Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poezie  Sageata  Poezia săptămânii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cea mai frumoasă zi (1)


Violeta Ion

26.02.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cînd îţi intră acul în venă, trebuie să te uiţi într-o parte, nepăsătoare.
Altfel, şase perechi de ochi, care te urmăresc cu mare interes de pe hol,
vor rîde în gura mare. Aşteptăm să intrăm: eu, un ţigan cam călos, un student,
un adolescent grăsan şi pus pe gargară. Ne uităm la ceilalţi din camera
alăturată, care stau întinşi pe scaune pliante.
Încercăm să surprindem ceva pe feţele lor.
Zadarnic.
Dar eu l-am ochit pe unul care a vrut cu orice preţ să intre înaintea mea,
l-am ochit şi l-am ţintuit bine.
Se uita în sus, la televizor. Nu l-am slăbit.
Apoi s-a apropiat asistentul cu acul, un ac gros, ca ăla de se cos pantofii.
El a aruncat o privire chinuită spre noi. I-am susţinut privirea. Avea nişte
ochi negri, frumoşi şi disperaţi. Acul a intrat în venă rapid şi alunecos
ca un şarpe dar
timpul îmbătrînise şi nu mai curgea.

Acul îşi pornise drumul spre inima noastră, a tuturor, chiar şi spre cei care
treceau prin faţa clădirii, pe trotuar.
Nimic nu e mai rău ca frica de o înţepătură, mi-am zis. Pungile cu sînge se legănau
la picioarele scaunelor în aparate care măsurau gramajul. Viaţa se scurgea prin
furtunul roşu şi nici măcar nu ştiu dacă asta mai conta.


Mi-am pus geanta jos şi m-am întins pe scaunul pliant. De ce
ai pus geanta jos, m-a întrebat asistentul. Pe acolo pe jos poate
să fie o sida sau un sifilis, nimic important. Am surîs încurcată.
Da, am spus, am obiceiul ăsta prost (de fapt, mi-era frică
să nu rămîn fără ea).Credeam că am încheiat subiectul, dar el m-a
mîngîiat: Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă, nu e vorba de asta, am încercat
timid. Ba da, Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă mai ales dacă avem şi un copil,
doi. Aveţi copii? Nu.
Bine, asta însemna că pe mine Dumnezeu nu mai e atît de dispus
să mă ierte?

Acul intrase deja în venă şi furtunul se înroşise. Întinsesem mîna stîngă.
Dar de ce curge atît de încet sîngele, e curios.
E curios, a clătinat din cap asistentul.
Toţi ceilalţi întorseseră ochii spre mine. Punga întîrzia să se umple.
Poate am colesterol şi am sîngele gros.
Poate ai cordul obosit.
Ţine minte, data viitoare cînd vii, să întinzi mîna dreaptă.
Aşa că a scos acul din mîna stîngă şi l-a băgat în mîna dreaptă.
Eu eram foarte mulţumită că între timp, ochii negri plecaseră, era o
mare uşurare.

Tot aşa greu a mers şi data trecută?


Mergeţi la ghişeu. Mă duc la ghişeu.
7 bonuri de masă, o reducere la abonamentul r.a.t.b.
şi o zi liberă de la serviciu.

M-am aşezat pe scaun. Vă simţiţi ameţită?
Tot ce poartă halat alb te întreabă dacă nu cumva te simţi ameţit.

Nu, nici vorbă. Doamne fereşte!
Nimeni nu aştepta minutele de graţie ca sîngele să se coaguleze.
Dispăreau cu vata pe braţ ca într-un film cu fantome.

Cititorule, finalul poate să fie aşa: El, băiatul cu ochii negri o aşteaptă pe ea pe hol, prefăcîndu-se că aşteaptă cu vata pe braţ. Ea observă mişcarea şi pleacă cu braţele bandajate (dacă îţi aminteşti, ea a fost înţepată din greşeală în ambele braţe). În drumul ei, se opreşte să ia tichetele de masă. El o urmăreşte cu mîinile în buzunare, cu pasul agale. Pentru că o urmăreşte pe ea, nu-şi mai ridică tichetele, nu are timp pentru asta (ezită puţin în faţa biroului unde se eliberează tichetele, apoi fuge după ea). Ies amîndoi în stradă şi ea se îndreaptă spre staţia de maşină, apoi se aşează pe bancă în staţie. El se aşează lîngă ea. Ei se feresc, puţin jenaţi, să se privească. Ea îşi netezeşte rochia străduindu-se să-şi mişte coatele bandajate. În faţa lor, în picioare, o pereche: el o ţine pe ea de mijloc şi se apleacă, ca un vampir, spre gîtul ei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • donator - poet onorific
    Alma, 26.02.2010, 19:49

    Mi-a placut, poate pentru ca m-am regasit in text. Si la mine pe abonament scrie "donator onorific", de ceva vreme. Bine descrisa imaginea din prima jumatate a textului.

    • RE: donator - poet onorific
      Violeta Ion, 28.02.2010, 17:11

      Mulţumesc pentru comentariu, o să public şi finalul poveştii,
      e altul decît cel descris mai sus.Da, donator onorific...cu patalama
      şi ştampilă.Sună mai bine decît "cetăţean de onoare al oraşului".

Spacer Spacer