- Ai o batistă, mă-ntreba mama în fiecare dimineaţă la poarta casei, înainte să ies în stradă. N-aveam. Şi pentru că n-o aveam la mine, mă întorceam iar în cameră şi-mi luam una. Dimineaţa n-aveam niciodată batista la mine, fiindcă în fiecare dimineaţă aşteptam această întrebare a ei. Batista era semnul că dimineaţa mama mă ocroteşte. În ceasurile şi treburile cotidiene de mai tîrziu, eram pe cont propriu. Întrebarea ai o batistă era o tandreţe indirectă. Una directă ar fi fost jenantă, aşa ceva nu exista printre ţărani. Iubirea se deghiza în întrebare. Doar aşa putea fi rostită sec, pe ton poruncitor, ca şi cum s-ar fi referit la o manevră curentă din procesul muncii. Faptul că-mi vorbea cu asprime chiar sublinia tandreţea. În fiecare dimineaţă eram la poartă, o dată fără batistă şi-o a doua oară cu batistă. Abia apoi ieşeam în stradă, ca şi cum, odată cu batista, o aveam cu mine şi pe mama.
Douăzeci de ani mai tîrziu, eram de mult doar eu singură la oraş, traducătoare într-o fabrică de construcţii de maşini. Mă sculam la cinci în zori, la şase şi jumătate începea lucrul. Dimineaţa, sunetele imnului din difuzor răsunau în întreaga curte a fabricii. În pauza de prînz - corurile muncitoreşti. Dar ochii muncitorilor care se aşezau să mănînce ceva erau goi ca tabla zincată, mîinile lor pline de unsoare de maşini, mîncarea învelită în hîrtie de ziar. Înainte să vîre în gură bucata de slană, răzuiau cu briceagul cerneala tipografică de pe ea. Doi ani s-au scurs aşa după tipicul cotidian, o zi întocmai ca şi cealaltă.
În cel de-al treilea an, s-a zis cu uniformitatea zilelor. În decurs de-o săptămînă, în biroul meu a venit de trei ori, dis-de-dimineaţă, un bărbat uriaş, ciolănos, cu ochi albaştri sclipitori - un colos de la Securitate.
Prima oară m-a tratat cu insulte stînd în picioare, şi-a plecat.
A doua oară şi-a scos canadiana, agăţînd-o de cheia dulapului, şi s-a aşezat. În acea dimineaţă adusesem de-acasă lalele şi tocmai le aranjam în vas. S-a uitat la mine în timp ce făceam asta şi m-a lăudat pentru neobişnuita mea cunoaştere de oameni. Avea o voce lunecoasă. Situaţia mi se părea dubioasă. I-am respins laudele, afirmînd că mă pricep la flori, dar nu la oameni. A zis atunci, răutăcios, că el mă cunoaşte mai bine decît cunosc eu lalelele. Şi-a aruncat canadiana pe braţ şi-a plecat.
A treia oară cînd a venit, s-a aşezat, iar eu am rămas în picioare, căci îşi pusese servieta pe scaunul meu. N-am îndrăznit s-o iau de-acolo şi s-o pun pe jos. M-a insultat tratîndu-mă de proastă îngrămădită, de puturoasă şi curvă la fel de stricată ca o căţea de pripas. A-mpins vaza cu lalele pînă-n marginea mesei, în mijlocul mesei a trîntit o foaie albă de hîrtie şi-un pix. A răcnit: Scrie! Am scris stînd în picioare ceea ce mi-a dictat - numele meu cu data naşterii şi adresa. Apoi, însă, mi-a mai dictat următoarele: că indiferent de gradul de intimitate sau de rudenie, nu voi spune nimănui că... şi-aici a pronunţat acel cuvînt îngrozitor: colaborez. Cuvîntul ăsta nu l-am mai scris. Am pus pixul jos şi m-am dus la fereastră, privind afară la strada plină de praf. Era neasfaltată - hîrtoape şi case cocoşate. Colac peste pupăză, uliţa asta dărăpănată se mai şi numea strada Gloriei. Pe strada Gloriei, o pisică se cocoţase în dudul desfrunzit. Era pisica fabricii, cea cu urechea sfîrtecată. Deasupra ei, un soare matinal ca o tobă gălbuie. Am zis:
- N-am caracterul.
Am zis-o străzii de-afară. Cuvîntul caracter l-a isterizat pe securist. A rupt hîrtia aruncînd bucăţelele pe jos. Pesemne că şi-a adus apoi aminte că trebuie, totuşi, să-i prezinte şefului dovada încercării de racolare, aşa că s-a aplecat culegînd de pe jos peticele de hîrtie şi azvîrlindu-le în servietă. După care a oftat adînc şi de necaz a dat cu vasul cu lalele de perete. Vasul s-a spart cu un scrîşnet de parc-ar fi fost măsele în aer. Cu servieta sub braţ, a spus încetişor:
- Are să-ţi pară rău, te înecăm în rîu.
Iar eu am murmurat ca pentru mine:
- Dacă semnez hîrtia, n-am să mai pot trăi cu mine şi va trebui s-o fac eu însămi. E mai bine dac-o faceţi voi.
Dar uşa era deja larg deschisă şi el dispăruse. Iar afară, în strada Gloriei, pisica fabricii sărise din copac pe acoperişul casei. O creangă încă mai vibra ca o trambulină.
De-a doua zi a şi-nceput hărţuiala. Urma să dispar din fabrică. În fiecare dimineaţă, la şase şi jumătate, trebuia să mă prezint la director. Iar lîngă el, în fiecare dimineaţă, şedeau preşedintele de sindicat şi secretarul de partid. Şi la fel cum odinioară mama mă tot întreba: Ai o batistă?, tot aşa mă întreba acum şi directorul în fiecare dimineaţă:
- Ţi-ai găsit un alt loc de muncă?
Iar eu de fiecare dată îi răspundeam la fel:
- N-am căutat, fiindcă îmi place în fabrică şi vreau să rămîn aici pînă ies la pensie.
Într-o dimineaţă cînd m-am dus la lucru, am dat peste dicţionarele mele voluminoase, care zăceau pe culoar, lîngă uşa biroului meu. Am deschis uşa - la masa mea de scris şedea un inginer. Mi-a spus:
- Cine intră, mai întîi bate la uşă. Ăsta-i acum locul meu, n-ai ce căuta aici.
Acasă nu mă puteam duce, fiindcă le-aş fi oferit pretextul să mă concedieze pentru absenţă nemotivată. Nu aveam un birou al meu, dar cu-atît mai mult trebuia să vin acum în fiecare zi absolut normal la lucru, cu nici un preţ nu trebuia să absentez.
Un timp, prietena mea din fabrică, căreia, pe drumul spre casă pe nenorocita aia de strada Gloriei, îi povesteam totul, mi-a eliberat un colţişor la masa ei de scris, unde să pot lucra. Dar într-o dimineaţă m-a aşteptat la uşa biroului şi mi-a spus:
- N-am voie să te mai las să intri. Toţi spun că eşti o turnătoare.
Şicanările se propagau de sus în jos, zvonul începuse să circule printre colegi. Asta şi era lucrul cel mai rău. Împotriva unor atacuri te poţi apăra, dar în faţa clevetirii eşti neputincios. Zi de zi eram pregătită pentru orice, luînd în calcul şi moartea. Dar această perfidie mă dădea gata. Nici o luare în calcul n-o făcea suportabilă. Calomnia te burduşeşte cu noroi şi te sufoci, fiindcă nu te poţi apăra. Părerea colegilor mei era că sînt chiar ceea ce refuzasem să fiu. Dacă i-aş fi spionat ca să-i torn, s-ar fi încrezut în mine fără umbră de bănuială. În fond, mă condamnau fiindcă-i cruţasem.
Cum nu puteam lipsi în nici un caz de la lucru, dar n-aveam un birou al meu, iar prietena mea n-avea voie să mă mai lase să intru în biroul ei, stăteam nehotărîtă în casa scărilor. Am urcat şi coborît treptele de cîteva ori - şi dintr-o dată am fost iar copilul mamei mele, căci aveam o batistă. Pe care-am întins-o pe-o treaptă undeva între etajul unu şi doi, netezind-o cu palma să stea cum trebuie, şi m-am aşezat pe ea. Dicţionarele voluminoase le-am luat în poală şi-am continuat să traduc prospectele unor maşini hidraulice. Eram ca o glumă proastă pe trepte, iar biroul meu era o batistă. Prietena mea venea în pauzele de prînz, aşezîndu-se lîngă mine pe trepte. Mîncam împreună, aşa cum o făceam înainte în biroul ei, şi încă mai înainte într-al meu. Din difuzorul din curtea fabricii răsunau ca totdeauna corurile muncitoreşti cîntînd despre fericirea poporului. Ea mînca şi-mi plîngea de milă. Eu, nu. Trebuia să rămîn tare. Încă mult timp. Cîteva săptămîni nesfîrşit de lungi, pînă ce m-au concediat.
În perioada în care eram gluma proastă de pe trepte, am căutat în lexicon cum stau lucrurile cu aceste cuvinte, scară şi treaptă. Prima treaptă a scării se numeşte treapta de pornire, iar ultima, de ieşire. În germană, capetele treptelor orizontale pe care calcă piciorul se reazemă lateral în obrajii scării "vangul scării1". Iar spaţiul rămas liber dintre treptele unei scări se numeşte chiar ochiul scării. Din elementele de construcţie ale instalaţiilor hidraulice mînjite de unsoare învăţasem frumoasele cuvinte coadă-de-rîndunică şi gît-de-lebădă2, iar şuruburile se prind în ceea ce în germană se numeşte muma-şurubului "Schraubenmutter = piuliţă". Mă uluiau numele poetice ale elementelor unei scări, frumuseţea limbajului tehnic. Obrajii scării, ochii scării - aşadar scara are faţă umană. Fie ele din lemn sau piatră, din beton sau fier - nu ştiu cum se face, dar oamenii le imprimă propriul lor chip pînă şi celor mai incomodante lucruri din lume, botează materialul mort cu numele cărnii proprii, îl personifică transformîndu-l în părţi ale corpului uman. Iar pentru specialiştii în tehnică, asprimea muncii devine suportabilă abia printr-o tandreţe ascunsă. Şi orice muncă, în orice meserie, se desfăşoară după acelaşi principiu ca întrebarea mamei mele cu privire la batistă.
Cînd eram copil, acasă exista un sertar pentru batiste. Înăuntru erau dispuse pe două rînduri orizontale cîte trei vrafuri unul după altul:
În stînga, batistele bărbăteşti pentru tata şi bunicul.
În dreapta, batistele femeieşti pentru mama şi bunica.
La mijloc, batistele de copii pentru mine.
Sertarul era portretul familiei noastre în format de batistă. Batistele bărbăteşti erau cele mai mari, tivite cu dungi maro, gri sau bordo. Batistele femeieşti erau mai mici, iar marginile lor erau bleu, roşii sau verzi. Batistele de copii erau cele mai mici, fără margini, dar cu flori sau animale pictate în pătratul alb. Din toate trei soiurile existau batiste pentru zilele de lucru, în rîndul din faţă, şi batiste de duminică, în rîndul din spate. Duminica, chiar dacă nimeni n-o vedea, batista trebuia să se potrivească la culoare cu îmbrăcămintea.
Nici un alt obiect din casă, nici chiar noi înşine, nu era socotit atît de important ca batista. Ea era universal utilizabilă: cînd aveai guturai, cînd îţi curgea sînge din nas, cînd te răneai la mînă, cot sau genunchi, cînd plîngeai ori ţi-o vîrai în gură muşcînd-o să-ţi înghiţi lacrimile. O batistă udă, rece pe frunte era pentru dureri de cap. Cu cîte-un nod la cele patru capete ţi-acopereai capul cu ea să te apere de insolaţie sau ploaie. Cînd vroiai să-ţi aminteşti ceva, făceai nod la batistă ca reper de memorie. Cînd cărai o geantă grea, îţi înfăşurai batista în jurul mîinii. Fluturată, era un gest de adio atunci cînd trenul pleca din gară. Şi fiindcă pe româneşte se spune tren, iar în dialectul germano-bănăţean lacrimii i se spune Trän3, în capul meu scrîşnetul trenurilor pe şine se asemăna întotdeauna cu plînsul. Dacă murea careva acasă la el în sat, i se lega pe dată o batistă în jurul bărbiei pentru ca gura să-i rămînă închisă cînd se instalează rigiditatea cadaverică. Iar cînd la oraş se prăbuşea vreunul la o margine de drum, mereu se găsea cîte un trecător care să-i acopere mortului faţa cu batista - astfel batista ajungea să fie cel dintîi repaus al mortului.
În zilele toride de vară, părinţii îşi trimiteau copiii, seara tîrziu, la cimitir să ude florile. Mergeam împreună de la un mormînt la altul în grupuri de cîte doi sau trei copii, udînd la iuţeală pămîntul. După care ne aşezam pe treptele capelei, strîngîndu-ne unii într-alţii, şi priveam la crîmpeiele de pîclă alburie ce se ridicau din unele morminte. Pluteau niţel prin văzduhul negru, dispărînd. Pentru noi astea erau sufletele morţilor: figuri de animale, ochelari, sticluţe şi ceşti, mănuşi şi ciorapi. Şi printre ele, ici-colo, cîte o batistă albă tivită cu negrul nopţii.
Peste ani, cînd discutam cu Oskar Pastior pentru a scrie despre deportarea lui în lagărul de muncă sovietic, el mi-a povestit că primise de la o bătrînă mamă rusoaică o batistă din ţesătură albă de in - din batist. Cine ştie, poate c-aveţi noroc, tu şi cu fi-miu, şi vă-ntoarceţi acasă curînd, zicea rusoaica. Fiul ei era de aceeaşi vîrstă cu Oskar Pastior, aflat la fel de departe de-acasă ca şi el, dar în cealaltă direcţie, povestea ea, într-un batalion de pedeapsă. Oskar Pastior bătuse la uşa ei ca cerşetor pe jumătate mort de foame, vrînd să schimbe o bucată de cărbune pe niţică mîncare. L-a lăsat să intre în casă, punîndu-i pe masă o supă fierbinte. Şi pentru că-i curgea nasul, picurîndu-i în farfurie, i-a dat acea batistă albă încă neîntrebuinţată de nimeni. Tivită cu o broderie cu ajur şi împodobită cu beţigaşe şi rozete cusute cu aţă de mătase, batista era o minunăţie care-l lua în braţe şi-l rănea pe cerşetor. O amestecătură: pe de-o parte o alinare din ţesătură de batist, iar pe de alta, o panglică de măsurare cu beţigaşe de mătase - linioarele albe de pe scala decăderii sale. Dar şi Oskar Pastior era o amestecătură pentru femeia asta: un cerşetor rupt de lume, în casa ei, şi-un copil pierdut în lume. În aceste două întruchipări ale lui, s-a simţit deopotrivă cuprins de fericire şi covîrşit de gestul unei femei, în care şi el vedea două persoane: rusoaica străină şi mama îngrijorată, cu întrebarea ei: Ai o batistă?.
De cînd am auzit această poveste, am şi eu o întrebare: oare Ai o batistă? e pretutindeni valabilă, boltindu-se - în sclipirea zăpezii dintre îngheţ şi dezgheţ - peste o jumătate de lume? Străbate oare munţi şi stepe dincolo de toate frontierele pînă în interiorul unui uriaş imperiu presărat cu lagăre de pedeapsă şi de muncă forţată? Întrebarea Ai o batistă? să nu poată fi ea suprimată nici chiar de seceră şi ciocan, nici chiar în stalinismul reeducării din numeroasele lagăre?
Deşi vorbesc româneşte de decenii, în discuţia cu Oskar Pastior am remarcat atunci pentru prima oară că pe româneşte se spune batistă. Şi din nou - această limbă românească senzitivă ce-şi împlîntă cuvintele cu o simplitate imperativă de-a dreptul în inima lucrurilor. Materialul se declară fără ocoliş drept obiectul finit, drept batistă - ca şi cum toate batistele ar fi oricînd şi oriunde în lume din această pînză fină de batist.
Oskar Pastior a păstrat acea batistă în valiză ca pe o relicvă primită de la o mamă dublă cu un dublu fiu. Luînd-o apoi cu el acasă, după cei cinci ani de lagăr de muncă. Asta deoarece batista lui albă însemna speranţă şi spaimă. Iar cînd omul lasă din mînă speranţa şi spaima, el moare.
După discuţia pe care-am avut-o despre batista albă, am lipit pentru Oskar Pastior timp de-o jumătate de noapte un colaj pe o carte poştală albă:
Aici dănţuiesc puncte zice Bea
nimereşti într-un pahar de lapte cu picior
rufărie-n alb cadă de zinc gri-verzuie
la rambursare aproape toate
materialele-şi corespund
ia priveşte
sînt mersul cu trenul şi
cireaşa din savonieră sînt
ascultă-mă cu bărbaţi străini
şi nici despre centrală nu vorbi nicicînd
Cînd m-am dus la el peste o săptămînă şi-am vrut să-i dăruiesc colajul, mi-a spus:
- Mai trebuie să lipeşti pe ea Pentru Oskar.
Am spus:
- Ceea ce-ţi dau îţi aparţine, doar ştii bine.
A spus:
- Totuşi să lipeşti asta pe ea, cartea poştală poate că n-o ştie.
Am luat-o iar cu mine acasă şi-am lipit pe ea: "Pentru Oskar". Dăruindu-i-o din nou în săptămîna următoare, ca şi cum prima oară m-aş fi înapoiat de la poartă acasă fără batistă, iar acum m-aş afla a doua oară la poartă, cu o batistă.
Tot cu o batistă sfîrşeşte şi-o altă poveste:
Pe fiul bunicilor mei îl chema Matz. În anii '30 l-au trimis la Timişoara la şcoala comercială, pentru ca într-o bună zi să poată lua în primire negoţul cu cereale şi prăvălia de coloniale a familiei. La acea şcoală predau profesori din Reichul German, nazişti autentici. După absolvirea şcolii, se prea poate că pe Matz îl instruiseră, printre altele, şi într-ale comerţului, dar în principal fusese şcolit s-ajungă nazist - o spălare de creier aplicată cu metodă. După ce-şi terminase ucenicia, Matz era un nazist înfocat, se preschimbase într-altul. Lătra lozinci antisemite şi devenise inaccesibil aidoma unui debil mintal. Bunicul meu l-a dojenit în mai multe rînduri, atrăgîndu-i atenţia că întreaga avere şi-o dobîndise doar prin împrumuturile primite de la prieteni de afaceri evrei. Şi cînd nici asta n-a ajutat la nimic, i-a mai şi ars de cîteva ori o palmă. Dar lui Matz îi anihilaseră mintea. O făcea pe ideologul satului şi-i muştruluia pe cei de-o vîrstă cu el, care se sustrăgeau de la plecarea pe front. Era conţopist într-un birou al armatei române. Dar ceva îl îmboldea să schimbe teoria pe practică, aşa că s-a înrolat voluntar în SS, vrînd să plece pe front. Cu numai cîteva luni mai tîrziu s-a reîntors acasă pentru a se căsători. Cuminţit de crimele de pe front, a recurs la formula magică îngăduită ca să scape de război pentru cîteva zile. Această formulă magică se numea: concediu de căsătorie.
Bunica mea avea două fotografii cu fiul ei Matz în fundul unui sertar: o fotografie de la căsătorie şi una cu el mort. Pe fotografia de la căsătorie e o mireasă în alb mai înaltă ca el c-un lat de palmă, subţirică şi gravă - o madonă de ghips. Purtînd pe cap o coroniţă de ceară ca un frunziş peste care-a nins. Lîngă ea - Matz în uniformă nazistă. În loc să fie mire, e soldat. Un soldat la nuntă, şi propriul său cel din urmă soldat reîntors acasă. Abia înapoiat pe front, a şi sosit fotografia cu el mort. Pe care se vede pentru ultima oară un soldat sfîrtecat de-o mină. Fotografia cu decedatul e cît palma, un ogor negru şi chiar în mijlocul lui o pînză albă cu o grămăjoară cenuşie rămasă dintr-un om. Pe fondul întunecat, pînza albă se zăreşte micuţă ca o batistă de copil, în pătratul alb al căreia e, chiar în centru, un desen bizar. Şi pentru bunica mea această fotografie era o amestecătură: pe batista albă era un nazist mort, iar în memoria ei, băiatul viu. Bunica mea a ţinut, de-a lungul anilor, această dublă imagine în cartea ei de rugăciuni. Se ruga în fiecare zi. Pesemne că şi rugăciunile ei erau cu dublu înţeles. Probabil că bîjbîiau pe urmele rupturii dintre fiul iubit şi nazistul feroce, cerîndu-i şi lui Dumnezeu s-o milostivească cu-acest şpagat - să-şi iubească fiul şi să-l ierte pe nazist.
Bunicul meu fusese soldat în Primul Război Mondial. Ştia despre ce vorbeşte atunci cînd spunea deseori şi exasperat despre fiul său Matz: Păi sigur, cînd drapelele flutură, mintea ţi-alunecă în goarnă. Acest avertisment i se potrivea şi următoarei dictaturi în care am trăit eu însămi. Zi de zi puteai vedea cum mintea micilor şi marilor profitori le-aluneca în goarnă. M-am decis să nu sun din goarnă.
Dar copil fiind, a trebuit să-nvăţ împotriva voinţei mele să cînt la acordeon. Căci în casă mai exista acordeonul roşu al defunctului soldat Matz. Curelele de la acordeon erau mult prea lungi pentru mine. Ca să nu-mi alunece de pe umeri, profesorul de acordeon mi le-a înnodat la spate cu batista.
Oare putem spune că tocmai cele mai mărunte obiecte, fie ele şi goarna, acordeonul sau batista, înnoadă cele mai desperecheate lucruri în viaţă? Şi că obiectele se mişcă-n cerc, iar în devierile lor există ceva supus repetiţiei - supus unui cerc drăcesc? Poţi s-o crezi, dar nu s-o spui. Dar ceea ce nu poţi spune, o poţi scrie. Fiindcă scrisul e un act mut, o muncă de la creier la mînă. Care omite gura. Am vorbit mult în dictatură, de cele mai multe ori fiindcă mă decisesem să nu sun din goarnă. De cele mai multe ori, vorbitul ăsta al meu a avut urmări insuportabile. Dar scrisul a-nceput în tăcere - acolo, pe treptele fabricii, unde a trebuit să stabilesc cu mine însămi mai multe decît se puteau spune. Cele ce mi se-ntîmplau nu mai erau exprimabile în vorbire. Cel mult adaosurile exterioare, nu însă şi proporţiile lor. Pe-acestea nu mai puteam decît să le silabisesc mut în creier, în cercul drăcesc al cuvintelor atunci cînd scriam. În faţa spaimei de moarte am reacţionat prin foamea de viaţă. Care era o foame de cuvinte. Numai vîrtejul cuvintelor putea pătrunde starea mea. Fugeam pe urma celor trăite în cercul drăcesc al cuvintelor, pînă cînd ceva îmi apărea în aşa fel cum nu mai cunoscusem niciodată înainte acel lucru. Paralel cu realitatea, a intrat în acţiune pantomima cuvintelor. Ea nu respectă în nici un fel dimensiunile reale, sfrijeşte lucrurile principale şi le dilată pe cele secundare. Pe nepusă masă, cercul drăcesc al cuvintelor deprinde cele trăite cu un soi de logică vrăjită. Pantomima este turbată şi rămîne sperioasă, şi e tot pe-atît de avidă, pe cît e şi de sătulă. Tema "dictatură" e de la sine cuprinsă într-asta, fiindcă firescul nu se mai reîntoarce niciodată atunci cînd ţi-a fost răpit aproape în întregime. Tema există în mod implicit, dar cele ce mă iau în posesie sînt cuvintele. Ademenind tema într-acolo unde vor ele. Nimic nu se mai potriveşte, şi totul e adevărat.
Ca glumă proastă pe trepte eram la fel de singură ca pe-atunci cînd eram copil şi păzeam vacile în valea rîului. Mîncam frunze şi flori ca să fiu de-a lor, căci ele ştiau cum să trăiască, iar eu, nu. Le vorbeam spunîndu-le pe nume. Numele de Milchdistel şarmurar; textual: ciulin-de-lapteţ ar fi trebuit să fie cu adevărat acea plantă ghimpoasă cu lapte în tulpini. Dar planta nu răspundea la numele de Milchdistel. Drept care încercam să-i născocesc alte nume în care să nu apară nici cuvîntul "ciulin", nici cuvîntul "lapte", zicîndu-i: Stachelrippe "coastă-ghimpoasă" sau Nadelhals "gîtlejul-acului". În înşelăciunea tuturor falselor nume comisă pe seama adevăratei plante se căsca dintr-o dată lacuna ce dezvăluia vidul. Ruşinea de-a vorbi cu glas tare cu mine însămi, şi nu cu planta. Dar ruşinea asta-mi făcea bine. Păzeam vacile şi sunetul vorbelor mă păzea pe mine. Simţeam:
Orice cuvînt de pe chip
ştie ceva despre cercul drăcesc
şi n-o spune
Sunetul vorbelor ştie că trebuie să-nşele, fiindcă obiectele te-nşeală cu materialul lor, iar sentimentele cu gesturile lor. În punctul de întretăiere unde se întîlnesc înşelăciunea materialelor cu aceea a gesturilor, sunetul vorbelor se oploşeşte cu adevărul său născocit. Cînd scrii, nu poate fi vorba de încredere, ci mai degrabă de onestitatea înşelăciunii.
Pe-atunci în fabrică, cînd eram o glumă proastă pe trepte, iar batista era biroul meu, am descoperit în lexicon şi frumosul cuvînt de Treppenzins, dobîndă în trepte, ceea ce-nseamnă că rata dobînzii la un împrumut creşte treptat. Ratele crescătoare sînt costuri pentru unul, venituri pentru celălalt. Cînd scriu, pe măsură ce mă adîncesc tot mai mult în text, ele ajung să fie deopotrivă ambele. Cu cît ceea ce scriu mă jefuieşte mai aprig, cu-atît şi arată mai mult lucrurilor trăite ceea ce nu exista pe cînd le trăiai. Asta n-o pot descoperi decît cuvintele, fiindcă n-o ştiau mai înainte. Acolo unde iau prin surprindere lucrurile trăite, le şi oglindesc cel mai bine. Devenind atît de stringente, încît lucrurile trăite trebuie să se cramponeze de ele pentru a nu se dezmembra.
Eu cred că obiectele nu-şi cunosc materialul, că gesturile nu-şi cunosc simţămintele şi nici cuvintele gura ce le rosteşte. Dar pentru a ne asigura de propria noastră existenţă, avem nevoie de obiecte, de gesturi şi cuvinte. Cu cît ne putem lua mai multe cuvinte, cu-atît sîntem mai liberi. Cînd ni se interzice să deschidem gura, căutăm să ne afirmăm prin gesturi, ba chiar şi prin obiecte. Sînt mai greu interpretabile şi cîtva timp nu trezesc suspiciuni. În felul acesta ne şi ajută să preschimbăm înjosirea într-o demnitate ce nu trezeşte suspiciuni un timp.
Cu puţin înainte de emigrarea mea din România, miliţianul satului a venit la noi acasă dis-de-dimineaţă şi-a luat-o cu el pe mama. Ajunseseră deja la poartă, cînd ei i-a venit în minte: Ai o batistă? N-avea. Deşi miliţianul era nerăbdător, s-a reîntors în casă luîndu-şi o batistă. Ajunşi la postul de miliţie, acela a-nceput să spumege de mînie. Cunoştinţele de română ale mamei erau insuficiente ca să-i priceapă zbieretele. Apoi el a ieşit din birou, încuind uşa pe dinafară. Mama a rămas închisă acolo toată ziua. În primele ceasuri a rămas aşezată la masa lui şi-a plîns. După care s-a învîrtit prin cameră încoace şi-ncolo, apucîndu-se să şteargă praful de pe mobilă cu batista udă de lacrimi. Apoi a luat găleata de apă din colţ şi prosopul atîrnat în cuiul de pe perete şi-a frecat podeaua. M-am îngrozit cînd am auzit-o povestindu-mi asta:
- Cum de-ai putut să-i faci ăluia curat în cameră? am întrebat-o. Şi ea mi-a răspuns fără stînjeneală:
- Păi, mi-am căutat de lucru ca să-mi treacă timpul. Şi biroul lui era aşa de murdar! Ce bine că luasem cu mine una din batistele mari bărbăteşti!
Abia acum am priceput: în felul ăsta, înjosindu-se suplimentar însă de bunăvoie, îşi redobîndise demnitatea în arest. Într-un colaj am căutat cuvinte pentru toate astea:
M-am gîndit la roza robustă din inimă
la sufletul nefolositor ca o sită
dar proprietarul m-a-ntrebat:
cine cîştigă-n povestea asta
am spus: scapă pielea întreagă
el a ţipat: pielea nu-i
decît un flec de batist ofensat
cu mintea haihui
Mi-aş dori să pot rosti o propoziţie pentru toţi cei cărora pînă azi, sub felurite dictaturi, li se ia demnitatea zi de zi - fie şi o propoziţie ce conţine cuvîntul batistă. Fie ea şi întrebarea: Aveţi o batistă?
Ar fi oare cu putinţă ca, dintotdeauna, întrebarea despre batistă să fi avut în vedere nu batista, ci acuta singurătate a omului?
7 decembrie 2009
© Nobel Foundation 2009
Note:
1. În germană, "Treppenwangen" (textual: "obrajii scării"). Termenul tehnic românesc "vang" provine tocmai din germanul "Wange" (obraz). (n. tr.)
2. Aceste două cuvinte chiar există şi în româneşte, fiind calchiate după termenii tehnici germani, "Schwalbenschwanz" şi "Schwanenhals", şi se referă, primul, la un anume tip de îmbinare între părţile unei maşini, cel de-al doilea, la o ţeavă curbată. (n. tr.)
3. Pronunţia fiind cvasiidentică. (n. tr.)