul moment.
"Totul o să fie bine", zice.

Tresar.
"De unde ştii c-o să fie bine?", întreb zâmbind ostentativ, de parcă l-aş fi prins cu ceva la care n-are argumentaţie.
"Pentru că o să am eu grijă de asta."

Tac, sting lampa de lângă pat, îmi pun capul pe umărul lui şi stăm aşa în întuneric. Mă simt înspăimântată, cu picioarel care mă dor, conştientă de ochiul meu roşu, cu sentimentul acut că eu nu mai am mult.
"N-am stat niciodată aşa cu un bărbat, fără să fim epuizaţi după sex, sau după o ceartă din care să încercăm să ne salvăm, fără ca totul să fie foarte complicat şi dificil.", îi spun.

Râde. "Nu pot dormi", zice. "Mă duc să fac o baie."

Se ridică şi dispare.

Cântăresc ce aş lăsa în urmă dacă aş pleca cu el. Nimic. Zero. Aş putea renunţa şi la facultatea pe care-o frecventez dimineaţa, înainte de slujba mea, n-am nevoie de diploma de design, urăsc designul, ar fi trebuit să renunţ demult, atunci când am vrut prima oară, cu un an în urmă, şi mi-am anunţat profesorul, iar el a zis că e o prostie, şi să mă mai gândesc odată înainte de a lua aceasta decizie. Mi-a zis că nu trebuie să vin zilnic, dar să mai trec pe acolo din când în când. Când realizezi că totul se termina în nimic. În nonsens. Aş putea lăsa toate astea în urmă şi aş putea construi o persoană mai bună decât am fost. Nu numai că aş putea, dar trebuie, şi o s-o fac. O să plec departe de Bucureşti, şi n-o să mă mai întorc niciodată la el. O să-mi schimb numele şi o să rup orice legătură mă mai leagă de el. O să pretind că sînt altă naţie. Oricare.

Mă ridic şi mă îndrept alene spre baie. Ben stă acolo de mult. Bat uşor. Nu se aude nimic. Aştept, apoi bat din nou.
"Intră", aud.
"Nu intru", zic. "Vroiam să ştiu dacă eşti bine."
"Sînt. Eu nu am cadă în Viena. Aş da orice pentru o cadă."

Mă întorc înapoi şi mă lungesc în pat. Aştept în întuneric. Mă simt fericită.

Când Ben iese din baie, aprinde lumina. Are un prosop înfăşurat în jurul trupului. Bustul cu piele fină, cu muşchii rotunzi, vizibili prin pielea catifelată şi măslinie a braţului. Pielea mea e albă, palidă, iar prin comparaţie, de un alb bolnăvicios, ca a unei persoane care nu mănâncă niciodată destul. Se apleacă peste geamantan în căutare de lucruri curate. Părul ud îi alunecă de pe umeri înspre faţă, dar nu face nici un gest să-l dea la o parte. Scoate o bluză şi o aşează pe pat. Tot ce atinge pare contaminat. Ca atunci când a intrat în baie, iar eu mi-am mirosit mâna să văd dacă îmi miroase a el. Apoi am mirosit perna lui, mi-am scufundat faţa în ea, şi am stat acolo ca să mă gândesc la tot ce vreau să las în urmă. Pare chiar mai calm decât înainte, deşi nu credeam că e posibil, faţa îi radiază. Stau în fund pe pat lângă el, îmbrăcată în tricoul lui, şi-l privesc, ameţită de magnetismul dintre noi. Picioarele mele pline de vânătăi atârnă pe marginea patului.
"Ce-ai aici?", întreb.
"Unde?"

Îmi îndrept arătătorul spre braţul lui, unde pielea e un pic mai deschisă la culoare. Se pare că şi-a făcut analizele, şi asistenta nu i-a nimerit vena din prima, căci are vânătăi.
"Oh, asta..."

Îşi scoate o bluză din geamantan şi o pune alături.
"Uneori. Nu des. În special când cântam în club. Dar eu sînt mai mult cu cocaina, amfetaminele. Mai experimentez din când în când. Nimic serios. Doar rar."

Îmi las braţul în jos.
Îmi las braţul încet în jos, într-un segment expandat de timp, care are pentru mine durata unui secol, îl cobor uşor, sînt conştientă de el în timp ce coboară ca să se reîntâlnească cu restul trupului meu.

Vorbim tot restul timpului care ne-a mai rămas. Vrute şi nevrute. Eu mă ridic să înghit un algocalmin, mă doare capul. Gâtul îmi este inflamat. Algocalminul o sa rezolve măcar parţial problema. Ne facem planuri pentru următoarele zile. Câteva cluburi, poate mâncăm ceva, chestii obişnuite pe care doi oameni le fac împreună. Nu vorbim despre sex, care pare tabu între noi. Dacă vrea să vadă ce simte când mă ţine goală în braţe, atunci nu trădează asta prin nimic, se stăpâneşte al naibii de bine.

Când mă întind lângă el pe pat, stă cu braţele larg desfăcute, lăsându-mă să-i dau doar eu ce consider că e potrivit în momentul respectiv.

Eu însămi aş fi cel mai puţin dispusă să am vreo iniţiativă, nu că aş fi avut iniţiativa vreodată până acum, ci mereu m-am abandonat să fiu sedusă, pasivă, ambivalentă. Undeva adânc în sinea mea, unde sîntem cei mai sinceri cu noi înşine, mi-e greu să mă lepăd de convingerea că ori de câte ori am decis să mă întind elastică sub un bărbat, mă pot aştepta şi la altceva în afară de probleme. Că, odată ce bărbaţii intră în posesia trupului meu, se metamorfozează în ceva neprevăzut şi au cu toţii atingerea asta dementă, ca nişte tirani îmbătaţi de putere. Nu aş vrea să-l văd şi pe Ben schimbându-se, dovedindu-mi ceea ce mă întristează cel mai tare, am nevoie să cred şi eu în ceva pe moment. Iar acesta e cel mai potrivit moment din viaţa mea pentru naivitate. Am nevoie de toate sentimentele astea ridicole şi naive. Iar Ben este cea mai bună fantezie pe care o s-o am vreodată. A venit, o să plece. Abia ne cunoaştem. Ne putem imagina ce vrem unul de la altul. Nici o vorbă despre faldurile roz de carne dintre picioarele mele, care conduc în interiorul abdomenului meu, imobilizată şi claustrofobă sub greutatea aia care se apasă pe mine şi în mine. O să sărim peste asta.

Dimineaţa plecăm împreună, după ce el stă jumătate de oră să-şi găsească o lentilă de contact pe gresia din baie, strigând: "my eye, my eye...".

Îmi deschid mobilul. Douăzeci şi două de apeluri de la maică-mea, zece de la Bogdan, plus un sms de la el, care zice: "Sper că a dat maşina peste tine de nu răspunzi."


Citiţi următorul episod aici.