Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Buenos Aires Querido. Stranii metabolisme culturale (I)


Justina Irimia

12.01.2010
Observator Cultural, noiembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Fiinţă contradictorie, prinsă între sentimentalism şi ofensivă, între pasivitate visătoare şi acţiune pătimaşă, argentinianul asistă calm şi trăieşte cu intensitate. Priveşte spectacolul vieţii cu atitudini neaşteptate, îndepărtat de pasiunea italo-spaniolă care i-a determinat configuraţia culturală şi permanent conştient de rigorile sociale. Pare să nu uite nici o clipă că ochiul societăţii îl priveşte necruţător şi îi determină gesturile.

Este cel puţin interesant de urmărit reacţia argentinianului în faţa ghinionului, a neplăcerii, a agresiunii sau a suferinţei. Reacţia surprinde prin calm şi răbdare, ambele unite de o eleganţă covîrşitoare. Deprins să respecte coexistenţa şi să îşi croiască propriul loc cu atenţie şi consideraţie faţă de celălalt, el alege ca în momentele dificile să se exprime echilibrat, moderat şi cu o anumită nobleţe pe care o împărtăşesc atît clasa mijlocie, cît şi cei needucaţi şi mai puţin conştienţi de constrîngeri sociale. Însuşi limbajul ales în astfel de circumstanţe este simptomatic pentru seninătatea cu care abordează neplăcerea. Bueno, bueno va replica un argentinian unei critici sau unui reproş, cu un ton specific, exclusiv împrumutat contextului, într-o pornire conciliatorie de o candoare dezarmantă. Altă manieră de a reduce agresiunea îndreptată asupra sa este, pur şi simplu, îndemnul ca ea să înceteze, pe acelaşi ton pacifist, care în general imprimă obedienţa fără efort. Foarte plastic, uşor teatral, îndemnul nu ratează aproape niciodată, reducînd rapid din tensiunea situaţiei. Cînd însă se ajunge la note agresive, răspunsul depăşeste măsura de comprehensiune a unui străin.

În această societate, jignirile exagerate şi grosolănia surprind - ele provoacă uimire, ridică sprîncene şi plasează victima, cel puţin la început, într-o stare de descumpănire. S-ar spune că argentinianul, mereu preocupat de siguranţa propriei eleganţe, nu concepe ca un interlocutor să îl smulgă din braţele ei şi nici să îi anuleze convingerea că, în mare, oamenii acestui loc se respectă necondiţionat, astfel că, atunci cînd se confruntă cu insulta, fie îşi arată surprinderea, fie alege să o ignore şi doar rareori, într-un acces de revoltă, răspunde de aceeaşi manieră.

Galeria de înjurături locale epatează prin paucitate. Într-adevăr, un golan argentinian ar trăi o anumită jenă, odată înscris într-o competiţie internaţională de înjurături. În afară de referirea injurioasă la origine, comună multor culturi, şi de alte cîteva derivate cu implicaţii materne, insultele duc lipsă de forţă şi persuasiune şi, mai ales, de abundenţă. Sînt puţine şi mai degrabă debile şi indecise, riscînd uneori să îşi schimbe ţinta şi să devină comice.

Un exemplu tipic, ce nu cunoaşte un context etnic - accidentele auto sau tensiunile la volan. Parada de grosolănii care le însoţeşte oriunde în lume, acea esenţă a spectacolului cvasi-voyeurist creat spontan, se reduce, în Buenos Aires, la un timid schimb de cuvinte neamabile, aproape invariabil îmblînzite de apelative amicale (într-o traducere sau echivalare aproximativă: "frate", "amice", "bătrîne"). Aceste apelative sting din prima clipă flama tensiunii. Există un spirit de conciliere, o nevoie urgentă de calmare şi de îndepărtare a răului şi a răutăţii, în interacţiunile agresive ale argentinienilor, mai ales cînd acestea au loc în public. Latura candidă, de-a dreptul copilărească a acestor oameni face ca fuga de urîtul astfel manifestat să anihileze alte potenţiale tendinţe agresive.

Aceeaşi seninătate diplomatică îmbracă expresia pe care argentinianul o înfăţişează într-unul din contextele cele mai comune, în autobuz sau în metrou. Una dintre măsurile nivelului de civilizaţie, într-o societate, este reacţia unei persoane atunci cînd este călcată pe picior. Aproape invariabil, reacţia argentinianului în această situaţie, după scuzele oferite de "agresor", este un zîmbet, singur în generozitatea lui sau însoţit de replicile "nici o problemă" sau "nu, te rog" (implicit decodat drept "nu e nevoie să îţi ceri scuze"), replici la fel de naturale şi neaşteptate precum însuşi accidentul care le-a provocat.

Dar cum se suferă în Argentina? Cum se confruntă oamenii cu experienţa durerii profunde? În zecile de ştiri televizate referitoare la cazurile de violenţă (un loc comun într-o ţară măcinată de sărăcie atroce), spectacolul suferinţei nu încetează să îmi atragă atenţia. Rareori au loc izbucniri necontrolate de plînset, crize de isterie, urlete de durere şi bocete neconsolate. În mijlocul suburbiilor şi al cartierelor sărace ale capitalei, oamenii îşi manifestă durerea cu eleganţa cu care îşi poartă doliul clasa mijlocie sau urmaşii artistocraţilor spanioli care încă populează cartierul cel mai luxos din Buenos Aires. Astfel, ecranul TV înfăţisează victime ale jafurilor şi familii ale victimelor agresate sau ucise, drămuindu-şi cu grijă reacţiile şi controlîndu-şi atent vocabularul. Dacă există o trăsătură ce îşi face loc în toate aceste situaţii nefericite, aceasta este furia cu care victima cere dreptate. Dar apelul respinge de la început agresivitatea, grosolănia şi orice altă pornire justificabilă în contextul dat. Stăpînirea de sine a omului agresat sau nedreptăţit, atitudinea rezervată şi faţa pe care lacrimile parcă refuză să apară aşază scena între mănuşi de catifea. E greu, aproape imposibil de crezut că un om al cărui copil a fost ucis îi poate rezerva publicului imaginea unui calm statuar, acea împietrire care, uneori, evocă măreţia lui Jackie Kennedy în faţa sicriului soţului său.

De aceea, cîte o izbucnire sentimentală, marcată de injurii şi ameninţări surprinde, pentru că iese violent din terenul stabilit tacit. Potenţialul de calm şi răbdare, emblemă a unei civilităţi pe care mulţi europeni ar invidia-o, ajunge, într-un tîrziu, la propriul capăt. Argentinianul are talentul de a îndura şi darul de a se revolta, atîrnînd deopotrivă de greu în balanţa permanentelor sale contradicţii. Percepe şi trăieşte nedreptatea (parte esenţială a istoriei şi a structurii latino-americane) cu pasiune şi obstinaţie, plasînd-o în capul listei de revendicări şi plîngeri sociale. Dincolo de tendinţa, devenită cutumă în societăţile de stînga, de a solicita, furios şi urgent, ca statul să rezolve sau să asiste, societatea argentiniană cunoaşte o prolifică forţă a reacţiei în faţa injustiţiei. Au devenit antologice scenele în care grupul cunoscut drept "Las Madres de la Plaza de Mayo" ("Mamele din Plaza de Mayo") - femei ai căror fii şi fiice au fost ucişi, cadavrele dispărînd, în timpul Dictaturii militare de dreapta din 1976-1983 - se întîlneşte în piaţa mai sus numită pentru a solicita, neobosit, dreptul la adevăr. Ritualul are loc în fiecare joi după-amiaza, la aceeaşi oră, de peste 30 de ani. Şi astăzi, cînd protestul ar părea mai degrabă simbolic şi inutil, femeile insistă să afle locul în care regimul a ascuns cadavrele copiilor lor şi orice informaţii despre supravieţuitori şi copiii lor născuţi în centre de detenţie. De-a lungul celor trei decenii, grupul a reuşit, graţie cercetării şi solicitărilor constante în faţa guvernelor care s-au succedat, să identifice zeci de nepoţi.

La sfîrşitul anilor '70 şi începutul anilor '80, copiii au fost înstrăinaţi de părinţi sau externaţi din centrele de detenţie în care mamele lor fuseseră ucise şi au fost apoi daţi spre adopţie. Astăzi, basmalele albe, pe care mamele şi bunicile le poartă la fiecare reunire în Plaza de Mayo sau cu ocazia oricărei apariţii în public, cunosc faima longevităţii celui mai faimos protest din America de Sud şi, posibil, din întreaga lume.

Capacitatea acestui popor de a se revolta atunci cînd se loveşte de zidul injustiţiei atinge magnitudini nebănuite, desfăşurîndu-se pe toate palierele scandalului. În momentele de tensiune politică sau economică, se iveşte în argentinian, în deplinătatea tumultului ei, fiinţa latino-americană. Acel individ gregar, deosebit de zgomotos, hrănit de dorinţa de a face spectacol social. Pe marile artere din Buenos Aires şi în pieţele centrale, traficul paralizează trist şi iremediabil, poliţia se desfăşoară anemic, iar trecătorii tresar la vibraţiile excesive ale tobelor ce susţin ţipetele de revendicare şi de protest. Zgomotul unui astfel de eveniment (în mare parte, mitinguri sindicale organizate aproape săptămînal) este asurzitor.

Enormele steaguri şi panouri sindicale amintesc că scenariul nu trebuie confundat cu un simplu spectacol, deşi pornirea de a o face este irezistibilă. Ritmul vioi, optimist şi antrenant, adeseori dansant, cu greu poate anula convingerea că manifestarea este, înainte de toate, o manifestaţie, protestul unei clasei sociale sărăcite şi frustrate.

În fiecare clipă însă, trecătorul se poate confrunta cu senzaţia că un iminent ritm de salsa, total neadecvat contextului, şi-ar face loc printre muncitorii şi sindicaliştii revoltaţi, anulînd ad-hoc reproşuri şi speranţe.

Tumultul unui protest argentinian atinge apogeul atunci cînd aduce în scenă un element tipic local, o imagine exportată de presă în jurul lumii, în 2001 - el cacerolazo. Termenul este format din substantivul cacerola (cratiţă) şi sufixul -azo, folosit cu referire la acţiunea de a lovi, de a pocni. Apărut la începutul anilor '70 în Chile, pe vremea regimului lui Salvador Allende, el cacerolazo a fost împrumutat de ţara vecină, devenind rapid parte din vocabularul deja clasic al argentinienilor din marile oraşe. Actul presupune adunarea spontană a unui grup format, în general, de persoane aparţinînd clasei mijlocii, dar şi de casnice, care lovesc, susţinut şi frenetic, cratiţe, tigăi şi capace, într-un ritm iniţial bizar, apoi atrăgător şi, în cele din urmă, obositor şi exasperant. Perseverenţa argentinianului de a protesta este însăşi esenţa cacerolazo-ului.

Unul dintre cele mai extinse şi de acum faimoase astfel de proteste s-a înregistrat în 2001, atunci cînd îngheţarea de către Guvern a conturilor bancare a provocat disperarea multora. La origine nonviolent, protestul a degenerat în incendieri şi spargeri ale băncilor. După aceste evenimente, cele mai dramatice din ultimele două decenii, amintirea lor mereu prezentă a făcut ca Guvernul să evite intervenţia activă a poliţiei în alte revolte marcate de cacerolazo. Astfel că, pînă în ziua de azi, rarele evenimente adunate în jurul zecilor de ustensile domestice s-au desfăşurat zgomotos, dar simbolic şi, recent, au încălcat regula iniţială a spontaneităţii.

Ultima dată cînd cratiţele şi tigăile au ieşit din bucătării, amintind, revoltate, că se protestează în masă, a fost în 2008, an marcat de un grav conflict între reprezentanţii sectorului agricol şi regimul Cristinei Kirchner. La începutul acelui an, preşedinta decidea să mărească impozitele pe exporturile de soia şi floarea-soarelui. Impactul acestei măsuri asupra celui mai important sector industrial al Argentinei - al treilea producător mondial de soia - avea să declanşeze rapid o amplă mişcare de protest, extinsă de-a lungul a patru luni de tensiuni sociale, temeri electorale şi scenarii îngrijorătoare. Negocierile eşuate dintre producătorii agricoli mici şi mijlocii şi regimul Kirchner, precum şi confruntările dintre aceştia au divizat rapid, în două tabere, acest popor cu apetit polemic. Susţinătorii rezoluţiei preşedintei, pe de o parte, şi liderii sectorului agricol, pe de altă parte, aveau să ocupe paginile ziarelor, ecranele canalelor TV şi pieţele centrale, în care dezbaterile libere, cutumă locală, se încheagă în jurul oricărui pretext.

Ca urmare a necruţătoarelor măsuri luate de liderii Federaţiei Agrare Argentiniene, rutele principale care transportă camioanele cu carne de vită şi cereale din provincie către Capitală au fost blocate, milioane de litri de lapte au fost aruncate, iar unele supermarketuri din Capitală au expus galantare goale timp de cîteva zile. În cartierele middle class din Buenos Aires, au irupt, după mai bine de şase ani, sunetele deja antologice de cacerolazo. Locuiam, în acea vreme, într-unul dintre aceste cartiere, iar în prima seară, cînd, de la înălţimea etajului 12, am auzit un ciudat zgomot repetat, nu am putut găsi nici o explicaţie. Diferite canale TV, însă, transmiteau live dinamica bătăilor metalice - la ferestrele şi balcoanele blocurilor, zeci de persoane participau la un spectacol coordonat, la o oră fixă stabilită cu puţin timp înainte. Îşi manifestau opoziţia faţă de rezoluţia 125, care prevedea creşterea impozitelor pe export, susţinînd astfel sectorul agricol grav afectat sau, pur şi simplu, îşi exprimau ostilitatea faţă de regimul Kirchner. Frenezia lor cucerea şi îndemna la raliere. M-a cuprins o irepresibilă stare de entuziasm nejustificat, freamătul răspunsului negîndit, stimulat de deliciul ritmului. Senzaţia era bizară - părea că zgomotul neîncetat năvăleşte din toate părţile, nedetectabil, dar strivitor de prezent.

Asemenea protestului sindical, alert şi vioi, el cacerolazo invită, scutură letargii, alungă amorţeli meditative. El cacerolazo aduce vigoare, cu sunetul său obsesiv, obstinat şi nemilos. În acelaşi timp, el îndeplineşte un transfer: prin însăşi recuzita sa, coboară în stradă vocea puternică a oamenilor neauziţi şi nevăzuţi, evocînd existenţa în fibra sa cea mai materială - hrana şi grija legată de hrană. Iar dincolo de imaginea astfel construită a hranei, vibraţia acestui protest este scandalul cuceritor al italienilor nervoşi.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer