Până la un punct, până la o anumită vârstă da, totul e să ştii să te opreşti la timp. Chiar şi când eşti elev, să aduni premii la concursuri nesemnificative şi fără pretenţii nu ştiu la ce ajută. Competiţia obişnuieşte cu scena, cu presiunea, îţi permite să cunoşti profesionişti şi să auzi părerile lor, sfaturile lor, îţi dai seama de nivelul tău în comparaţie cu al celorlalţi sau cum s-ar zice mai simplu, cam cum şi pe unde stai.
Concursurile care ajută sunt cele de la un anumit nivel în sus de cel puţin trei etape, ideal cu concert cu orchestra în finală, astfel experienţa devine completă. Participarea şi pregătirea sunt tot la fel de importante precum rezultatul. Ceea ce duce la dezvoltarea unui tânăr viitor muzician sunt orele lungi de studiu petrecute pentru învăţarea unui repertoriu mare şi nou, capacitatea de a ţine apoi în mână acea cantitate mare de piese şi prezentarea lor ulterioară în public, fără timp prea mult de pregătire între etapele concursului, în atmosferă de presiune, oboseală, încordare.
Cântatul de concurs diferă de cel de concert. Publicul vine să se bucure de muzică, pe când juriul vânează greşeli; este datoria lor să o facă, altfel cum ar departaja concurenţii? Niciodată nu poţi să ştii dinainte ce părere va avea juriul de interpretarea ta. De cele mai multe ori calea academică este şi cea mai sigură, dar alteori originalitatea şi cântatul de tip solistic primează. Delimitările şi limitele sunt foarte fine, lăsând loc subiectivismului şi adesea şi nedreptăţilor, care în zilele noastre vin la pachet cu viaţa competiţională.
De curând vorbeam cu o fostă colegă de facultate, actualmente profesoară, care deplângea copilaşii ce fac atâtea eforturi şi sacrificii pentru a se pregăti pentru un concurs, la care cântă foarte bine, pentru ca inexplicabil sa fie respinşi din prima etapă, iar un altul care a cântat mult mai prost să fie premiat. "Ce pot eu să-i spun când el nu s-a dus la joacă pentru a studia?", îmi spunea ea tristă. Dacă va continua, i se va mai întâmpla; face parte din pregătirea pentru profesia pe care poate o va îmbrăţişa. De multe ori la etapa I sunt respinşi mulţi concurenţi valoroşi care ar putea ipotetic periclita poziţia celui care trebuie să câştige. Dar nu mereu se întâmplă în acest fel, nu se poate ştii niciodată dinainte.
Premiile dau bine pe CV, dar nu mereu înlesnesc accesul spre adevărata carieră. Sunt atâţia fantastici interpreţi, laureaţi ai marilor competiţii precum Ceaikovski, Van Cliburn, Regina Elisabeta de care nu se aude nimic după aceea şi de asemenea sunt atâţia alţi solişti mari care nu au premii importante în palmares, dar nici nu au timp să respire între concerte. Premiul I la un mare concurs oferă pe lângă bani şi câteva concerte, dar odată ele făcute... gata, asta a fost.
Ţin minte ca şi acum răspunsul lui Lazăr Berman când noi îl întrebam cum se poate face, care este calea justă spre a începe să ai o carieră. El spunea mereu că răspunsul îl dă viaţa. Era extrem de evaziv, dar până la urmă ne-a explicat. În viziunea maestrului meu şi tind să îi dau deplină dreptate, să cânţi foarte bine şi să ai nervii tari pe scenă, să studiezi mult şi să ai o tehnică impecabilă şi o muzicalitate emblematică nu este suficient căci, spunea el "azi foarte mulţi pianişti cântă bine". Dacă la acestea se adaugă şi o imagine estetică plăcută este bine, dar tot nu suficient căci "azi pianiştii au început să arate şi bine nu numai să cânte bine." Când acestea sunt completate şi de o inteligenţă peste medie rotunjită de o oarecare cultură generală, deja este un fapt nu atât de des întâlnit dar de asemenea nu suficient.
Şi atunci ce să fie elementul care lipseşte? Şansa? Şansa da, dar mai este ceva. Şi aici este partea unde viaţa însăşi dă răspunsul: nervii tari. Poţi sau nu poţi să treci peste, să te ridici de sute de ori şi să începi din nou, să ai nervi de oţel şi să vrei în continuare să faci profesie din muzică. Szeryng, întrebat cum a reuşit să facă o asemenea carieră impresionantă, răspundea că ziua sa de lucru era împărţită în trei: 8 ore de studiu, 8 ore de somn şi 8 ore de scris scrisori şi dat telefoane.
Concursurile sunt folositoare, fără a exagera şi a da în patima competiţională, care poate provoca şi mari depresii, pentru că pregătesc din toate punctele de vedere pentru ce va fi mai târziu. Pregătesc în studiu, în calitate şi cantitate repertorială, pentru presiune şi emoţii, pentru a fi în stare, pentru a avea câteva premii în CV, ceea ce este evident necesar şi... pentru a tăbăci pielea încă din fragedă copilărie. Competiţiile sunt mari cheltuitoare de energie, resurse financiare, de nervi şi de timp, dar aduc un bagaj extrem de important de experienţă. Într-un film care mi-a plăcut foarte mult, The Libertine, personajul principal întruchipat de genialul Johnny Depp spunea că "orice experiment interesant în viaţă se face pe cheltuiala proprie!"