Nu am stat mult de data asta la Cvartet. Doar 10 minute, în trecere. Voit în trecere. Nu îmi mai doream prima experienţă, nici pe cea de a doua. Prima oară dezvoltasem după primele minute o relaţie foarte personală cu spectacolul. Cu muzica, cu fiecare fîşîit şi respiraţie. Mi-amintesc că stăteam cu toţii în cerc şi ne uitam şi că eu venisem cumva din spatele unei perdele grele. Aveam senzaţia că sunt pe scenă şi mă simţeam expusă. Oricînd refuz să mă arăt, să devin scenă sau personaj. Accept cu greu trucurile şi schimbările de roluri între spectator şi performer. Dar atunci, prima oară, mă simţisem pe scenă şi intrată în cabină. Mi-era din ce în ce mai rău, mă auzeam deşi nu spusesem nimic, nu mă amuza nici o secundă nimic din ce vedeam. Trăiam totul cu frică. A doua oară Cvartetul l-am văzut într-un spaţiu improvizat, la MNAC. Acolo delimitarea a fost clară. Eram pe un scaun oarecare, în sală. Cabina era "scena". Iar de data asta pierdusem stările de rău, nu reuşisem să recreez intimitatea, totul era rece. Atunci m-am gîndit la altele, la mai mult decît rău fizic. Dacă prima fusese o experienţă epidermică, cea de-a doua era culturală.
Cvartetul pentru a treia oară a fost la mult timp distanţă. Aproape 2 ani. Marţi seară. Am trecut pe acolo, pe Strada Biserica Enei, prin faţa Centrului de Introspecţie Vizuală. Întîrziasem şi nici nu am mai încercat să intru. M-am mulţumit să rămîn afară şi să pun între mine şi cvartet două geamuri groase. Strada se animase, oamenii se opreau brusc şi priveau. Nu cereau neapărat un loc în faţă, acceptau orice colţ, chiar dacă privirea poate era restricţionată de umărul celui din faţă. Stăteau cumva înghesuiţi deşi, pînă la urmă, nici nu erau foarte mulţi. A fost ciudat. Spectacolul nu mai era închis, dar nici cu adevărat deschis. Se apropia pentru prima oară mult mai mult de ceea ce văzusem în el - un spectacol pentru spaţiul public. Era o continuare, un alt "corp" al Ars Telefonica - un proiect în spaţiul public cu care CIV a început, în septembrie 2008. De data asta, nu mai eram pe scenă, nici în afara ei, eram direct în stradă, într-un spaţiu care devenise loc de privit în jur. Cvartetul în galerie căpăta un statut ambiguu, la graniţa între deschis şi închis, cabina telefonică era înghiţită de cabina-galerie. Cabina-galerie, la rîndul ei, înghiţită de spaţiul public. Spectacolul se muta pe jumătate afară, iar tot acest nou setting căpăta acel verfremdung brechtian: înstrăinarea venea la fiecare pas. Vedeam toate mecanismele, îi observam pe spectatorii dinăuntru, cei "autentici", vedeam totul prin ecranul-geam, o ureche rămînea mereu în spaţiul public şi jumătate din privire la fel. Nu mai intram în jocul jocului pînă la capăt. Ci într-un nou joc urban, în care sunetele lui Julien Trambouze şi mişcările smucite sau abia ivite ale Mihaelei Dancs, ale lui Carmen Coţofană şi ale lui Farid Fairuz se amestecau cu sunetele şi mişcarea străzii.
Mi-au plăcut în egală măsură toate cele trei Cvartete pentru o lavalieră pe care le-am văzut, în cei doi ani de zile. Privirea devine alta, pe măsură ce timpul trece. Evoluează. Iar Cvartetul e, în continuare, unul dintre puţinele spectacole (nu-mi place cuvîntul; îl prefer pe cel de performance sau pe cel de intervenţie, din ce în ce mai mult pentru Cvartet), despre care scriu imediat şi la care reacţionez imediat.
Fotografii din spectacol aici.