Reflexul jocului fără sfârşit

-Who can tell us what a joke is?

-....

-Come on, you always tell jokes about each other, make jokes on each other, guys. Let's define the point, the jokes and their point. Who starts, who dares to break the omertá?

În faţa tăcerii, aproape ostentative, a studenţilor mei încerc un sentiment de descurajare, pe care-l maschez instinctiv legănându-mă pe picioarele de dinapoi ale scaunului. Împing cu picioarele în rădăcina catedrei. De fapt nu e vorba de ostentaţie la ei, ci de indiferenţă amorfă. Descurajarea mea se converteşte pe nepregătite într-un puseu de revoltă. Fără să-mi dau seama, revolta se materializează în muşchii superbelor mele gambe, disimulate în black jeans de catifea reiată, şi mă pomenesc răsturnată pe spate, evitând, la mustaţă, contactul între occiputul meu şi policioara tablei. Poziţia mea trebuie să le pară tare caraghioasă studenţilor, de multe ori i-am văzut, prin campus, râzând, natural şi sănătos, de motive mult mai banale. Ridicolul în care am plonjat, fără voie, m-ar putea ajuta să salvez lecţia despre humor. Rămân o clipă în poziţia caraghioasă şi întreb, cu falsă voioşie, încă înainte să mă ridic, demnă:

-Well, what do you think, it was a joke, wasn't it? (Dacă nici acum...)

Ei, bine, n-o să mă credeţi, dar în afară de o palidă rumoare, de altfel deja stinsă, grupa 314 rămâne mută. "Clopoţelul" ne salvează de penibilul instalat, dar mă împiedică să aflu opinia componenţilor ei despre mecanismul humorului, nu neapărat doar britanic. Îmi adun, cu eleganţă, ultimele puteri, într-o încercare de a slava aparenţele şi îi concediez cu voce sigură: "For the next lesson, you must try to define, even by literary examples, what a fuckin' joke is, OK? So long, folks".

Mai am o jumătate de oră până la întâlnire. Ce tâmpită am putut fi să accept, sub pretextul ospitalităţii tradiţionale şi al convenţionalului orei rotunde, o întâlnire la doar jumătate de oră de la terminarea programului de tortură. Anyway, o să mă odihnesc în maşină, n-am de traversat decât jumătate de oraş. O jumătate de oraş, în jumătate de oră. Pe limba studenţilor mei, asta înseamnă o viteză de un oraş pe oră? Bullshit! Mai bine mă odihnesc întrebându-mă ce caut la întâlnire. În lumina panoului de reclamă de la colţul drumului, ce urcă spre cea mai renumită dintre cele şapte coline pe care e aşezat oraşul, ca Roma, ca Istambulul, verigheta mea luceşte fugar, pe volan. Îmi amintesc că purtătorul perechii ei m-a întrebat, ironic, dacă nu cumva eu vând, de fapt, cărţi, într-o librărie veche, de cartier. E drăguţ el cum simulează un strop de îngrijorare, să-mi dea doza cotidiană de confort. Aş vrea eu ca studenţii mei să semene cu clienţii unei librării de cartier. Cât despre Meg Ryan, ar vrea ea să aibă ochii mei catifelaţi. Ochy chornyia. Dar nu cântaţi cu vocea lui Armstrong, ci cu trompeta lui Charlie Parker.

Parchez maşina pe o străduţă discretă, în spatele hotelului. Cine m-o fi pus să-i scriu arogantului necunoscut că aştept sfârşitul jocului din seara asta? Ce-o crede el, că o să-mi împodobesc părul de culoarea ochilor cu pene de păun şi o să încremenesc în postura statuii dorului pastoral pentru trecătorul grăbit prin oraşul celor şapte coline? Frunzele castanilor roşii, parfumaţi şi naivi îl vor face să cadă pe spate de la primul pas insolent pe panta colinei Ogarului.

Intru, dezinvolt, în hol, privind către recepţie. Din lateral lunecă, prelins pe treptele curbate, un individ rotofei, genul bunic. Mă străduiesc să fac faţă şi găsesc stropul necesar de entuziasm: "Lis?" "Dorina." Nici urmă de ton interogativ. Enunţă o constatare. "Şi acum?" Deschide braţele, larg. Încaltea nu fără o graţie greoaie. "Eşti la tine acasă." "Atunci, mergem la terasa Memorandului?" "Ce poate fi mai potrivit, decât să-i oferi oaspetelui să respire aerul acelor vremuri?". Bullshit, vorbeşte ca din carte. Pe email avea mai mult haz. Lis6@fx.ro. Lis_şase_at_efiks_ro. Liciniu Sigheartău, scrie în dreptul expeditorului mesajelor de pe această adresă. Drakku m-a pus să-i spun, de la prima apariţie, în e-grup, că bate câmpii? "Bine-bine, da' cu graţie?" "Nu, cu duioşie", am încercat eu să-mi impun personalitatea. Măcar nu e aşa de prost să nu fi înţeles că mă refeream la tonul cu care-i spusesem că bate câmpii. Încerc să-i sugerez că sunt obosită, că mi-e frig, dar aleg o formă neinspirată, de politeţe prost înţeleasă, întrebându-l dacă preferă să ajungem la terasă cu maşina sau pe jos. "Dacă e loc de mofturi, prefer pe jos" (aş merge, cu tine, Dorina, până la capătul lumii şi retur). Schimbăm politeţuri, apoi, la terasă, mici cadouri, conserve. Conserve de informaţie. Sunete şi imagini. Nici măcar nu-i trece prin capul ăla cam pătrat să întrebe dacă n-au ceai fierbinte, măcar de formă. Dialogul se leagă chinuit. Bate capul, bate câmpii, se laudă în fel şi chip, precum cocoşul de munte, care nu se aude decât pe el. Mai prind câte o pauză de respiraţie şi spun că-mi place să ascult, apoi, peste jumătate de oră (în decursul căreia ai putea traversa jumătate de oraş, iar el a rămas tot la '48), plusez, zic că pariez că-i geamăn şi că prefer conversaţia gemenilor, care-mi lasă loc de ascultat în linişte (şi fără panică). Murmurul vocii mă adoarme. Tresar, e tot aici, în faţa mea. Acuma-mi povesteşte un film. Nu pot ţine şirul, n-are nici un sens, tot ies unii dintr-un lan de porumb şi intră la loc. Iarăşi aţipesc. E aşa de întuneric, că nici nu se vede dacă ochii mei noptateci sunt închişi sau deschişi. Acum îl citează, zice, pe Călinescu. Îţi dau trei cuvinte, diamantul, catifeaua, puroiul, care sunt poetice şi care nu? Şi telefonul care întârzie să sune. Posesorul perechii verighetei mele se amuză, asta dacă nu cumva se uită la meci. Bunicul din faţa mea, imperturbabil, nici nu-i pasă că n-am marşat la ghicitoarea galileean-călinesciană, vinde mereu castraveţi la grădinar. "Diamantul e un succedaneu al soarelui, sigur că e poetic, puroiul e complementul, pe când catifeaua, asta e plată, burgheză, e locul unde nu se întâmplă nimic, catifeaua nu e poetică". La ce drakku mai poartă o dublură de argint, lângă verigheta mai discretă decât a mea, dacă nu e în stare să vadă poezia unei perechi de ochi de catifea neagră? Black velvet. Încerc să-mi imaginez cum vede el ochii mei. Îl privesc direct, în sifoanele de tip "task force". Îmi apar proprii mei ochi, două hăuri, două tăuri fără fund. Ia te uită! Trebuie să fiu aşa de obosită, plictisită şi infrigurată, că să-mi funcţioneze aşa de bine imaginaţia? Sau "bicicletele" oaspetelui funcţionează ca oglindă? Doamne, dar ce poate fi asta? N-am băut decât apă minerală, sunt cu maşina, n-am cum să mă fi îmbătat, de ce-mi văd faţa toată, cu tenul măsliniu, cu orbitele întunecate (şi de unde gândul, ca o deducţie de din afară, că asta semnifică afecţiuni hepatice?), cu părul tuns băieţesc, lipit de frunte, cu pulloverul negru, de angora, sub bluza de piele, totul în nuanţe de negru, oare negrul are nuanţe? Dar eu ştiu bine că obişnuiesc să port negru, sunt în relaţii familiare cu negrul, de unde gândul ca o descoperire? Privirea mea pătrunde de din afară, prin platoşa bluzonului de piele neagră, prin zalele negre de angora (şi nu simt penetrarea acestei priviri, de parcă trupul ascuns sub straturile negre n-ar fi al meu), până simte pulsul carotidei, frisonul sânului, mă trezesc întrebându-mă dacă sânul e la fel de oacheş, dacă aureo-lele nu rimează cromatic cu orbitele, cu pleoapele. Dar asta nu poate fi decât privire de bărbat! Ce se întâmplă? Abia după ce am pronunţat, în minte, întrebarea/ipoteza şocantă, pe ton de sentinţă constatativă, încep să devin conştientă de un inedit spectru de percepţii interne şi, înainte de a apuca să mă îngrozesc, în faţa ipotezei, curiozitatea biruie (şi sunt la fel de conştientă că nu e nici curiozitatea mea, nici a fiinţei umane în care m-am trezit prizonieră, ci o curiozitate nouă, solară, biruitoare, curiozităţile noastre au fuzionat, am stabilit o comunicare pe canalul curiozităţii) şi mă aud, cu urechile minţii, exclamând interior, cu neaşteptată voluptate: "Deci aşa vede un bărbat". Abia dacă mai ştiu care-s remarcile mele şi care urmarea utilizării elementelor de hardware ale gazdei. Chiar acest mod de formulare nu e a unui umanist, ci al unuia familiarizat cu tehnica. Pe de altă parte, la vârsta mea m-am oglindit în privirea unui număr rezonabil de bărbaţi şi, nu-mi e jenă de banalitatea, prefer s-o fac în cea a purtătorului perechii verighetei mele strălucitoare (şi aici simt o intensă empatie cu simţirea bărbatului al cărui interior l-am invadat pe nepusă masă, e limpede că, fie că e conştient de ce se întâmplă, fie că nu, şi pariez pe bătaia cozii unui câine că nu e, preferinţele lui seamănă cu ale mele). Dar asta întotdeauna de din afară. N-am fost niciodată John Malkovich. Şi nu m-am privit niciodată cu ochii şi simţirea lui John Malkovich, dar rămânând eu. Iar panarama asta de bunic plicticos şi egolatru (şi iarăşi şocul descoperirii că, pe dinăuntru, nu e deloc aşa...) e tot ce poate fi mai puţin John Malkovich, iar el nu poate să nu ştie asta. John Malkovich e fastuos şi fascinant, seducător şi misterios, gazda mea, ce ironie,... dar cum aş putea să fac public ce descopăr în interiorul unui oaspete? Un paradoxal oaspete-gazdă. Dar, oare, penetrarea e reciprocă, sau unilaterală? Cum aş putea să-mi apăr cotloanele pe care le ţin doar pentru...mă rog, de reflexul curiozităţii al cărei fulger l-am simţit cu voluptate?

Fata în negru din faţa mea ridică ochii de catifea adâncă, întrebători. Percep aprobarea gazdei mele. Înseamnă că am lăsat tot frigul în trupul acela elastic şi măsliniu. Conversaţia către locul unde mi-am lăsat maşina redevine banală. De fapt, nu, conversaţia exterioară nici n-a ieşit vreun moment din limita convenţională a banalităţii. Mă simt destul de liberă ca să mă gândesc la viitor. Căci nu puteam ignora un fapt elementar. Dacă am ajuns să conced la o întâlnire cu bărbatul care călătorea în oraşul celor şapte coline (ca Roma, ca Istambulul), nu e decât pentru că l-am invidiat că avea singurul volum al lui Cortázar pe care nu-l întâlnisem: Sfârşitul Jocului. Şi, cum am venit la întâlnire cu temele făcute, şi cu volumul în poşetă - găsit între timp - găsesc destulă linişte ca să cotrobăi un pic prin mintea în care nu-mi mai e frig: "E improbabil ca între discuţia despre Cortázar şi experienţa asta insolită (deci, totuşi, e conştient de prezenţa mea înăuntru) să nu fie o legătură, nu cred în coincidenţe", iată ce găsesc. Liniştea de bunic mi se transmite, suficient ca să nu ţip, să iau totul ca pe ceva ce ţi s-ar putea întâmpla în fiecare lună (prin câte oraşe ai peregrinat în ultimii cinci ani, călătorule?). Abia apuc să mă întreb, pe limba de comunicare cu dragii mei de studenţi, now what, că încerc o percepţie nouă, şi mă surprinde un pic că nu mă miră. Mi se clarifică în minte ca o imagine ce-şi regăseşte şarful, ideea că e de ajuns să comit un act de voinţă şi pot pleca liber din această lume de percepţii, simţire şi raţionament şi mă pot duce unde vreau. Brusc, mă loveşte frigul şi somnul. Înseamnă că sunt iarăşi în elasticul şi rafinatul meu trup. De care devin conştientă cu o boare de percepţie nouă. Pe semne am adus în el o urmă din experienţa călătoriei nedorite în celălalt. Unul din frisoanele de frig devine frison de pudoare. Dar abia asta îmi aminteşte că străinul nici nu s-a opus invaziei, nici nu mi-a deschis uşile. S-a complăcut doar să participe. Cu calm, cu empatie, chiar cu un soi de detaşare. În sfârşit, aşteptatul telefon sună. Bărbatul cu alura de bunic rubicond schiţează un pas lateral, devenind reflex absent, ca şi cum ar fi trecut, cu discreţie, în altă încăpere. Pentru ca abia ce închid telefonul să izbucnească: "Cum e omul care a putut avea atâta răbdare, până la ora asta?". Îl privesc pieziş, scurt, feminin, dar şi cu ceva din ceea ce e clar că e chiar propriul său spirit de observaţie. Realizez că habar n-are că meciul tocmai s-a sfârşit şi răspund aparent aiurea că mi-e frig. Şi atunci se întâmplă minunea. În timp ce-i povestesc, ca o bună gazdă, că peste drum e clubul unde vedeam, în studenţie, filme ruseşti, mă întreabă senin, daca există aşa ceva. Sigur, Gară pentru doi, Moscova nu crede în lacrimi...şi mă simt în off-side. Enunţă, rece, că astea nu sunt genul lui şi că, afară de Tarkovski, care e rus prin credinţă, singurul film rusesc, pentru el, rămâne "Călina roşie". Frigul se joacă, cu mine, proustian. În sala cinematecii din capitală, unde văzusem filmul lui Şukşin, dârdâisem două ore, alături de un fost mare amor de adolescenţă, întâlnit din întâmplare prin pustiul străzilor şi tras cu forţa în cinematecă. Şukşin, ca actor, aduce cu Dinică. Personajul lui se îndrăgosteşte, prin corespondenţă, din închisoare, de o marusie de ţară, bună ca pâinea caldă a eternului suflet rus, ceea ce nu-l împiedică s-o mintă că ar fi "buhaltăr", contabil. Străinul e deja cu două-trei trepte, ale scării hotelului, mai sus decât roţile maşinii mele. Deschide braţele, flutură mâinile, apoi întoarce degetele mari în sus. "Auguri, dor negru. Fie ca să ajungi cu bine la capătul lumii". Nu mă mai mir că-i aud gândurile, căci în mintea sufletului meu, deja imună la frig, şarful altui gând îmi dă aripi. Acum ştiu că mă pot divide, după voie, şi pot trăi, simultan şi paralel, în sufletul minţii oricui vreau, cu condiţia să fie preimprimată o cale pe care numai jazz-ul o poate sensibiliza. Alerg deja, înaintea maşinii care-mi poartă trupul obosit şi înfrigurat, să lustruiesc cu răsuflarea noului meu suflet perechea verighetei mele. Peste nu multă vreme, când voi fi mai sigură pe mine, mai antrenată, îmi voi stabili statul major al plutonului de fete negre care sunt versiuni ale mele în trunchiul unui arţar îndepărtat. Iar dacă studenţii mei de până în seara asta nu vor descoperi singuri definiţia humorului, îmi voi aminti citatul din André Gide, pe care l-am luat cu mine, l-am furat din interiorul mobilat al călătorului prin oraşul celor şapte coline: «Acolo unde nu poţi spune "cu atât mai bine", spune "cu atât mai rău, Nathanael". Sunt aici mari făgăduinţe de fericire.»

26 octombrie 2002