La începutul lunii mai 2009, am fost vizitaţi la redacţie de Doina Jela, excelentul redactor de carte de la Editura Curtea Veche. Ea ne-a vorbit despre Cartea foametei, care descrie atrocităţile îndurate de basarabeni între anii 1945-1947. Am primit printurile - cartea urma să apară peste cîteva zile în librării. Un volum simplu şi zguduitor, adunînd mărturiile celor care au văzut cea mai diavolească născocire a comunismului de subjugare a sufletelor şi a trupurilor: foametea. Am vrut să vorbesc cu Larisa Turea; din păcate, drumurile noastre prin România nu s-au intersectat. Aşa că am recurs la cîteva întrebări trimise prin e-mail. Răspunsurile, tot prin e-mail, le-am primit luni, 19 mai 2009, şi le publicăm convinşi fiind că, aşa cum scria Doina Jela în prezentarea adresată presei, "este probabil cartea-cheie în înţelegerea a ceea ce s-a petrecut cu Basarabia în cei 68 de ani de cînd a fost smulsă din trupul României («Mari» - pentru numai ceva mai mult de două decenii). Îmi permit, deci, să vă rog nu să luaţi cunoştinţă de această apariţie, ci să faceţi ce vă stă în putere, ca români, ca despre ea să afle cît mai mulţi oameni."
Larisa Turea s-a născut pe 29 februarie 1952, la Călineştii Făleştilor, pe malul Prutului, într-o familie de învăţători. Absolventă a Universităţii de Stat din Chişinău, Secţia jurnalism (1974). Stagii în Franţa şi SUA. Este jurnalistă, critic de artă, membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, preşedinta secţiei moldoveneşti a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, secretar literar al Teatrului Naţional "Mihai Eminescu"; colaborator al publicaţiilor Timpul, Contrafort, Sud-Est cultural; fondator şi redactor-şef al Gazetei Teatrului Naţional.
Ovidiu Şimonca: Cînd aţi aflat, prima oară, de foametea din Republica Moldova?
Larisa Turea: Cuvîntul "foamete" era absolut interzis în spaţiul public - am auzit cîte ceva din discuţiile şoptite ale rudelor şi mai ales în casa bunicilor, într-un sat de răzeşi de pe malul Prutului. De fapt, istoria e mai lungă - copilăria mi-a fost bîntuită de silueta unei femei slabe, gîrbovite, care, pe atunci, mi se părea bătrînă ca munţii. Mă urmărea mereu, îmi ieşea în cale, încerca să mă îmbrăţişeze, să-mi strecoare în palmă bomboane şi dulciuri. Nimeni nu voia să-mi spună cine este - abia pe la 7 ani, cînd am mers la şcoală, mi s-a spus că această necăjită făptură, îşi mîncase, pe timpul foametei, unicul copil: o fetiţă de vreun anişor. Părinţii mei, profesori, transferaţi necontenit din sat în sat, ca nomazii - ca să nu prindă rădăcini -, căutînd o dădacă pentru mine, care aveam pe atunci, eram deja în anii '50, doar cîteva luni, i-au acceptat serviciile. Bineînţeles că cineva le-a spus curînd toată povestea şi... am rămas fără dădacă, însă, în răstimpul în care mă avusese în grijă, se ataşase oarecum de mine... La un moment dat, a dispărut, nu s-a mai auzit nimic de dînsa, i s-au pierdut şi urma, şi numele; totuşi, maică-mea a întrebat-o cum s-a întîmplat şi femeia i-a mărturisit că, atunci cînd a fiert-o şi a mîncat-o (ce grozăvie!), fetiţa era deja moartă. Oscioarele, în cutia pantofilor ei de mireasă, le-a îngropat în curtea bisericii.
O.Ş.: Cît aţi fost elevă şi studentă, vi s-a vorbit vreodată la şcoală despre foametea care a bîntuit Moldova?
L.T.: Nicidecum. În manuale se pomenea sumar despre seceta din '46, accentul fiind pe "jugul ocupanţilor româno-fascişti" şi urmările războiului...
O.Ş.: Cînd v-aţi hotărît să scrieţi această carte?
L.T.: Prin anii '80 mi-am dat seama că dispar supravieţuitorii, iar documentele de arhivă, cîte se vor mai păstra (dacă se vor păstra) vor ajunge literă moartă. Eram angajată la revista Moldova (o revistă ilustrată cu o echipă formidabilă - tirajul atingea, prin 1985-1987, 100.000 de exemplare!), în deplasările pe teren îmi notam, aparte, şi mărturii despre foamete. Însă nu puteam publica nimic, nici chiar aluziv, pînă prin 1987.
O.Ş.: Cît a durat foametea şi de ce a fost provocată?
L.T.: Apogeul a fost atins în toamna-iarna lui 1946, primăvara şi chiar vara anului 1947 (mulţi, zice cartea, au murit între pîini, adică nu au ajuns la secerişul lui '47, un an foarte rodnic). Foametea însă a continuat, latent, pînă în 1948. Regimurile comuniste nu pot fi disociate de fenomenul foametei, care este - se ştie bine - un instrument extrem de eficient de manipulare şi dezumanizare. Factorii ce au provocat dezastrul sînt numeroşi - printre aceştia şi seceta. Numai că, nefiind ceva ieşit din comun în această zonă, seceta e pe ultimul loc. Principalul regizor al foametei a fost Statul sovietic - ce făcuse uz de acelaşi monstruos scenariu în Rusia, pe Volga, în anii '20, şi în Ucraina, în 1933, pentru a intimida ţărănimea şi a impune colectivizarea cu orice preţ. Cu preţul dispariţiei a sute de mii de cetăţeni.
O.Ş.: Cum v-aţi ales personajele din carte?
L.T.: Am încercat să respect nişte criterii, să impun ceva în genul unui eşantion reprezentativ, să prezint mărturiile a cît mai multor medii sociale: ţărani, muncitori, intelectuali, din cît mai multe zone geografice - de la Nord, de la Sud, din centru, din sate şi oraşe. Apropo, televiziunea din Bulgaria a realizat recent un documentar despre Înfometarea etnicilor bulgari din sudul Basarabiei, în 1946-1947.
Gata, nu mai pot, caută-ţi altă dactilografă
O.Ş.: Cît de dispuşi erau ţăranii moldoveni să vorbească despre foamete? Cît au durat înregistrările pentru carte? Cine v-a ajutat?
L.T.: Pînă astăzi, în conştiinţa colectivă de la noi, foametea ocupă o poziţie marginală, ca o boală ruşinoasă despre care nu se vorbeşte. Ţăranii se lăsau convinşi mai uşor, deşi mai întotdeauna izbucneau în hohote de plîns amintindu-şi. Mai greu era să-i faci pe intelectuali să vorbească - autocenzura funcţiona mai puternic. Înregistram pe bandă de magnetofon, ne-am străduit să păstrăm textul fără a interveni, să nu literaturizăm mărturiile. Am început să lucrăm asupra textului prin anii '80 şi am continuat pînă astăzi - este o temă inepuizabilă... Cine m-a ajutat? Familia, soţul meu, Valeriu - fără susţinerea nemărginită a soţului meu, cartea nu ar fi existat. Prima dactilografă a textului manuscris, doamna Raisa Ciobanu, plîngea mai la fiecare al doilea episod şi mereu zicea: "Gata, nu mai pot, caută-ţi altă dactilografă". Apoi însă continua, relua dactilografierea şi, iarăşi, fiindcă lucram noaptea, mergea la serviciu cu ochii roşii de plîns. M-au mai ajutat prietenii mei din America, de la Universitatea din New York, Tony Judt şi Jair Kessler, care mi-au asigurat accesul la una dintre cele mai dotate biblioteci, cea de la NYU. Ecaterina şi Petru Petrina de la Universitatea Cornell, SUA, m-au ajutat să găsesc cartea lui Pitirim Sorokin despre foametea din 1920, din Rusia, şi despre rolul statului bolşevic în declanşarea acesteia. Lista e lungă...
Numărul victimelor se estimează la peste 250.000
O.Ş.: Unul dintre personaje povesteşte: "Noi aveam în sat un upolnomocennîi fără o mînă (invalid de război) şi umbla cu pistolul prin sat, dar era atît de rău, cîinos la inimă, încît nu-l primeau nicăieri în gazdă, şi el trăia în fosta casă a popii, unde atunci se afla sovietul sătesc. Fiind atît de rău, pe toţi îi controla, umbla prin poduri, prin şoproane, prin grădini, era ca un cîine-lup, un dulău buimac, care umblă pe la toţi şi seara, şi noaptea, fără nici o piedică". De unde apăruseră aceşti "controlori"? Erau sprijiniţi de comunişti sau făceau şi exces de zel ca să impresioneze puterea instalată în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească?
L.T.: Conform sloganului bolşevic, toţi nimenii de prin sate au fost avansaţi, li s-au dat puteri nemărginite - nulităţile aveau frîu liber, tăiau şi spînzurau, fără nici o lege... Cine ştia o boabă de rusă, devenea şef, nacealnic. Cu cît era mai impertinent şi mai fără scrupule, cu atît convenea mai mult puterii - ca şi acum, de altfel. Funcţiona o selecţie nenaturală, inversată - cei buni, oneşti, cumsecade erau sacrificaţi, lichelele erau stimulate.
O.Ş.: Cum scăpau oamenii de foamete? Ce mîncau?
L.T.: Toată Basarabia era o cetate asediată - oamenilor li s-au măturat podurile, toate rezervele au fost rechiziţionate ca "impozit agricol", "livrări obligatorii către stat". Cei mai tineri îşi luau lumea în cap, plecau după hrană în Ucraina, cu mari riscuri, pe acoperişurile vagoanelor de tren. Mîncau tot ce se putea înghiţi: ierburi, coajă de copac, seminţe de struguri, miez de cocean (ciocălău), ghindă, vrăbii şi ciori, cîini şi pisici. Vietăţile din curtea omului dispăruseră pe capete, în sate domnea o linişte nefirească, de mormînt.
O.Ş.: La cît se ridică numărul deceselor din cauza foametei?
L.T.: Numărul victimelor se estimează la peste 250.000. Însă, fără îndoială, sînt mai multe. Ca să nu mai punem la socoteală miile de persoane dispărute, angajaţii cu forţa pentru muncile de la minele din Donbas, periculoase şi dăunătoare, fetiţele trimise în marile oraşe cu fabrici textile, gen Ivanovo, cu o concentrare extremă de populaţie feminină, fără şansa de a-şi crea o familie.
O.Ş.: Ce se întîmpla cu oamenii morţi din cauza înfometării? Aveau dreptul să fie îngropaţi, se dădeau pomeni, se ţinea vreo slujbă, aveai dreptul să-i plîngi? Sau dispăreau în morminte improvizate, ca şi cînd n-ar fi fost?
L.T.: Rudele, de aveau te miri ce, organizau pomeni - sînt cîteva exemple în carte, însă marea majoritate mureau pe drumuri, erau îngropaţi în gropi comune, fără cruce, preoţii nu reuşeau să facă slujbe, biserica era şi ea proscrisă... Mulţi dintre ei nici pînă astăzi nu se ştie unde au dispărut...
O.Ş.: Exista vreo formă de protest, de rezistenţă, de împotrivire?
L.T.:Formele care existau, răzleţe, erau lichidate imediat. Aici, Puterea Sovietică era foarte expeditivă şi nemiloasă.
O.Ş.: Aţi publicat o serie de documente. De unde le-aţi obţinut, cît de greu v-a fost să intraţi în posesia lor?
L.T.: Am lucrat mai mulţi ani în Arhivele de Stat, unde bineînţeles că nu există fonduri aparte referitoare la subiect, am cercetat diferite alte fonduri pentru a culege, din fărîme, documentele necesare. Încă dinainte de 1989 am avut complicitatea unei foste eleve a părinţilor mei, Paşa Onofraş, şefă de secţie la Arhiva Centrală de Stat, care ne-a ajutat enorm.
O.Ş.: Aţi publicat un document "cu privire la stările de spirit antisovietice ostile în mediul intelectualităţii din Chişinău". În document se prezintă o informare despre diverse persoane din Chişinău care nu mai suportau teroarea. Care a fost soarta lor? Au fost pedepsiţi?
L.T.: Foarte aspru.
O.Ş.: Ce se ştie astăzi despre foamete în Republica Moldova? Ce se scrie despre foamete în manualele după care se predă istoria în Moldova?
L.T.: Nu se ştie atît cît s-ar cuveni. În manualele de liceu, tragedia e conţinută în cîteva rînduri. La nivel de stat, guvernarea comunistă nu recunoaşte, nici pînă astăzi, foametea ca fenomen social.
O.Ş.: Există vreun personaj din carte pe care l-aţi îndrăgit cel mai mult?
L.T.: Toate îmi sînt dragi, prin suferinţa şi demnitatea lor umană.
O.Ş.: De ce aţi publicat volumul în România, şi nu în Republica Moldova?
L.T.: Volumul apărut la Bucureşti îl continuă pe cel editat la Chişinău, în 1991. Atunci, tirajul de 2.000 de exemplare s-a epuizat în cîteva zile. Cercetarea mea era însă incompletă. La volumul care apare la Curtea Veche am lucrat încă 15 ani. De fapt, în anii din urmă, am căutat supravieţuitori ai foametei, i-am înregistrat, fiind convinsă că aceştia trebuie ştiuţi atît În Romånia, cît şi în Republica Moldova. Subiectul cred că ar trebui să se bucure de un mare interes În Romånia.
O.Ş.: Intenţionaţi o lansare sau o dezbatere pe marginea cărţii şi la Chişinău?
L.T.: Neapărat! Nu doar una - problema e că nu ştiu cîte exemplare au şansa să ajungă în Republica Moldova: bibliotecile publice nu dispun de fonduri pentru achiziţia de carte locală, tipărită în Republica Moldova, pentru cele editate la Bucureşti nici vorbă nu poate fi.
O.Ş.: Ce credeţi că mai înseamnă astăzi, pentru tinerii din Republica Moldova şi din România, faptele petrecute în anii '40?
L.T.: Un pas spre înţelegerea a ceea ce s-a petrecut cu noi, spre definirea unei poziţii civice, asumarea conştientă a unui trecut; un pas spre a ne lua în serios ca fiinţe sociale şi a renunţa la identitatea incertă, confuză.
O.Ş.: Dacă ar fi să alegeţi un motto pentru întreaga carte, care ar fi acela?
L.T.: Pîinea cea de-a pururi, ajunsă fetiş, obiect de cult şi de manipulare...
O.Ş.: Ce frază inclusă în carte vă urmăreşte, vă apasă, vă revine mereu în memorie?
L.T.: Versul popular pe care l-a moştenit un copil de 5 ani de la părintele său, mort de foame: "Cîntă-mi, cuce, numai mie, că la vară cine ştie - de mai sînt, de nu mai sînt, de mă fac negru pămînt". Atîta am şi eu de la tata - zice omul - un cîntec. Unii n-au nici asta!