Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Arte  Sageata  Sindromul Stendhal

Bucureşti-Berlin după 20 de ani


Daria Ghiu, un interviu cu Iosif Király

18.12.2009
Dilema Veche, noiembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mapping Berlin-Bucharest, noua expoziţie de fotografie a artistului Iosif Király, prezentă simultan în două spaţii bucureştene, Galeria sub_Cărtureşti (între 4 şi 19 noiembrie 2009) şi Galeria Posibilă (4-30 noiembrie 2009), a fost unul dintre evenimentele cele mai importante din cadrul Zilelor Culturii Germane, 2009 (organizate de Ambasada Germaniei la Bucureşti, în colaborare cu Institutul Cultural Goethe), ce s-au desfăşurat la începutul lunii noiembrie 2009 la Bucureşti, cu ocazia celor douăzeci de ani de la Căderea Zidului Berlinului.

Pe 9 noiembrie 1989 se anunţa la Berlin ruperea graniţei dintre Est şi Vest. 20 de ani mai tîrziu, Iosif Király realizează o cartografiere personală a Berlinului şi a Bucureştiului. Două oraşe urmărite atent de-a lungul acestor ani. Cu toate mutaţiile lor.


Istoria ca fotografie digitală

Daria Ghiu: Aş vrea să vorbim mai întîi despre diferenţa dintre ceea ce expuneţi la sub_Cărtureşti şi ceea ce expuneţi la Galeria Posibilă. De ce simultan în două spaţii?
Iosif Király: Sînt două expoziţii care fac parte din acelaşi proiect, dar, din punct de vedere tehnic, sînt două abordări diferite ale fotografiei. La sub_Cărtureşti expun o serie de cincizeci de instantanee de diferite dimensiuni, toate făcute în intervalul 1989-2009, iar la Posibilă expun ceea ce eu numesc reconstrucţii, un fel de panoramări, mai elaborate, ale unor locuri şi situaţii înregistrate, fiecare dintre lucrări fiind constituite din fragmente înregistrate pe parcursul mai multor ani. La Galeria Posibilă sînt imagini de dimensiuni mai mari, color, digitale, iar la sub_Cărtureşti sînt instantanee, alb-negru şi color, unele făcute chiar pe film, altele, în format digital.

D.G: Spuneaţi că fotografia digitală şi în special aceste reconstrucţii sînt foarte apropiate de pictură. De ce?
I.K.: Pentru că ele, chiar dacă au aspect fotografic, nu au acel ceva specific fotografiei. Fotografia pe film are tot timpul calitatea de a fi făcută în acelaşi timp şi în acelaşi loc cu fotograful, în timp ce o imagine digitală sigur că poate fi făcută în acelaşi timp şi loc, dar foarte bine pot interveni anumite schimbări pe parcurs: să fie modificat fundalul sau să fie introduse anumite personaje. Fotografia digitală este din ce în ce mai puţin creditată ca un document obiectiv, deci aceste imagini de la Galeria Posibilă le-aş numi mai degrabă un fel de docu-ficţiuni, un termen din film, care exprimă de fapt o ficţiune realizată cu elemente documentare, în sensul că fiecare fragment de aici este real şi a fost luat pe teren, dar modul în care ele au fost asamblate este ca o repovestire a unor elemente după un anumit timp.

D.G.: Deci putem spune că o asemenea fotografie panoramică strînge, comprimă istoria unui loc?
I.K.: Istoria mea în relaţie cu acel spaţiu, deci ceea ce am observat eu cînd am fost în locul respectiv, ceea ce îmi amintesc şi modul în care pot povesti ceea ce am văzut.


Berlinul are ceva comun cu Bucureştiul: o anumită sălbăticie

D.G.: Haideţi să luăm o fotografie. De exemplu, pe cea care reprezintă fostul Palat al Republicii din Berlin. Ce mutaţii au avut loc în timp şi cum comprimă fotografia reconstrucţiei aceste schimbări?
I.K.: Fotografia care constituie şi afişul expoziţiei a fost realizată între 2004 şi 2009, pe parcursul a cinci ani de zile, şi povesteşte modul în care inima regimului est-german a fost practic străpunsă şi anihilată pentru a dispărea total ca simbol al fostului regim. Palatul Republicii a fost dărîmat bucată cu bucată şi în locul lui e o pajişte verde, pe care unii fac plajă sau îşi plimbă căţelul. Acest proces de dărîmare a stîrnit mari dezbateri şi polemici în rîndul publicului german şi, în special, al intelectualilor. Discuţia a luat diverse forme, iar în această panoramă-reconstituire vedem în unele părţi palatul încă întreg, în altele evoluţia demolării şi, la un moment dat, vedem şi vegetaţia şi copacii, ca şi cum palatul nu ar fi existat niciodată. E un fel de desfăşurare a unui proces prezentată într-o singură imagine.

D.G.: Aţi călătorit în mod constant la Berlin în cei 20 de ani care au urmat căderii Zidului Berlinului. Cum vi se pare că s-a schimbat Berlinul?
I.K.: Schimbările în Berlin merg către un tip de metropolă occidentală, chiar dacă mulţi tineri sau intelectuali regretă faptul că multe locuri, semne şi clădiri, în special din zona de est, au fost transformate, dărîmate, s-au reconstruit peste ele noi clădiri. Este regretată o anumită sălbăticie pe care o avea Berlinul la începutul anilor '90. Dar, pe de altă parte, Berlinul rămîne, după părerea multor intelectuali, locul care polarizează artiştii, aici sînt mereu evenimente culturale, nu cred că va ajunge niciodată ca München-ul, de exemplu. Oamenii sînt altfel, poate mai puţin ordonaţi şi mai puţin germani în sensul acela pe care mulţi îl ştiu. E un oraş foarte interesant şi, din acest punct de vedere, are ceva comun cu Bucureştiul. Sigur, Berlinul e mult mai controlat din punct de vedere arhitectural, lucrurile nu se fac aşa de anapoda cum se fac în Bucureşti, însă anumite zone sînt de nerecunoscut faţă de cum erau la începutul anilor 90.


Din păcate, în România, intelectualii au mult mai puţin de spus şi sînt mult mai puţin luaţi în seamă

D.G.: Putem spune că Germania încearcă să uite întregul trecut comunist?
I.K.: Spre deosebire de ce se întîmpă în România, unde parlamentul democratic a decis la mijlocul anilor '90 să se mute în simbolul comunismului ceauşist, în Casa Poporului, azi Palatul Parlamentului, şi să şi-l asimileze, ceea ce după părerea mea a fost o mişcare foarte discutabilă, în Germania, politicienii încearcă să şteargă toate urmele comunismului şi să nu şi-l asume aşa cum a fost, ceea ce e iarăşi un lucru discutabil. În Germania, şi în special în Germania de Est, Berlinul avînd un statut special, cel de oraş împărţit, guvernanţii încearcă să facă abstracţie de acest trecut, iar populaţia e nostalgică, chiar dacă în aceşti 20 de ani statul a investit sume imense pentru a se şterge sau egaliza diferenţele dintre cele două Germanii. E o discuţie încă deschisă.

D.G.: Dacă e să ne gîndim la Bucureştiul celor 20 de ani, ce discurs putem spune că a fost adoptat de-a lungul timpului? Care ar fi, în România, echivalentul nostalgiei germane?
I.K.: Bucureştiul a trecut dintr-un sistem mult mai controlat decît cel german, chiar dacă şi acolo totul era controlat, sistemul avea o faţă mai umană. Am fost în anii '80 în Berlinul estic şi mi s-a părut Occident curat faţă de ce era în România. În Bucureşti, s-a trecut de la un sistem deşănţat de rigid şi de controlat, la un liberalism la fel de deşănţat, în care banul decide, în care cei care au bani nu mai au niciun fel de sentimente sau nostalgii faţă de un anumit specific al Bucureştiului. E o presiune imobiliară care pulverizează orice îi iese în cale. Deja am văzut că şi în Bucureşti se cristalizează mişcări de stînga deosebite de acea stîngă comunistă care era una oportunistă şi care s-a reorientat rapid. Mulţi dintre aceştia din urmă sînt, acum, unii dintre cei mai veroşi capitalişti. Însă, din păcate, în România, intelectualii au mult mai puţin de spus şi sînt mult mai puţin luaţi în seamă, iar dezbaterile lor sînt mult mai firave faţă de Germania şi de Berlin. În România, politicienii sînt un fel de vedete şi, dacă nu eşti politican, probabil că nu contezi. Eşti doar ca un fel de zgomot de fond...

D.G.: Mai am o ultimă întrebare, referitoare la instantaneele prezente la sub_Cărtureşti şi la o primă impresie personală. Faptul că la un moment dat nu mai poţi distinge ce fotografii sînt realizate în Berlin şi ce fotografii sînt realizate în Bucureşti. E o impresie corectă? De ce această senzaţie, de confundare a lucrurilor, a oraşelor, a locurilor?
I.K.: La sub_Cărtureşti nici nu mi-am propus să structurez lucrurile, locul e atît de labirintic şi de fragmentat, încît nici nu se putea. În anumite locuri am punctat cîteva paralelisme care pot să apară între cele două oraşe. Sigur că Berlinul şi Bucureştiul au foarte multe lucruri în comun. Am realizat că sînt lucruri care transcend graniţele geografice. Sînt lucruri asemănătoare, care sînt date şi de un fel de globalizare care se instalează, dar şi de un anumit trecut oarecum asemănător, experienţa comunismului şi experienţa globalizării care există acum şi este similară. Pînă la urmă, 50 de fotografii prezente la sub_Cărtureşti sînt o cantitate infimă faţă de miile realizate. Aş fi putut să fac o selecţie în care să accentuez diferenţele sau o selecţie în care să accentuez numai asemănările. Am preferat să las lucrurile aşa, între, adică chiar aşa cum cred că sînt şi în realitate: sînt multe lucruri care seamănă, dar şi multe care fac ca Bucureştiul să fie atît de diferit de Berlin.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Dan Perjovschi S.A.* (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Pentru un muzeu al fotografiei în România (5.0/5 - 9 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cvartet pentru o lavalieră, din stradă (5.0/5 - 7 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Radioul e spaţiu public (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Arta moare de libertate: Tudor Banuş (5.0/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Atelier grafic
Sageata Déjà vu
Sageata Poveşti pentru ceilalţi


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer