Richard Clayderman: Încerc să interpretez muzica la maximul priceperii mele...

Reporter: Bună, Richard, mulţumesc că ne-ai acordat acest interviu. Acum câteva zile urmăream o emisiune TV care-ţi era dedicată şi am fost fascinat de povestea ta, de cariera ta atipică, presărată cu numeroase succese în lume... Cum ai început să cânţi la pian?

Richard Clayderman: De la început vreau să vă spun că sunt încântat să fiu azi cu tine... Am început pianul când eram tânăr... de la 5 ani. Tatăl meu era profesor de pian şi, desigur, exista un pian în apartamentul nostru. Prin urmare m-am jucat, foarte natural, pe claviatură, ca orice copil, totuşi, la început, nu eram foarte bun. Atunci tatăl meu a început să lucreze cu mine, dându-mi lecţii... asta a fost... am fost prins, captivat, de pian. Deci sunt azi aici cu tine datorită tatălui meu.

Rep.: Aş vrea să ştiu de ce n-ai ales o carieră de pianist de muzică clasică.

R.C.: Ştii că o carieră clasică este extrem de dificilă dar eu am fost iniţiat la pian cu studii clasice... până la 15-16 ani, dar atunci am hotărât să încerc ceva deosebit. Pe vremea aceea ascultam la radio şi acasă înregistrări pe discuri de vinil... Eram tentat să cânt toată muzica pe care o ascultam... Apoi m-am asociat cu alţi muzicieni, am format un grup şi, foarte natural, m-am îndreptat spre acel fel de muzică pe care aş numi-o de varietăţi.

Rep.: Am citit, de asemenea, în biografia ta, că atunci când ai înregistrat Baladă pentru Adelina, producătorii tăi sperau să vândă între 10.000 şi 20.000 copii, ceea ce ar fi fost considerat un succes. Până la urmă, Baladă pentru Adelina s-a vândut în mai mult de 20 milioane de copii.

R.C.: Ei... trebuie s-o spun... a fost o plăcută recompensă pentru mine, cu atât mai mult cu cât la vremea aceea muzica disco era în vogă: a lansa o asemenea înregistrare, complet instrumentală şi o melodie atât de romantică ? era imposibil să crezi că va putea să devină un succes şi încă atât de rapid... A început în unele ţări europene, mă gândesc la Spania, Germania, apoi Anglia, puţin mai târziu Franţa, ca apoi să crească precum un bulgăre de zăpadă rostogolit de-a lungul şi de-a latul lumii, în special America de Sud şi Asia.

Rep.: După Baladă pentru Adelina ai continuat să înregistrezi?

R.C.: De atunci am înregistrat aproximativ patruzeci de albume, însumând cam 900 de titluri înregistrate: e imens şi continui să lucrez mult la noi înregistrări.

Rep.: Am citit că ţi-au fost decernate 300 de discuri de aur şi de platină. Probabil un record de vânzări pentru un artist francez?

R.C.: Nu ştiu dacă e un record, dar e o cifră destul de importantă... Dar ceea ce e extraordinar e că atunci când fac o înregistrare de studio... desigur o fac cât mai bine: încerc să interpretez muzica la maximul priceperii mele. Încerc să-mi exprim sensibilitatea, simţirea şi emoţiile când înregistrez. După aceea e dincolo de controlul meu... depinde de public să hotărască în ce măsură acel album, acele înregistrări, vor deveni sau nu un succes.

Rep.: Iarăşi am citit că ai fost botezat "Prince of Romance". Există şi o poveste în spatele poreclei?

R.C.: Sigur, e o poveste interesantă şi amuzantă. Cu câţiva ani în urmă cântam la New York într-un concert de binefacere pentru copii handicapaţi. Doamna Nancy Reagan patrona acţiunea de binefacere şi după concert i-am fost prezentat. Mi-a evocat muzica... mi-a spus cât de mult mi-a apreciat interpretarea şi a încheiat spunând "Richard, you are a true Prince of Romance", ceea ce a fost pe loc notat de toţi jurnaliştii aflaţi în apropiere. Şi această titulatură mi-a rămas asociată mereu de atunci... sunt mai bine de 15 ani !

Rep.: Acum, că ai călătorit mai bine de 20 de ani prin lume dând concerte, aş vrea să ştiu dacă preferi un auditoriu altuia.

R.C.: Curios, auditorii mei din Asia sunt calmi şi rezervaţi, de pildă japonezii. Apoi cei din America de Sud sunt foarte entuziaşti, cum să spun, cum ţi-ai închipui lumea sudamericană... foarte expresivi. E un contrast uriaş... Am depăşit asta. M-am acomodat ... şi e minunat pentru un artist să se exprime uneori în faţa unui auditoriu foarte rezervat şi studios, alteori în faţa unuia expresiv şi deschis.

Rep.: Îţi iei pianul tău cu tine în turnee?

R.C.: Din nefericire nu pot căci e greu şi complicat de transportat. Trebuie să mă acomodez cu pianele puse la dispoziţie de organizatorii concertelor, dar trebuie să spun că în 99% din cazuri sunt acceptabile.

Rep.: Acum aş dori să arunci o privire pe programarea concertelor tale. În ultimii ani ai fost destul de aglomerat, nu-i aşa ?

R.C.: Da, au fost câţiva ani foarte plini, anul 2000 l-am început cu un turneu în Germania, apoi Anglia, pe urmă am fost în Australia pentru un turneu de 2 săptămâni înaintea începerii Jocurilor Olimpice de vară de la Sydney, după care Japonia, a urma India, a fost foarte pasionant, căci am cântat pentru prima oară în această fascinantă ţară; m-am întors apoi în China, unde am dat o serie de concerte în faţa a 20.000 sau 30.000 de oameni aşteptând înfioraţi şi însufleţiţi. În sfârşit, ultima oprire a fost în Coreea.

Rep.: Ai făcut turnee în Columbia până acum?

R.C.: Da, am fost în Columbia de multe ori şi trebuie să spun că am amintiri plăcute de acolo, auditoriul era mereu extrem de cald şi primitor şi repet că a fost ca o dragoste la prima vedere (în franceză spunem "coup de foudre") în special deoarece muzica instrumentală e un limbaj fără graniţe: Baladă pentru Adelina, Căsătorie din dragoste, Scrisoare către mama mea, toate au devenit mari hituri în Columbia.

Rep.: Până la urmă, ai dat concerte în fiecare ţară sudamericană?

R.C.: Da, pentru că succesul meu în Spania a făcut ca muzica mea să se răspândească în multe ţări vorbitoare de spaniolă, ceea ce mi-a înlesnit posibilitatea de a face turnee în Argentina, apoi Columbia, Peru, Venezuela, şi în sfârşit Brazilia; aşa că deja cunosc foarte bine continentul sudamerican.

Rep.: Am notat, nu-i deloc nevoie să te întreb dacă-ţi place acolo...

R.C.: Sigur, m-am bucurat întotdeauna să fiu în America de Sud: fiecare ţară e extraordinară. Mereu caldă, solară, prietenoasă... să faci turnee în asemenea condiţii e îmbucurător şi în plus auditoriul e aşa de primitor, de cald, ei apreciază muzica mea şi uneori fredonează ceea ce cânt.

Rep.: Întorcându-ne pe cealaltă partea globului, vorbeşti japoneza? Poţi spune câteva cuvinte?

R.C.: Ei, vorbesc puţin. Am învăţat ceva, fonetic,... îmi place să vorbesc publicului de pe scenă şi pot să-i spun: "Mina sadarcum bawa ma itochi da ski ni eune ni colétémoléchid?s", ceea ce înseamnă aproximativ "Bună seara doamnelor şi domnilor, sunt încântat să fiu în seara asta cu dumneavoastră aici"

Rep.: Richard, ai fost adesea în SUA?

R.C.: De câteva ori. Am făcut câteva turnee, dar trebuie să admit că nu-i o piaţă lesne de cucerit căci ţara e enormă şi e o lume în sine. Mă gândesc că pentru a avea succes în SUA ar trebui să mă mut, să trăiesc acolo... dar prefer să rămân în Franţa, căci e o ţară care-mi place foarte mult... am şi familia aici.

Rep.: Eşti căsătorit?

R.C.: Da, am şi doi copii. Fiul meu va împlini 16 ani în curând, iar fiica tocmai a trecut de 26.

Rep.: Dar eşti aşa de tânăr! Cum poţi avea o fiică de 26 de ani?

R.C.: Ei, m-am însurat de tânăr, aveam 19 ani la prima căsătorie. Iar fiica mea m-a făcut bunic la 39. Acum are 2 băieţi.

Rep.: Când nu eşti în turneu sau în studioul de înregistrări, cum îţi petreci timpul? Ce faci în timpul liber ?

R.C.: În primul rând îmi place să petrec timpul cu familia mea, mă bucur să fiu cu fiul meu, care e mare fan de baschet şi chiar un bun jucător, eu însumi sunt amator de sporturi: jogging, alergare pe distanţe lungi, tenis. Îmi mai place să vizitez muzee şi, desigur, să merg să fac cumpărăturile zilnice pe care nu le pot face în turnee.

(Interviu realizat pentru Delphine Productions S.A., 9-11 Avenue Michelet, 93400 St. Ouen, France)




Reporter: M-am uitat peste planificarea concertelor tale din anul 1999 şi am reţinut că ai dat 35 concerte consecutive în Japonia de-a lungul anului, împreună cu concerte în asemenea locuri îndepărtate precum Ho Şi Minh în Vietnam, Reykjavik în Islanda, pentru a te înapoia în Asia, în Coreea, Singapore, Taiwan şi China.

A fi în turneu e o parte importantă a vieţii tale. Cum e o zi în turneu cu Richard Clayderman?

R.C.: Înainte de a răspunde la întrebarea dumneavoastră, mi-ar place să spun că a fi pe scenă în faţa publicului e un privilegiu oferit unui mic număr de oameni şi de fiecare dată când sunt pe scenă e o adevărată plăcere şi în acelaşi timp o intensă stare emoţională pentru mine.

Pentru a vă răspunde la întrebare, trebuie să ştiu despre ce tip de zi concertistică aţi vrea să vă vorbesc... uneori călătoresc dintr-un oraş în altul şi dau concert în aceeaşi seară... alteori concertul e în acelaşi loc şi nu trebuie să călătoresc.

Rep.: Începi cu prima situaţie, adică aceea când călătoreşti.

R.C.: Ziua mi-e dictată evident de cât de mare e distanţa pe care trebuie s-o străbat între un oraş şi altul.

Rep.: Vrei să spui că orele de somn variază de la o noapte la alta?

R.C.: Trebuie să dorm destul, fireşte, deşi nu sunt somnoros... 6 ore e tot ce am cu adevărat nevoie, pe câtă vreme unii dintre prieteni au nevoie de 8-10 ore pe noapte pentru a se simţi odihniţi.

Rep.: E micul dejun una din mesele importante ale zilei?

R.C.: Când aveam 20 de ani nu mâncam dimineaţa, sau dacă o făceam nu conta cu adevărat... dar când mi-am început cariera a trebuit să călătoresc mult de la un continent la altul, cu reactoarele... trebuia să fiu oricum, în perfectă formă fizică şi mentală... iată de ce am început să am grijă ce şi când mănânc... am început, de asemenea, să fac sport... pentru a mă simţi cât mai puternic cu putinţă... Atunci am învăţat să respect o anumită dietă şi micul dejun a devenit o masă importantă pentru mine...

Rep.: Care e micul dejun tipic pentru Richard Clayderman ?

R.C.: Suc de portocale, fruct kiwi şi cereale cu lapte fierbinte... Am încercat să evit micul dejun tradiţional francez cu croissant şi pâine cu ciocolată, deşi-mi plăceau, dar încerc să rămân în formă.

Rep.: După micul dejun tragi un pui de somn?

R.C.: Sigur că nu!!! După micul dejun sunt gata de atac... e timpul pentru unele exerciţii... Când pot, merg la un jogging... Fac jogging pe străzi, pe cărări, în parcuri... e felul meu de a fi turist... Mă uit la case, la clădiri, la oamenii care-şi fac cumpărăturile, la cei care stau la o vorbă în cafenele, mă uit la oameni în maşinile lor, pe drumul lor la servici... Descopăr un oraş care se trezeşte... e un pic ca şi cum te-ai uita la un film... e un mare moment care-mi dinamizează inima, trupul şi spiritual.

Rep.: Te recunoaşte lumea când alergi pe străzi sau în parcuri?

R.C.: Destul de des... dar, cum eu alerg cam repede, îi depăşesc înainte ca ei să realizeze că sunt eu!!! În orice caz nu-mi bat capul când lumea mă recunoaşte, fie că e pe stradă, în magazin sau în aeroport. De cele mai multe ori lumea întâlnită e drăguţă şi amabilă.

Rep.: Spui că faci jogging şi în parcuri...

R.C.: Prefer să fac jogging în parc, aerul e mai proaspăt... Am găsit câteva parcuri magnifice prin lume. Un parc e ca o pădure mică proiectată şi semănată de imaginaţia omului. Sunt alei printre copaci, pajişti ca pieptănate, straturi de flori, statui, bănci: o mare expoziţie a respectului omului pentru natură. Un lucru pe care oamenii nu-l pot controla e cântecul păsărilor, pe care-mi place cu adevărat să-l aud când alerg.

Rep.: Ce urmează după ce-ţi termini joggingul ?

R.C.: Fac duş, apoi bagajele şi sar în maşină, ca să plec către următorul oraş.

Rep.: Conduci singur?

R.C.: La Paris conduc singur, totuşi pentru alte oraşe am o maşină cu şofer, care planifică drumul cel mai scurt între oraşe, la hoteluri şi are grijă de bagaje... Directorul meu muzical, Serge Malik, călătoreşte mereu cu mine. E o persoană foarte dinamică... spune mereu bancuri şi are un deosebit simţ al umorului, ceea ce e de ajutor în menţinerea stresului la nivel scăzut... discutăm, de asemenea, ultimul spectacol, stabilim detalii... dacă ceva se poate îmbunătăţi sau schimba... avem un soi de analiză a ultimului concert şi de pregătire a următorului.

Serge Malik e unul din cei care m-au convins să fac sport. La începutul carierei nu făceam nici un fel de sport şi am realizat că nu aveam destulă energie pentru a mă ţine de planificarea cerută. Atunci Serge Malik a sugerat că una din căile de a reduce tensiunea nervoasă şi oboseala mentală era prin sport: m-a făcut să descopăr joggingul, stretchingul, ridicarea de greutăţi, tenisul... drept pentru care trebuie să-i aduc mulţumiri speciale căci niciodată n-aş fi săvârşit cele pe care le fac azi fără sport.

Rep.: Poţi dormi în maşină între oraşe?

R.C.: Foarte rar: nu pot dormi în maşină... a propos, nici în avion sau tren, deşi mă pot relaxa. Telefonul celular îmi uşurează viaţa. Pot să-mi sun soţia, să vorbesc cu fiul meu, la fel cu unii prieteni...

Rep.: Odată ajuns în oraşul unde vei concerta seara, care-i primul lucru de făcut?

R.C.: Dacă-i o călătorie scurtă, mă duc la hotel, despachetez şi iau un prânz uşor. Dar dacă-i una lungă, mă duc direct la sala de concert.

Rep.: Mi s-a spus că pari a ajunge la sala de concert cu ore înaintea începerii concertului.

R.C.: Da, e adevărat... Nu-mi place să fiu grăbit sau repezit... Îmi place să-mi aranjez cabina şi să-mi pregătesc totul pentru spectacolul de seară, cum ar fi aşezatul costumaţiei, etalarea trusei de machiaj etc... unul din lucrurile care-mi diminuează stresul e să-mi am cabina aranjată pe cât posibil exact la fel în toate serile turneului. La fel îmi place să-mi aşez pozele familiei pentru a-mi recrea un pic casa... am poze cu soţia, cu copiii, cu casa şi câinele...

Un alt motiv pentru care-mi place să ajung devreme e să mă familiarizez eu însumi cu pianul căci, din păcate, nu pot călători cu un pian. Fiecare pian e diferit... claviatura reacţionează diferit la fiecare pian şi e la fel pentru pedale. E similar cu ce se întâmplă cu un om şi un cal, când călăreşti prima oară un cal nefamiliar, amândoi trebuie să se acomodeze unul cu altul. Unele piane sunt obosite... altele tonice... unele au mici lipsuri, până la lăţimea fiecărei clape...

Rep.: Am auzit că îţi cureţi personal claviatura pianului.

R.C.: Aveţi dreptate. Problema e că cele mai multe piane sunt murdare. Sute de pianişti înaintea mea au cântat la pianul pe care voi da eu spectacol. Claviatura are întotdeauna grăsime şi sudoare... unora din pianişti nu le pasă, dar în ce mă priveşte îmi pasă mult. Aşa că-mi aduc propria cârpă specială pentru şters claviatura... a propos, lumea e foarte surprinsă când mă vede curăţând claviatura... ei se gândesc c-oi fi un pic nebun... ceea ce, că veni vorba, poate fi cazul.

Rep.: Am auzit că ai întotdeauna un pian în cabină.

R.C.: Nu un pian acustic, ci unul electric. Înainte de concert trebuie să cânt cel puţin o oră, dacă nu mai mult, pentru a-mi exersa gamele şi a repeta unele piese: într-un fel e ca o încălzire fizică... cam cum spun sportivii... Claviatura asta mă urmează pretutindeni... îmi place de asemenea să am una în camera mea de hotel... aşa că pot cânta la orice moment din noapte am inspiraţie... partea bună e că pot ajusta volumul la minimum... Dacă aş cânta la un pian acustic aş avea plângeri teribile de la vecini care mi-ar bate în perete să stau liniştit!!!

Rep.: Cât timp îţi ia ca să te îmbraci pentru concert?

R.C.: Înainte să mă îmbrac, mă rad şi-mi pun machiajul de concert.

Rep.: Ai un machior care face turneul cu tine?

R.C.: Acum 15 ani am luat câteva lecţii de machiaj la un institut din Paris. Machiajul pe care mi-l aplic nu e aşa de sofisticat cum ar fi unul pe care şi l-ar aplica o femeie. Îmi dau doar cu puţin fond de ten şi pudră, ca să nu arăt prea palid pe scenă sub reflectoare.

Rep.: Te machiezi pentru orice spectacol?

R.C.: Da... întotdeauna... de fapt, pielea mea e albă, palidă şi mi-e teamă că aş arăta oribil sub luminile rampei fără un pic de machiaj.

Rep.: Costumaţia ta, n-are importanţă dacă cea de scenă sau de TV, e întotdeauna impecabilă. Cum faci?

R.C.: Sunt mereu în jeans şi t-shirt când nu sunt pe scenă, totuşi, pe scenă port întotdeauna haine bine călcate, sofisticate... îmi place de asemenea ca pantofii să-mi fie lustruiţi şi lucitori... într-un fel îmi place să menţin o anumită alură pe scenă, pentru public şi pentru mine însumi.

Rep.: Am citit odată un articol care te cita: ?Port şosetele şi lenjeria o singură dată, apoi le arunc?.

R.C.: E adevărat... de fapt, încerc întotdeauna să-mi concentrez atenţia asupra a ce am de cântat... Pentru a atinge acest scop, trebuie să evit orice fel de distragere, oricât de mică, fie şi detaliul curăţirii claviaturii, cum am menţionat mai sus... de asemenea, îmi place să mă simt confortabil în haine şi asta-i adevărat şi pentru şosete şi lenjerie. Găsesc că odată spălate sunt uscate şi aspre, de aceea le arunc. Chiar tricourile le port de puţine ori şi le arunc apoi...

Rep.: Bănuiesc că celui care îţi confecţionează tricourile îi e drag să-i calci pragul.

R.C.: El mă iubeşte !!!

Rep.: Eşti îngrijorat sau stresat înainte de concert?

R.C.: Dacă am un pian bun, dacă am timp să exersez, dacă am o bună comunicare sonoră cu muzicienii mei... mă simt foarte relaxat... Îmi aduc aminte odată, în Mexic, compania aeriană îmi pierduse bagajele... pianul era un dezastru, sonorizarea oribilă. Eram foarte stresat şi tensionat înainte de concert, dar din fericire până la urmă a fost OK. S-a anunţat înaintea concertului că bagajele-mi fuseseră pierdute de liniile aeriene şi că apăream în jeans şi-mi ceream scuze pentru asta, totuşi publicul a fost măreţ şi concertul a fost un mare succes... Ăsta a fost un concert pe care nu l-aş repeta. Ce întâmplare!

Rep.: Ce îţi place să faci după un concert?

R.C.: Îmi place să fiu împreună cu muzicienii mei sau cu unii prieteni: mâncăm ceva la hotel, vorbim de spectacol, râdem mult... e momentul de destindere... adesea hotelul are o sală de sport unde folosesc jacuzzi sau baia de abur... ceea ce-i bine să am după concert pentru a mă relaxa şi mă ajută să dorm mai bine.

Rep.: Mergi la restaurante, cluburi de noapte etc.?

R.C.: Foarte rar... Nu sunt o persoană nocturnă: Sunt mai mult o persoană matinală... Dar, desigur, din timp în timp merg la cluburi de jazz, în special dacă e un artist pe care voiam să-l ascult. Uneori merg la un restaurant special, dar de cele mai multe ori rămân la hotel... prefer să mă odihnesc pentru următorul spectacol.

Rep.: Înainte de a adormi te uiţi la TV sau citeşti?

R.C.: Întotdeauna mă uit puţin la TV... încerc să găsesc un meci de baschet sau de tenis. Îmi place şi să mă uit şi la MTV sau la un canal ce transmite concerte în direct... uneori găsesc un concert special pe care nu-l mai auzisem înainte... iar dacă nu-i nimic interesant la TV citesc o carte.

Rep.: Ce gen de cărţi îţi plac?

R.C.: Iubesc biografiile, în special ale artiştilor... Cântăreţi, muzicieni, actori... citesc şi romane.

Rep.: În visele tale îţi retrăieşti concertul?

R.C.: Foarte rar... pe de altă parte, rareori îmi amintesc visele...

Rep.: Mulţumesc Richard!

(Fragmente dintr-un interviu al lui Richard Clayderman cu un jurnalist german)






PS:

Dragi prieteni, avem ca de obicei o invitaţie pentru voi. Vă vom ruga să vă amintiţi şi să ne povestiţi cum l-aţi descoperit pe Clayderman, ce coardă a sufletului vostru vibrează în pianul său, ce iubire s-a înfiripat pe acordurile muzicii sale. Scrieţi-ne deci pe adresa [email protected] şi împărţiţi cu noi întîlnirile precedente cu Clayderman într-o avanpremieră a întîlnirii din acest decembrie.

Mai multe amănunte despre concertul Clayderman puteţi citi în Agenda Culturală.