Povestea lui Alo

Cum stătea pe ramuri, fata privi cu atenţie splendoarea. Lucea atât de frumos! Iar frunze verzi de smarald şi crengi de aramă îi mângâiau faţa. Îşi trase răsuflarea, căci obosise urcând peretele. Şi deoarece copacul de smarald era fermecat, Alo aştepta o minune: să zboare, să se transforme în pasăre, să devină invizibilă, să ningă, ceva, orice. Nu-i vorba, era tare plăcut să stea în frunzişul de smarald şi să respire aer curat, dar ea spera să se întâmple un miracol.

Şi miracolul nu se lăsă aşteptată. Când Alo gândea: "Să se întâmple ceva!", un cufăr uriaş apăru în faţa ei. Era de lemn şi ferecat, şi poate şi fermecat. Alo se sui în vârful copacului, cu gândul s-ajungă la lacăt şi să deschidă lada. Fata era tare curioasă. Dar cum ajunse pe ramura cea mai de sus, cufărul se deschise brusc. Din el ieşi o fiinţă tare urâtă, cu un cap uriaş. Speriată, Alo se clătină, mai să cadă din copac, dar se prinse de nasul mare şi ascuţit al arătării (care între noi fie vorba era chiar o vrăjitoare).

Fata o privi pe babă cu un pic de teamă şi un pic de milă. Milă, fiindcă baba era imposibil de urâtă, avea nasul cu negi, părul roşu şi ochii tare bulbucaţi. Alo nici măcar nu-şi imaginase că poate exista o asemenea fiinţă.
- Fata mea, nu te speria, vorbi vrăjitoarea cu o voce răguşită.
- Cred că fumaţi tare mult, gândi Alo cu voce tare.
- Nu-mi vorbi cu dumneavoastră, mă faci să mă simt bătrână. Câţi ani îmi dai?
Fetei îi era teamă să răspundă.
- Nu ştiu, răspunse Alo cu jumătate de gură.
- Câteva sute de ani? întrebă vrăjitoarea.
- Sute?! se miră fata.
- Da, în anii de aici câteva sute nu e mult, răspunse baba.
"E foarte mult!" gândi vrăjitoarea, dar cum era vicleană, nu spuse nimic despre asta.
- Şi zi-mi, fata mea, ce te aduce pe aici?
Alo, deşi era mai necoaptă decât vrăjitoarea, simţi că nu e bine să-i spună povestea cu fulgul şi copacul de smarald din palmă şi răspunse scurt:
- Vântul!
- Ce frumos! exclamă baba.
- Trebuie să plec acum. Părinţii mei probabil mă caută, spuse Alo.
- Nu mai stai cu mine? întrebă vrăjitoarea.
- Se face târziu, răspunse Alo.
- Dar măcar înainte să pleci, ia un bănuţ de aur. Poate ţi-e de folos pe drum.
Şi baba îi întinse un ban de aur strălucitor.

Alo nu ştia ce să mai creadă. Fata nu o plăcuse pe babă, dar iată că baba se oferea să o ajute. Alo ajunsese până aici fără nici un ban. Dar nu mai avea aceeaşi tragere de inimă: copacul era minunat, dar nu-i dăduse nicio putere magică. Îi era sete, foame şi se simţea obosită. Drumul înapoi ar fi fost mai simplu cu ceva în buzunar. Dar n-o cunoştea pe femeie şi Alo nu primea daruri de la necunoscuţi. Tot gândindu-se dacă să primească sau să refuze, se trezi cu banul în braţe, căci vrăjitoarea nu mai aşteptase. Banul era un pic cam greu, dar de aur. Alo îl întoarse pe toate părţile. Putea să-şi cumpere o rochiţă nouă, un paltonaş de iarnă, cizmuliţe, suc de portocale şi ciocolată, bomboane şi multe altele.

Alo ar fi putut să ia banul şi să plece. Fata nu aflase că acest copac de smarald chiar îi dădea o putere magică: să ajungă oriunde îşi dorea. Când era în vârful copacului, ea trebuia să rostească numele unui loc şi ajungea acolo într-o clipită. Şi cum Alo stătea pe creanga cea mai înaltă, nu putea fi atinsă de nimeni şi de nimic, dar habar n-avea.
- Mulţumesc, răspunse Alo într-un final.
- N-ai pentru ce, spuse baba, am destui. Şi dacă ai rămâne aici cu mine, să mă ajuţi la treburile casei: să speli, să calci, să faci mâncare, o să-ţi dau câte trei bănuţi de aur pe săptămână.
- Adică să lucrez, răspunse Alo, care nu lucrase în viaţa ei.
- Nu e mult de lucru, dar cum eu sunt singură aici, am nevoie de un suflet să stea cu mine.
Alo tăcea.
- Vezi tu, de bani nu duc lipsă, ba chiar din contră, doar că sunt singură şi-mi lipseşte un suflet de om!
- Da, răspunse Alo impresionată, mai să plângă.
- Soţul meu mi-a lăsat bogăţie şi eu n-am pe nimeni. Uite ce avere am! Vino mai aproape!

Fiindcă era curioasă, Alo se aplecă să vadă averea din cufăr şi rămase impresionată: mormane de bani de aur şi bijuterii. Atâta bogăţie într-un singur loc nu mai văzuse niciodată. Cu banii ăia, baba ar fi putut cumpăra o insulă! Şi cum fata stătea aplecată şi se minuna, alunecă în braţele vrăjitoarei. Privirea blândă a babei se transformă într-o privire răutăcioasă.

- Te-am prins! zise vrăjitoarea.
- Mulţumesc, cred că m-aş fi lovit!
- Ha! Ha! râse baba.
Şi râsul era ciudat.
- Copil naiv! Ai căzut în braţele mele, acum nu mai scapi. O să stai aici cu mine, închisă până mă vei iubi şi voi scăpa de blestematul de blestem, şuieră vrăjitoarea.
- Ce blestem? întrebă Alo speriată de-a binelea.
- Am fost blestemată să stau închisă în cufăr cu banii pe care i-am furat. Şi trebuie să-mi fac veacurile aici, până când găsesc o fiinţă care să stea cu mine şi să mă iubească.
- Dă-mi drumul! Ajutor! Ajutor!, ţipă Alo.
- Degeaba strigi, nu te aude nimeni aici!
- Nu mă poţi face să stau aici cu tine! Dragostea nu se câştigă nici cu forţă, nici cu bani! Ajutor!

Dar în zadar striga Alo, fiindcă nimeni nu o auzea în pustietate. Şi aşa stătu fata închisă împreună cu vrăjitoarea trei zile care i se părură trei ani. Plânse, se zbătu, ţipă, suspină, oftă, se rugă, se umili, dar nu fu chip să o înduplece pe babă să-i dea drumul. Alo nu făcea nimic toată ziua, căci baba se ocupa de toate treburile, dar fata se simţea în închisoare. Slăbise, era palidă şi nefericită. Nu fusese niciodată atât de tristă în viaţa ei. Alo încercase să evadeze, însă nu reuşise. N-avea poftă de mâncare, o durea capul şi-ar fi vrut să vadă lumina zilei măcar o dată.

După aceste zile de chin, Alo se linişti brusc şi se întoarse către babă. Văzu în ochii bulbucaţi ai vrăjitoarei o undă de tristeţe umană. Oare cum reuşise baba să trăiască închisă atâta vreme? Nu era de mirare că faţa i se uscase, că-i crescuse un neg pe nas, că ochii se bulbucaseră. Fetei i se făcu milă, o milă imensă. N-o mai ura pe babă. Simţi compătimire şi înţelegere. Mai mult, întreg corpul i se inundă cu o căldură ciudată: fiinţa odioasă şi rea fusese probabil odată un om cu bucurii şi tristeţi. Alo începu să o îndrăgească chiar. Cum era posibil să nutrească sentimente bune pentru vrăjitoare? Şi-ar fi dorit să o poată ajuta pe babă să se elibereze de povara pe care o purta de atâta vreme. Cum stătea Alo şi se minuna de propriile ei sentimente, o minune se-ntâmplă în faţa ochilor ei. Cufărul se deschise, o rază de lumină pătrunse şi vrăjitoarea se-ntoarse către Alo.
- Tu ai făcut asta?
- Nu ştiu, fu sinceră fata.
- Ba da. Nu e nimeni prin apropiere. Ştii ce-nseamnă asta?
- Nu, răspunse Alo.
- Sunt liberă! Mulţumesc! Să fii sănătoasa, fata mea! Adio!

Ca prin farmec, vrăjitoarea dispăru şi Alo se trezi în vârful copacului de smarald. Mai mult, copacul era cocoţat pe cufăr. Tot aurul era al fetei. Alo însă nu ştia şi, chiar de-ar fi ştiut, n-ar mai fi deschis cufărul. Era atât de fericită că scăpase, încât nu mai voia nici bani, nici altceva. Avea Alo un zâmbet mare pe faţă. Era liniştită, o linişte calmă şi binefăcătoare ca şi cum ar fi atins cerul. Aproape îl şi atingea. După ceva vreme Alo îşi dori să se întoarcă acasă, fiindcă i se făcuse dor de ai ei. Spuse atât, fără să ştie de puterile magice ale copacului de smarald:
- Ce bine-ar fi acum să fiu în patul meu!

Şi imediat ce termină propoziţia, se trezi în patul ei de-acasă şi mirosea a cacao cu lapte, scorţişoară şi pâine prăjită cu unt. Parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Lipsise doar o noapte? Nu se putea. Fusese un vis? Nu, nu. Alo descoperi printre voalurile rochiţei o frunză de smarald. O puse bine la păstrat ca dovadă de netăgăduit a întâmplării.