Marzapan de Toledo

... rătăcit rătăcitor Don Quijote bântuie prin catedralele şi muzeele oraşului Toledo ca o stafie sidefie, ca o maree neagră, ca o seceră secerând cu privirea trecătorii grăbiţi... mulţi asiatici cu ochii pironiţi minute în şir pe câte un tablou, cu aparatele de fotografiat agăţate la gât ca o piatră de moară cocoşându-le spinarea firavă... aiiiiiii... ngggduuu...ocinoci... cuvinte scurte, repezite, rostite cu intensitate ridicată... americani zgomotoşi hohotind la fiecare pas, germani sobri şi cât se poate de rezervaţi, francezi vociferând pe străduţele atât de strâmte şi de întortocheate încât uneori îţi trebuie o jumătate de zi ca să găseşti drumul de întoarcere...

Toledo este capitala comunităţii autonome Castilla la Mancha şi a provinciei cu acelaşi nume... situată în chiar inima peninsulei iberice, deasupra unui promontoriu de granit înconjurat de albia râului Tajo; cetatea îşi are origini străvechi datând încă din perioada celtică... cucerită de romani sub comanda lui Marco Fluvio în anul 192, primeşte numele de Toletum... un secol mai târziu este cucerită de vizigoţi şi de arabi până când în anul 1085 este revendicată de regele Castilliei, Alfonso VI; această notabilă localitate manchegă încununată de splendorile trecutului se constituie într-unul dintre cele mai frumoase locuri ale Castilliei la Mancha, atât pentru atracţia pe care o exercită edificiile sale cât şi pentru delicioasele preparate culinare dintre care se remarcă celebrul marzapan... plimbarea pe străzile înguste este un bun prilej pentru cunoaşterea acestui autentic paradis în care se pot descoperi monumente arhitectonice din aproape toate epocile, ceea ce transformă oraşul într-un adevărat muzeu, declarat patrimoniu mondial de către organismele internaţionale... unul dintre cele mai vizitate monumente este Catedrala din Toledo, considerată a fi şi una dintre cele mai importante din lume. Construcţia, începută în anul 1226, a fost finalizată în 1493... structura, proiectată în stil gotic se caracterizează prin robusteţea liniilor şi prin influenţele maure, baroce şi neoclasice la nivelul ornamentelor... interiorul templului este constituit din 5 cupole imense iluminate prin vitralii multicolore în care se succed numeroase capele decorate cu sculpturi, picturi şi piese de argintărie... în capela Mayor se află o mare sculptură în lemn şi mormintele cardinalului Mendoza, Alfonso VII, dona Berenguela, Sancho III, Sancho IV şi Maria de Molina... dintre celelalte 22 de capele distribuite pe lateralele catedralei merită văzută capela de los Reyes Nuevos desemnată de Alonso de Covarrubias drept panteonul familiei Trastamara, capelă ce cuprinde obiecte sculptate în lemn de nuc şi mormintele lui don Juan I şi soţia sa dona Leonor.

Capela de Santiago sau del Condestable, care figurează printre cele mai mari opere gotice, adăposteşte mormintele lui don Alvaro de Luna şi dona Juana de Pimentel, sculptate în secolul XV de Pablo Ortiz... în capela de San Ildefonso găsim mormântul arhiepiscopului don Alonso Carrillo de Albornoz... capela de la Descension găzduieşte mormintele lui Juan de Borgona şi Felipe Vigarny... capela Mozarabe poartă semnătura lui Juan Frances... capela Santa Eugenia este atribuită mormântului episcopului don Castillo, opera lui Covarrubias... Don Quijote ajunge în camera tezaurului unde ar fi vrut el să rămână mai mult timp, dar după câteva minute a fost invitat politicos să părăsească sala, probabil datorită curiozităţii exagerate pe care şi-a manifestat-o pe parcursul întregii vizite... politicos, politicos dar puţin cam neprevăzut... aşa că... rămâne pentru următoarea vizită...

Don Quijote se grăbeşte spre casa profesorului unde-l adăposteşte pe Arthur — câinele labrador şi pe Rocco — rotwaillerul copiilor domnului profesor... Rocco are vreo 80 de kg şi este mai blând decât un mieluşel deşi gabaritul spune cu totul altceva... de altfel nici faţa nu-l avantajează din punctul ăsta de vedere... Arthur pare un biet pui subnutrit, chiar dacă — la categoria lui — este un exemplar cât se poate de bine proporţionat... deocamdată se înţeleg destul de bine până la capitolul mâncare, unde Rocco nu prea este dispus să facă nici o concesie... dar la fizicul pe care-l deţine poate că ar fi mai bine să-l înţelegem! Doar Antonio nu poate să înţeleagă pe nimeni... nici măcar pe propriul fiu... de fapt... nu-şi întelege uneori nici chiar propriile idei... imprevizibil artistul asta nebunatic...