Pianul. Cum am scăpat de el.

A existat o perioadă în viaţa mea când visam foarte des, excesiv chiar, la modul supărător, un pian. Nu, nu era un coşmar. Propriu zis nu se întâmplau prea multe. Adică pianul era acolo undeva în partea dreaptă a capului, când aveam ochii închişi şi nasul îndesat în pernă. Dormind, mai vedeam un scaun de lemn, cu spătar curbat, iar pianistul era înţepenit în aer. Cu capul în jos şi picioarele strânse la genunchi. Credeam că plutea, însă după mai multă chibzuială mi-am dat seama că nimeni nu pluteşte cu capul în jos în poziţia asta chinuitoare. Probabil că sărise de pe scaun şi se rostogolea în aer! Nu ştiu cum şi nu ştiu de ce! Mereu era acel vis înţepenit. Nu se întâmpla nimic. Pianul, scaunul şi pianistul. Atât. Visam dimineaţa, înainte de trezire. Îmi aduceam aminte vag, la cafea, apoi, peste zi, vedeam imaginea cât se poate de limpede în mintea mea. Dacă eram în autobuz, să zicem, pianistul apărea plutind la mijloc, între femeia cu conopidă în braţe şi ochelaristul în haină verde. Uneori se lovea de compostorul de bilete. Nu în carne şi oase. Nu vreau să se creadă că am vedenii. Însă cumva, îl vedeam. Pianul era din acela normal, cu capacul ridicat. Nu mă pricep, nu ştiu de ce naţie era. În două locuri pe care le frecventez cu plăcere, în fiecare săptămână (dacă nu zilnic) sunt două pianine vechi, frumoase. Altceva nu mai ştiu ce să zic despre ele, în afară că mi s-a interzis ferm să mă ating de ele! Asta după ce am ridicat capacul uneia şi-am făcut clamp, clamp, zdrong, clamp, plimbându-mi degetele pe clapele albe şi negre. De atunci nu mai am voie să fac aşa ceva, deşi cred cu fermitate, şi acum, că acele clămpănituri erau cât se poate de muzicale şi sublime. Se prea poate să nu cad de acord în această privinţă cu cei care au auzit sunetele, însă las de la mine! Bun. Ideea e că nu am obsesii legate de instrumentele muzicale şi desfid pe oricine ar îndrăzni să menţioneze numele lui Freud! Cine zice, ăla e! Asta cred eu despre Freud. Cea mai cunoscută fotografie cu un pian, pe care o ştiu eu şi alte milioane de oameni, probabil, este cea cu Igor Fiodorovici Stravinski. A fost făcută de Arnold Newman, prin anii '40. În 1946 (am verificat). E ca o lucrare de grafică în cărbune. Minimalistă. Directă. Nu mai ştiu ce artist celebru a spus că prima oară când şi-a dorit să pună mâna pe aparatul de fotografiat a fost după ce a văzut imaginea asta. Şi mie îmi place mult. O apreciez fără reţineri. O singură observaţie, nevinovată: când am văzut-o prima oară, m-am gândit că oricând ar fi putut să cadă acel capac uriaş peste braţul compozitorului. Şi eram de părere că ar fi făcut multă gălăgie! Lemnul prăbuşit şi ţipătul de după! Sau ţipetele! Bun. Mă prefac înţelept că n-am spus aşa ceva despre fotografia lui Newman. Mai cunosc, foarte bine, o fotografie cu un pian care zboară legat de un balon. Pluteşte deasupra unui lac şi atunci, în acea zi, când l-am văzut (în poză), mi s-a părut a fi cel mai frumos lucru din lume. Apoi, tot o voce prost crescută din capul meu s-a întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă pianistul s-ar fi avântat prea mult la stânga şi la dreapta. Cred că în general n-ar trebui să-mi mai pun astfel de întrebări. Totuşi, de dragul scenariului: omul ar fi căzut în lac, formând multe cercuri şi stropi, până când ar fi ieşit din nou la suprafaţă, cu costumul impecabil, iar pianul ar fi zburat fără să-i pese, unde l-ar fi dus vântul. Cel care a făcut fotografia ar înţelege ce vreau să spun.

Nu mai lungesc povestea. Pe scurt, pianul acela din visul meu chiar există. Sau a existat. Întreaga scenă apare într-o fotografie de pe coperta unui album pe care îl am de multă vreme şi uitasem de el. Stă în dormitor, în bibliotecă, între un Erwitt şi-un album despre ciuperci otrăvitoare. Săptămâna trecută am constatat, iar de atunci nu l-am mai visat. Nu apare nicăieri numele fotografului. Tot săptămâna trecută l-am revăzut pe Glenn Gould. Pot să spun cu mâna pe inimă că mi-ar fi plăcut să-l am ca vecin!