De ce îmi place Andrei Gorzo?

Citind, întrebând oameni, asistând la discuţiile altora, am realizat că în topul preferinţelor cinefililor, în ceea ce priveşte critica de film, stă de ceva vreme Alex Leo Şerban. De ce el? Principalul motiv, intuit şi nu declarat, este acela că recenziile sale cinematografice scrise au un şarm aparte. Farmecă, încântă, mai rar intrigă. Este un dandy perfect şi scrierile marca Alex Leo Şerban poartă această eleganţă căreia nu îi lipseşte o notă de cabotinism. Ceea ce este total acceptabil.

Însă observ că pentru un anumit motiv, tind să creditez mai degrabă cronicile lui Andrei Gorzo. Mă interesează sincer părerea sa şi de cele mai multe ori, dacă nu întotdeauna, am ieşit încântată de la filmele agreate de el şi profund dezamăgită, chiar indignată, de la cele care nu au trecut testul. Nu reuşesc să îmi dau foarte clar seama ce pune în "mâncărurile" sale, dar au mereu un gust extraordinar. Şi foarte personal.

Andrei Gorzo este tipul acela de critic, nu neapărat de film, care reuşeşte să exprime în cuvinte ceea ce majoritatea oamenilor intuiesc. Dă o formă gândurilor neofiţilor în materie de cinema. De exemplu, Two Lovers, un film pe care l-am adorat, mi-a lăsat o senzaţie stranie mult timp după ce l-am văzut. Citind cronica lui Andrei Gorzo mi-am dat seama de ce. Erau acolo toate lucrurile la care mă gândisem şi pe care le experimentasem, la nivelul senzaţiilor.

Cronicile lui sunt obiective. Nu se lasă păcălit de inventivitatea reţetelor regizorale, trece de perdeaua imaginilor frumoase, analizează inteligent mizele care transcend cele 100-120 de minute de film. Cu toate acestea, are o apetenţă pentru poveştile bine spuse. Obiectivitatea la Gorzo nu înseamnă că nu intră în joc, atâta timp cât jocul are o miză bună. Nu mi-l imaginez spunând "Hai, domnule regizor/scenarist, aşa ceva nu există în realitate!". Nu totul trebuie să existe în realitate, însă totul trebuie să fie real, adică uman.

Cred că Andrei Gorzo caută în film ceea ce este universal, ceea ce este comun tuturor, acel fir invizibil care ne uneşte pe toţi. Filmele pe care le creditează sunt cele care sunt sincere, chiar dacă sunt sincer îndoielnice din unghi estetic. Cam asta cred că este condiţia principală ca un film să merite luat în calcul pentru o cronică: ca regizorul / scenaristul să îşi asume până la capăt filmul şi publicul.

Un alt motiv pentru care îmi plac cronicile lui este umorul. Felul în care demontează sau glorifică un film mă face uneori să râd cu poftă. Nu de puţine ori am trimis un link cu câte o cronică prietenilor. Acest umor fin, care denotă, cum se întâmplă adesea, o inteligenţă rară este pentru mine marca Andrei Gorzo. Un umor spontan, uneori la marginea sarcasmului, niciodată grosolan sau nepoliticos. De multe ori, văzând încercări de filme, am râs. Întrebată fiind cum mi s-a părut cutare film, am râs. Nu am putut spune nimic. Probabil că dacă aş fi spus ceva, orice, ceva neflatant la adresa filmului, tot ar fi fost mai mult decât meritau.

Nu intenţionez ca acest text să fie un omagiu adus lui Andrei Gorzo. Vreau doar să îmi exprim o opinie în legătură cu un om care vede filme pentru noi şi a cărui părere este luată în considerare de către mulţi cinefili. Şi pe bună dreptate pentru că, în opinia mea, Andrei Gorzo este cel mai sincer îndrăgostit de filme pe care îl citesc. Şi mai are ceva ce nu trebuie să îi lipsească unui critic de film: profunda conştiinţă a faptului că toate filmele care se produc se fac pentru el, că i se adresează. Lui ca om, în primul rând. Şi dacă un seamăn ţi se adresează, trebuie să răspunzi, nu?

---

PS: Aşteptăm textele voastre despre oamenii pe care îi admiraţi. Detalii în Argumentul acestei rubrici.