Dar să începem - cum se cade - cu istoria. Fenomenul lomografic îşi are originile în anul de graţie (de fapt, de greaţă) 1982 la Leningrad, unde un general rus trînteşte un micuţ aparat de fotografiat japonez pe biroul directorului fabricii de dispozitive optice pentru armata LOMO. Era un aparat simplu, cu lentile de sticlă, o sensibilitate extremă la lumină şi o carcasă solidă. Cei doi, realizînd superioritatea evidentă şi potenţialul deosebit al micuţului şi straniului aparat, ordonă imediat ca modelul să fie copiat şi, evident, perfecţionat, astfel încît fiecare comunist să aibă aşa ceva la îndemînă în concediul petrecut în staţiunile de odihnă şi tratament de pe tot cuprinsul lagărului cu pricina. Aşa se naşte LOMO Kompakt. Proto-tipul. Urmat de LOMO LC-A. Producţie? Milioane de bucăţi (la hectar). De-a lungul anilor '80, sovieticii şi toţi tovarăşii lor din Vietnam şi pînă în Cuba au tot apăsat pe declanşatoare pînă s-a prăbuşit sistemul (nu zic c-ar fi fost vreo cauzalitate între cele două evenimente...).
Toate bune şi frumoase - vorba vine. În vara lui '91, doi studenţi vienezi se plimbă prin Praga (şi ce-i cu asta, o să spuneţi?). Democraţia a adus după ea libera concurenţă şi LC-A începuse să piardă teren în faţa importurilor asiatice la preţ de dumping şi se mai găsea doar în cîteva magazine de stat, prăfuite şi întunecoase. Într-un astfel de magazin studenţii noştri găsesc nişte LC-A-uri - la un preţ de nimic - şi îşi cumpără cîteva la mişto. Tot la mişto încep să facă poze pe străzile Pragăi: de deasupra capului, printre picioare şi cu capul în jos, de la şold şi, uneori, chiar privind prin obiectiv... Acasă, surpriză! Imaginile erau uimitoare, pline de viaţă, amuzante sau triste, focusate sau nu.
Ce s-a întîmplat mai apoi, e lesne de ghicit. Toată lumea - rude, prieteni, necunoscuţi - vrea aparate LOMO. Se înfiripă un mic (şi nevinovat) trafic de frontieră cu aceste minunăţii ale tehnicii sovietice (ce Japonia...). Nu mai durează mult şi se formează şi Societatea Lomografică (Lomographische Gesellschaft, cum ar veni), cu scopul declarat de a propovădui mesajul lomografiei în lumea întreaga.
În 1994 se deschide prima Ambasadă Lomografică la Berlin. Într-un mod complet haotic, numărul lor a ajuns astăzi la 60. Progresia e spontană şi întrece orice aşteptări - din senin, din iarbă verde a apărut o comunitate plină de vitalitate şi fără bariere, care nu vrea altceva decît să facă poze. Orice fel de poze.
Societatea Lomografică - care între timp a devenit distribuitorul exclusiv de aparate LOMO - se vede însă confruntată cu o problemă majoră: deşi cererea din toată lumea era în creştere, porţile fabricii LOMO din (de-acum) Sankt Petersburg stăteau să se închidă. Entuziaştii vienezi care au fondat Societatea se duc aţă la St. Petersburg şi-i conving pe conducătorii fabricii şi pe viceprimarul oraşului (un anume Vladimir Putin) să reia producţia mult iubitului şi stimatului aparat.
În 1998 Societatea scoate pe piaţă ActionSampler, un incredibil aparat foto cu 4 lentile (aşadar un aparat foto-foto-foto-foto...), care taie o secundă în patru şi pune apoi părţile laolaltă creînd ceva cu totul nou. Urmează SuperSampler, care împarte fotografia în 4 fîşii verticale şi care, în conformitate cu filozofia Societăţii, nu are vizor. Apoi Pop9, cu nouă poze într-una singură... Sau 3D, cu 2 cadre, la care dacă te zgîeşti îndelung... Şi demenţa continuă!
Bine, bine o să ziceţi voi, şi? Care-i cioaca? Ce-i cu Societatea asta? Care-i rostul ei pe lumea asta? Păi tocmai că, în conformitate cu documentele Societăţii Lomografice, ţelul ei explicit este de a studia şi documenta lumea (la suprafaţa ei) prin intermediul a milioane de instantanee. Nu toţi lomografii sînt însă la curent cu acest obiectiv pe cît de grandios, pe atît de ambiţios...
Oricît de haotic ar părea acest domeniu al ştiinţei şi (a)tehnicii - nici un model LOMO nu are cine ştie ce reglaje -, există totuşi reguli. Şi nu orice fel... Iată cele 10 reguli de aur ale lomografiei (cu adnotările subsemnatului):
1. "ia-ţi LOMO-ul cu tine oriunde te-ai duce"
(...dar oriunde: în vacanţă, la cumpărături, în parc, la toaleta sau în pat... A, şi-o rolă de film de rezervă.)
2. "foloseşte-ţi LOMO-ul oricînd - zi sau noapte"
(Fiecare secundă are o altă calitate a luminii, unică şi irepetabilă, iar viaţa n-o să te-aştepte pe tine să declanşezi...)
3. "lomografia nu este o interferenţă în viaţa ta, ci o parte a ei"
(După cîteva clic-uri, o să ţi se pară natural să lomografiezi absolut orice în jurul tău, pînă cînd LOMO o să înceapă să funcţioneze ca un al treilea ochi)
4. "apropie-te cît de mult posibil de obiectele dorinţelor tale lomografice"
(...oricît de greu ar părea...)
5. "nu gîndi"
(De îndată ce începi să te gîndeşti la încadrare, compoziţie, contre-jour şi alte farafastîcuri, calităţile neaşteptate ale lomografiei dispar. Experimentează)
6. "fii rapid"
(...fii foarte rapid. Nu te mai obosi să îţi bagi aparatul în buzunar, sau, Doamne fereşte, în rucsac)
7. "nu trebuie să ştii dinainte ce o să iasă de pe film"
(Pentru asta, mai pune bani deoparte şi ia-ţi o cameră digitală)
8. "şi nici după"
(O să-ţi dai tu seamă pîn' la urmă. Sau nu...)
9. "încearcă poza de la şold"
(...sau întins pe jos, de pe casă, dintr-o gură de canal...)
10. "nu-ţi bate capul cu regulile de aur"
(Fii unic şi găseşte-ţi stilul propriu)
Urmărind (sau nu) aceste 10 reguli, lomografii fac cît de multe posibil poze în cele mai improbabile situaţii şi din cele mai imposibile poziţii. Şarmul lor constă în faptul că sînt spontane şi că nu sînt întotdeauna o reflectare fidelă a ceea ce stătea (sau se mişca) în faţa obiectivului.
Lomografiile, ca şi pozele zilnice ale lui Jeff Harris de care vă vorbeam mai demult, nu au (întotdeauna) valoare în sine, individual, ci sînt puse laolaltă pe pereţi uriaşi, cu mii de imagini şi sute de autori, care sînt expuse în întreaga lume. La scară încă şi mai largă, obiectivul Societăţii e ilustrat de LomoWorldArchive, o imensă bază de date, o documentare dinamică (şi lomografică...) a vieţilor noastre, a vieţii în general, care creşte şi se înmulţeşte cu fiecare clic al declanşatorului.
Lomografia pune arta (orice-ar mai însemna acest cuvînt în ziua de azi) la îndemînă oricui. Sau nu... Cineva susţinea că lomografiile sînt nişte pastişe abstracte care nu au pretenţia să acopere prăpastia dintre realitate şi reprezentarea acesteia şi că lomografii sînt nişte pictori expresionişti înarmaţi cu aparate foto. Altul zice că lomografia ar putea să reprezinte pentru arta fotografică ceea ce a reprezentat dadaismul pentru literatură. Care va să zică, înc-o revoluţie care nu se ia în serios. Sau înc-o tactică isteaţă de a promova un produs care altfel nu s-ar fi vîndut în vecii vecilor. Don't think, just...
(Toronto, 29 noiembrie 2003)