Citiţi episodul precedent aici.
Holul Hotelului Torre Cristoforo Colombo din cartierul Palermo (unul dintre cartierele cele mai şic ale Capitalei) mirosea a balegă. Vecin cu una dintre clădirile de mult devenite personaje ilustre - la Sociedad Rural Argentina -, hotelul era, la acel sfîrşit de iulie 2009, martorul celui mai mare eveniment industrial al ţării: expoziţia agricolă şi zootehnică anuală. Organizat în fiecare iulie, începînd din 1886, în enormul spaţiu expoziţional al Societăţii, comun denumite "la Rural", evenimentul convoacă sute de mii de argentinieni şi de străini, încă atraşi de motoul creatorilor Societăţii, datînd din 1866: "Cultivînd pămîntul, îţi slujeşti ţara". În prospera Argentină a secolului al XIX-lea, expoziţia era însoţită şi de baluri, una dintre nenumăratele cutume ale aristocraţiei locale, pierzîndu-şi din strălucire în secolul următor, cînd însă fermecătoarea revărsare a satului în capitală şi-a menţinut gloria, sfidînd, parcă, banalele expoziţii agricole de la Paris sau Fort Worth.
În aerul rece şi aspru (iulie este luna invernală în Argentina), cele mai frumoase şi mai viguroase specimene bovine, aduse de crescătorii din întreagă ţară, suportă, docil, privirile clinice ale vizitatorilor entuziasmaţi de expectativa ultimei zile a expoziţiei, atunci cînd se votează campionii. Importate din Europa, cu precădere din Marea Britanie, în secolul al XIX-lea, rasele bovine - printre care cea mai răspîndită, aberdeen angus, şi-a găsit rapid a doua patrie, graţie marii adaptabilităţi - sînt capitalul cel mai preţios al economiei unei ţări care, pînă în anii 1930, era una dintre cele mai bogate din lume. Esenţa acestei economii trăieşte în la pampa.
Întindere tăcută şi fertilă, de o monotonie liniştitoare, la pampa, situată la aproximativ o sută de km de capitală, a produs nenumăratele ferme şi crescătorii care îşi trimit rodul, neîncetat, către marile oraşe. La pampa este slujită de oamenii săi cei mai fideli, los gauchos, nume cu ecou cinematografic şi evocări lirice, găzduit - cu admiraţia şi fiorul mistic ale ignoranţei - de mentalul colectiv european. De origine quechua (limba nativă sud-americană), termenul gaucho înseamnă "orfan", semnificaţie confirmată de un destin definit de libertate, nomadism, pericol şi aventură. Se presupune că primii gauchos apar în America de Sud, în secolul al XVII-lea, dar primele menţionări ale termenului, în sine, în Argentina, datează din jurul anului 1816, anul independenţei ţării, el gaucho avînd la acea vreme ascendenţă mixtă - spaniolă şi nativă. Un clasic al literaturii argentiniene, poemul epic Martin Fierro, scris de José Hernandez în anii '70 ai secolului al XIX-lea, stabileşte structura tipică a unui gaucho, pe care doar noutăţile ultimului secol au reuşit s-o altereze lejer. Trimis la război pentru a apăra graniţa argentiniană de atacurile populaţiilor native, Martin Fierro dezertează, trăind apoi ca fugar, în permanent pericol. Parte din programa obligatorie a şcolii primare, într-o ţară îndrăgostită de propria cultură folclorică, poemul este o coordonată fundamentală a identităţii naţionale argentiniene, iar prolifica sa republicare, precum şi traducerea în peste şaptezeci de limbi confirmă că el gaucho, ca simbol al unui naţionalism romantic, trăieşte în contemporaneitate cu aceeaşi vigoare care i-a însoţit geneza cultural-politică acum două sute de ani.
Astăzi, cînd metropola îşi aminteşte de ruda ei agricolă şi o primeşte generos în fiecare iulie, legată prin istorie, tradiţie şi necesitate economică, los gauchos mai păstrează din magia ce confundă folclorul mitic şi adevărul verificabil în sărbătorile cîmpeneşti (fiestas gauchas) organizate frecvent în satele din apropierea Capitalei. Cowboys locali, los gauchos cresc vaci, a căror carne delicioasă ajunge pînă în marile restaurante ale lumii, şi cai, de care sînt nedespărţiţi atunci cînd străbat imensitatea pampei sau cînd se distrează aventuros în zecile de jocuri cîmpeneşti. De altfel, vechile texte folclorice găsesc o expresie sugestivă pentru rarele situaţii în care aceşti cowboys erau lipsiţi de cai. Se spunea despre ei că "umblă fără picioare".
Basca tipică, vesta de piele, poncho-ul amplu, pe vremuri folosit şi ca sac de dormit sau cort, pantalonii largi, brîul lat de piele în spatele căruia stă, diagonal şi în perfect echilibru, un cuţit (tradiţional folosit pentru a ucide vaci, a tăia carnea sau pentru luptele cu atacatorii), cizmele de călărit şi eşarfa legată elegant la gît (accesoriul cel mai recognoscibil) creează una dintre imaginile-emblemă ale masculinităţii argentiniene. El gaucho este o apariţie mîndră, tăcută şi persuasivă. El îi arată celui străin de pampa că asprimea imprimată de viaţa cîmpenească cucereşte, în loc să respingă, şi trăieşte alături de o serenitate neatinsă de tumultul marilor oraşe. Atunci cînd se bucură de liniştea pampei, el se cufundă în contemplaţie, mereu în jurul unui mate şi niciodată departe de caii pe care, în orice clipă, se poate arunca, feroce şi încrezător.
Cei patru gauchos, care au intrat în restaurantul în care îmi luam o cină tipică, priveau în jur cu o nedumerire cuviincioasă. Se retrăseseră, obosiţi, după o zi petrecută la expoziţia Societăţii Rurale, şi aşteptau ca grătarul să producă fripturile grase de vită ucisă în pampa. Aveau fizionomii italiene şi un calm adecvat, timiditatea omului aşezat într-un loc prea surprinzător şi încă nerevelat. Ezitam între o privire curioasă şi o atitudine nepăsătoare - nu voiam să inspectez turistic o imagine banală pentru imaginarul porteño. Am sucombat curiozităţii atunci cînd am observat că cei patru reuşeau la fel de greu să îşi disimuleze interesul pentru lumea în care descinseseră, descoperind, pe rînd, fiecare mesean din restaurant. Unul din gauchos avea în jur de unsprezece ani, dar preluase, înţelept, din eleganţa severă a tovarăşilor săi adulţi. În poziţia corectă a spatelui se citea deja abilitatea călăreţului.
Hainele şi cizmele de piele, curăţate de murdăria de peste zi, aveau propria personalitate, trimiţîndu-mă cu gîndul la străzile inundate de magazine cu firme turistice - "Argentine Leather" -, unde un gaucho nu ar intra niciodată. Într-unul dintre cartierele Capitalei, una dintre străzile cele mai renumite reuneşte exclusiv magazine cu produse de piele, la preţuri mult mai reduse decît cele turistice, într-un spectacol ameţitor al culorilor şi al texturilor. Cea mai veche industrie din Argentina, industria pielii, rămîne unul din sectoarele esenţiale ale ţării. Exporturile de piele de vacă datează din secolul al XVII-lea, iar la expoziţia universală de la Paris, din 1878, Argentina prezenta obiecte de tăbăcărie fină şi făcea cunoscute tehnicile folosite. Astăzi, imaginaţia artizanilor se prelungeşte în nenumărate produse şi în cele mai neaşteptate modele.
Covoare, perne-fantezie, brelocuri, huse, cuverturi, decoraţiuni pentru recipiente de mate - obiecte mari şi miniaturi timide, toate îmbrăcate în piele de vacă argentiniană, strălucind îndrăzneţ dintr-un galantar de cartier sau din vitrina unui magazin de duty-free din aeroportul Ezeiza. Un alt deliciu turistic (rareori văzut în mîinile localnicilor) sînt portofelele cu păr de vacă, unele sugerînd, cu petele lor negre şi albe, apariţia ad-hoc a unei văcuţe imaginare. Dacă genţile şi poşetele de damă ale magazinelor din Buenos Aires pot stîrni invidia surorilor lor de peste ocean, industria argentiniană de pantofi de damă "compensează" printr-o calitate slabă şi recorduri de rezistenţă redusă, departe de perfecţiunea pantofilor brazilieni, renumiţi în întreaga lume.
Dar cum coboară, de la înălţimea de rătăcitor prin pampa, în farfurie, vaca argentiniană? În galantarele măcelăriilor inundate de roşu, pulsează gloria solului fertil şi nostalgia gustului ierbii. Precum o pagină de Emile Zola, în al său Ventre de Paris (acea victorie a mîncării ce invadează oraşul), bogăţia cu care se etalează, nonşalant, carnea roşie trezeşte curiozităţi şi pofte nesfîrşite. Un măcelar mi-a explicat, pe un ton doctoral, că gustul cărnii este atît de bun pentru că "vaca noastră nu doarme niciodată!" Apoi şi-a justificat gluma, spunîndu-mi că vaca se naşte, creşte şi aleargă în deplină libertate, neîngrădită de ţarcuri şi hrănindu-se exclusiv cu furaje naturale. Această simplă explicaţie, şi nu alta, este cheia unui deliciu naţional, argentinienii neuitînd însă că vecinii lor, uruguayenii şi brazilienii îşi dispută faima de gauchos şi renumele celei mai bune cărni de vită.
După ce este sacrificată, vaca "se odihneşte" în cîrlig, la rece, între o zi şi o săptămînă, fiind apoi transportată, în jumătăţi, către măcelării, sau deja tranşată, către supermarketuri. În locurile în care se vinde, carnea cunoaşte o desfăşurare cvasiartistică, neratînd, totuşi, să fie tehnică - fiecare din porţiunile în care se decupează are un nume specific.
Se creează astfel un vocabular familiar, cunoscut în mare parte de orice cumpărător, şi se respectă o schemă a porţiunilor scumpe, care sînt alternate cu cele ieftine, amintind de harta porţiunilor de carne bovină, expusă de unele chioşcuri de ziare, întru amuzamentul curios al turiştilor.