Partida Nadal-Federer, de la Australian Open, a fost exemplară din mai multe puncte de vedere:
1) un nivel de o performanţă tehnică uluitoare;
2) o demonstraţie clară a modului în care tenisul devine artă;
3) calităţile 1 şi 2 nu s-au manifestat sporadic, ci aproape în permanenţă;
4) o atitudine de o civilitate perfectă, de respect reciproc (în contrast cu partida anterioară, Nadal-Verdasco, în care cei doi îşi arătau o mutră de fiară sălbatică, gata să-şi devoreze adversarul);
5) după patru seturi, cei doi jucători s-au dovedit de valoare echivalentă, iar scorul îi era favorabil lui Federer, care câştigase clar două seturi, în timp ce Nadal le câştigase pe ale sale numai după prelungiri. A venit însă setul al cincilea, câştigat clar de Nadal, dar în total fiecare câştigase acelaşi număr de game-uri (dacă nu cumva Federer era în avantaj).
6) momentul premierii a scos în evidenţă cât de mult suferă jocul din cauza competiţiei: Federer a izbucnit în lacrimi şi nu a mai putut spune nimic. Nadal îl privea profund emoţionat, s-a apropiat de el afectuos. Într-un târziu, Federer a pronunţat numai câteva cuvinte: "Înţeleg să pierd, dar am fost atât de aproape de victorie!".
Oficialii au rostit cuvinte de circumstanţă, dar nu a fost nimeni care să spună că, dacă Federer câştiga, Nadal avea şi el dreptul să plângă, pentru acelaşi motiv: fusese atât de aproape de victorie. Dar de ce oare trebuie neapărat să plângă cineva, în condiţiile în care amândoi au oferit o culme a măiestriei şi talentului, iar publicul a trăit adevărate momente de explozie a plăcerii şi admiraţiei, în mod alternativ, faţă de fiecare dintre cei doi jucători? Nu este clar că nici unul dintre ei nu ar fi putut da întreaga măsura a capacităţilor sale dacă adversarul nu era şi el de valoare foarte ridicată?
De ce trebuie să fie tenisul redus la un joc de sumă nulă? De ce competiţia contează mai mult decât jocul, în splendida lui gratuitate? De ce întrecerea contează mai mult decât arta? De ce să fie umilit într-un mod atât de explicit unul dintre jucători, prin contrastul dintre modestia plachetei primite şi măreţia cupei acordate celuilalt?
Observaţi cât de regretabil se repetă situaţia la olimpiadele şi concursurile şcolare de matematică, la care competiţia contează mai mult decât eficacitatea educaţională şi la care se dă impresia că nu poţi fi foarte bun decât în dauna altuia. Concursurile îi plasează pe concurenţi în situaţii artificiale, foarte diferite de cele în care ei vor valorifica în profesie şi în viaţă pregătirea lor. Aproape toate cărţile de matematică pentru şcolari, care se văd pe tejghele, sunt destinate pregătirii pentru concursuri, nu pregătirii pur şi simplu. Aproape toţi învaţă pentru că "li se cere", nu pentru că "le place". E groaznic.