Prizonierul Eminescu

O legendă chinezească spune că era odată o liră cu un număr dublu de coarde faţă de cele obişnuite. Nici zeii, cât erau ei de zei, nu rezistau să-i asculte cântecul suprem ca frumuseţe, iar muritorii cu timpane inadecvate îl auzeau ca zgomot, fără să-i perceapă melodia. Enervaţi, zeii i-au poruncit celui care o făurise să despice lira în două, iar meşterul a trebuit să se supună. După aceea, zeii ascultau când o parte a lirei, când alta, nereuşind să lege jumătăţile cântecului.

Poezia lui Eminescu este ca lira din legendă: tradusă, trezeşte în cine nu-i cunoaşte limba o nedumerire decepţionată: oare ce o fi în ea atât de extraordinar? Pe de altă parte, noi, care-i putem asculta cântecul integral, suntem oare demni de şansa asta? A fi român, printre alte sensuri, de obicei negative, dar persistente, înseamnă a fi părtaş la misterul limbii române, a putea înţelege integral cuvinte ca "mai am un singur dor", "pe lângă plopii fără soţ", "sara pe deal buciumul sună cu jale", "m-or troieni cu drag aduceri aminte". În traducere, e greu, dacă nu imposibil, să le simţi muzica interioară, să le vezi aura de sensuri şi de conotaţii. Iar pentru noi, cunoscători presupuşi ai limbii lui Eminescu, toate astea par învechite, banalizate şi invocate prea des, ca şi glasurile părinţilor, pe care ne-am obişnuit să-i ştim mereu aproape, la datorie.

Poezia lui Eminescu, extraordinară şi tristă de presimţirea propriei singurătăţi, pare să fi rămas prizonieră în limba ei de o frumuseţe unică. Ar trebui să o ascultăm şi să ne bucurăm de ea, cât nu e prea târziu pentru noi ca muritori, căci lira, dinspre partea ei, are în faţă eternitatea. Şi încă un lucru: să nu lăsăm să moară limba română, topindu-se într-un jargon "universal", să o ţinem vie, în ea stă, încă prizonier, Eminescu, aşteptând să se deschidă porţile şi să intre lumea. Măcar de dragul lui, să nu ne uităm limba. Ar fi sfâşietor de trist să-l lăsăm închis într-o limbă moartă.