Părinţi şi copii (I)

Ne trezim în fiecare dimineaţă, mergem la culcare în fiecare noapte, trăim în acest apartament de la etajul zece, fiecare cu fricile lui. El, cu frica de întuneric, eu... eu cu frica de mine. Ne deplasăm dintr-o cameră în alta. Folosim baia, stăm în bucătărie amestecând cu lingurile în farfurii, vorbim, tăcem, strigăm unul la altul. Asta este viaţa noastră comună, asta este ceea ce facem. Apoi dormim îmbrăţişaţi. Obişnuieşte să-şi pună capul pe burta mea şi să adoarmă în timp ce eu mă uit la vreun film. Urăsc în mod special filmele de dragoste. Dintr-un motiv sau altul, găsesc extrem de artificial tot ce este legat de sentimente.

În sufragerie avem o canapea, un covor şi un televizor. Nu avem nevoie de mai mult.

Pe uşa micului nostru apartament de două camere intră foarte puţină lume. Câţiva cunoscuţi cu copii lor, şi maică-mea. Poate nu ne lipseşte asta atât de mult, cine iese şi cine intră în viaţa noastră, de fapt ne-ar fi de ajuns chiar şi mult mai puţin. Sau poate asta creează de fapt o groază de probleme, oamenii dintre noi.

Maică-mea, stând pe scaunul din bucătărie şi fumând, de exemplu. Stă pe scaun şi mă priveşte, şi de la asta începe totul. Dar găteşte bine, îmi aduce mâncare şi e mama mea. Apoi, apartamentul în care stăm noi doi, Andrei şi eu, este proprietatea ei. L-a cumpărat când era însărcinată cu mine. Am auzit de multe ori povestea, cum prima oară când l-a vizitat, înainte de a se decide sau nu să-l cumpere, şi s-a cărat cu burta la gură până aici, a deschis uşa liftului, uşa s-a deschis, dar liftul nu era acolo, şi a fost cât pe ce să cadă în gol. Totuşi a cumpărat apartamentul. Probabil că pe vremea aia era altă persoană, una nesuperstiţioasă. Acum nu mai face nimic fără să-i adauge o valoare cosmică. Iar ăsta-i unul din lucrurile care mă scoate din minţi cel mai tare.

Iar noi doi, eu şi Andrei, am aterizat aici, respirăm aerul dintre cei patru pereţi, opt, şaisprezece, douăzeci şi patru. Respirăm duhorile care urcă pe ţevi şi gurile de aerisire. Ne respirăm unul altuia respiraţia.

De exemplu azi, o zi oarecare din multele noastre zile. Andrei, în faţa mea, pe scaun. Scaunul s-ar putea rupe, nu e un scaun nou. Se zvârcoleşte totuşi pe el, contrar avertizărilor. Ar fi momentul ideal să se rupă. A cedat dintr-un colţ mai demult, e un scaun bun de aruncat, dar nu am bani să iau altul.

Mă nimereşte cu picioarele pe sub masă, dar ce mai contează, am vânătăi deja de la toate şuturile pe care le iau peste noapte când se foieşte în pat. Azi-noapte a fost mai caraghios ca niciodată, dormea cu bustul în pat şi picioarele pe podea, poziţie incomodă pentru dormit, totuşi el dormea dus, şi s-a împotrivit când l-am ridicat lângă mine de parcă îi făceam cel mai mare rău.

Apoi, alt lucru care mă scoate din minţi la masă, încearcă să apuce în permanenţă ceva, lucruri pe care eu le împing în afara razei sale de acţiune, pe măsura ce-l descopăr interesat de ele. Ca de obicei, mestecă încet, ostentativ, privindu-mă atent, să înregistreze momentul în care o să-mi sară ţandăra. Ieri am avut o zi mai bună, oarecum. Am reuşit să mă stăpânesc mai bine decât de obicei. Vechiul conflict cu mâncarea. Nenorocitul de conflict. Ieri, l-am lăsat pur şi simplu în pace. N-a mâncat nimic jumătate de zi şi a fost okay din partea mea. Am rămas indiferentă. Nu i-am dat nimic până n-a cerut. Iar când a cerut, i-am pus pe masă o farfurie de cartofi prăjiţi, o omletă, o roşie tăiată şi o fâşie de ardei. Apoi am plecat în cealaltă cameră şi am început să fac abdomene încercând să nu mă gândesc dacă mănâncă sau nu, încercând să mă gândesc la cu totul altceva. Împiedicându-mă să mă duc să verific în ce stadiu e, sau dacă s-a atins măcar de mâncare. Când ajunsesem la nouăzeci şi nouă de abdomene, am auzit hârşâitul furculiţei. Mânca la urma urmei. Dar ştiam că aşteaptă să mă rog de el. Iar după ce m-aş fi rugat de el îndeajuns de mult, pe toate tonalităţile, să încep în final să urlu. În mod sigur aştepta să urlu. Apoi am auzit "Maaami...?! Maaami...?!". Uimit că nu are loc circul nostru obişnuit, micul nostru circ domestic. M-am dus să văd ce vrea, a zis că nimic, cu ochii micşoraţi sub expresia suspicioasă, dar ştiam ce vrea. N-am spus o vorbă, să mănânce sau nu, şi m-am întors la abdomenele mele. Am mai auzit un pic hârşâitul furculiţei, apoi l-am auzit vorbind singur.

La început în şoaptă, ştia că asta o să mă scoată din minţi, şi o să-i spun "acum mâncăm, nu vorbim" dar eu ajunsesem deja la o sută şaizeci de abdomene, totul durea, spatele, muşchii în sine, aşa că eram concentrată asupra durerii. Apoi a început sa vorbească tare, şi când nici aşa n-am reacţionat, a început să cânte. M-am înfuriat, dar mi-am văzut de abdomene. Când am ajuns la două sute, Andrei mânca. Şi a mâncat în continuare, a mâncat totul în afară de câteva feliuţe de roşie.

Dar azi e altfel. Aseară am trecut pe la maică-mea şi m-a făcut cu ou şi cu oţet că a slăbit copilul, cică e de neconceput. Cică nu se poate aşa ceva. De ce nu-mi hrănesc copilul?! Că nu văd ce încercănat şi palid e săracul de el? Ce fel de mamă sînt? Aşa că azi am chef să mănânce. Aşa că ne aflăm din nou în acelaşi punct de unde am plecat. Din când în când se opreşte şi aşteaptă să urlu la el ca să continue mestecatul. Încerc să mă prefac calmă. Îmi verific ceasul: a trecut o oră, dar nu am ajuns decât la jumătatea castronului.

Andrei, te rog deschide gura.

Începe brusc să mestece foarte repede, deşi nu are nimic în gură. Mă abţin să zic ceva. Mai mesteca un pic, apoi zice:
Ce-i ăla...? Avion?!

Aşa e, am uitat. Încep să mişc lingura în aer intrându-mi în rol, vocea mea, schimbată dintr-o data, şi habar n-am de unde găsesc resurse pentru asta, îi provoacă un zâmbet. Ştie prea bine, ticălosul. Mă observă atent, privirea lui, victorioasă.

Deschide gura, acum. Avionul aterizează!

Dar el se fereşte, îşi face gura pungă, iar eu opresc lingura în aer, la câţiva centimetri de obrazul alb şi mic. Pentru o clipă, simt nevoia să urlu. Apoi se petrece: faţa sa recapătă expresia asta plăcută, dulce, care te face să te îndoieşti de orice premeditare din partea lui şi să-ţi pui sub semnul întrebării propria sănătate psihică.
Hai...! Te rog. Ca să creşti mare şi puternic.
Mă priveşte drept în ochi, cu gura strânsă.
Aşteaptă, zice până la urmă, să se facă verde.

Nu mă pot abţine să nu zâmbesc, şi ăsta este doar unul din multele exemple de inconsecvenţă din partea mea. E un moment tensionat, iar pe mine mă pufneşte râsul. Poate o să creadă că e amuzant să facă aşa, şi că în felul ăsta o să mă facă să râd în fiecare zi. Şi uite aşa o să ne distrăm până la adânci bătrâneţi. Îl ameninţ că o să-i scriu o scrisoare lui Moş Crăciun să nu-i aducă nici o jucărie, şi observ că asta îi dă fiori pentru câteva clipe. Dar până la urmă îl doare în cur, ziua de Crăciun e undeva departe, pe când eu sînt aici şi acum, şi se poate distra pe cinste. Stă cu gura strânsă, calm, destins, dar în acelaşi timp hotărât. Vrea să vadă ce o să fac.
Hai, te rog, Andrei, mănâncă. Trebuie să mănânci, altfel cum vrei să creşti mare şi puternic?! Toţi copii mănâncă. Vezi?! Ciorbiţă bună, cu cărniţă, legume, lămâie, tot ce trebuie.

Deschide gura în silă şi începe să mestece la fel de încet. Lucrul cel mai enervant este că ştiu că îi este foame, mai devreme mi se plângea că îl doare burta şi-şi ţinea mâna pe stomac.
Hai, puiule, deschide. Numai aşa o să ai energie, altfel o să fii leşinat, hai deschide. Te aşteaptă copiii în parc.
Ce copii?!
Copiii.

Mestecă o vreme, gânditor. Apoi mă întreabă cu aceeaşi mină serioasă:
Mami, întreabă, de ce vrei să cresc?! De ce nu vrei să rămân klein?!

Iarăşi zâmbesc, îmi vine să-l sărut pe cap, pe faţă, să-l îngrop sub săruturi. Mare greşeală.

După ce terminăm de mâncat, adun lucrurile să-l îmbrac. Bluza bleu - în care-i stă atât de bine - şi o pereche de pantaloni bej. Dar domnul Andrei tocmai atunci se apucă să facă cu totul altceva, devine dintr-o dată extrem de interesat de trenuleţ. Trenuleţul ăsta zace în ladă de când lumea, fără să-l bage nimeni în seamă, alături de avion, cuburi, bormaşină şi multe alte jucării părăsite.
Treci să te îmbrac, îi zic.

Fuge, râde, ţipă cu trenuleţul în mână. Fug după el, se urcă pe pat, traversează patul în viteză, eu ocolesc încercînd să-l prind pe partea cealaltă, dar el traversează patul înapoi şi scapă. Mă urc cu genunchii pe pat şi îl prind. Se zbate, urlă. Reuşesc să-l dezbrac, deşi continuă să se zbată. Înainte de a apuca să-i pun chiloţii, îşi tot freacă penisul ăla mic şi caraghios. Rulez în mâini cracul drept de la dres şi după ce mă rog câteva minute de el, îmi întinde în silă un picior, dar nu pe cel bun, nu cel pentru care am pregătit dresul, aşa că trebuie să pregătesc celălalt crac, dar între timp s-a gândit el mai bine, şi mi-a întins piciorul care trebuia iniţial, şi uite aşa mă torturează o vreme. Zâmbeşte satisfăcut. Are parte de cea mai bună distracţie posibilă.

Când dăm să ieşim, mă anunţă:
Mami, m-ai lăsat în papuci.

Rahat. Că n-am nici o autoritate asupra lui, e una, dar nici măcar nu-l scot pe uşă purtând încălţămintea potrivită. Sau când ieşim din magazin: "mami, ai uitat să iei lapte", sau "ai uitat să-mi închizi haina", "mi-ai pus pantalonii invers". Sau când am fost de Crăciun la maică-mea, când am rămas singure faţă în faţă, iar ea mi-a sărit la gât că de ce l-am îmbrăcat aşa, că are o grămadă de lucruri frumoase, şi din toate, eu am ales să-l îmbrac în halul ăla. Pe mânecă avea chiar şi pete. Era inadmisibil. Unghiile: netăiate.

Ieşiţi din bloc, ne izbeşte o dimineaţă bucureşteană însorită. E răcoare, dar nu frig, temperatura optimă. Vacarmul oraşului ne însoţeşte de la primul pas, veşnicele claxoane furioase ale vehiculelor, veşnica agitaţie şi agresivitate, aerul greu de respirat, la care se adaugă maşina de gunoi postată chiar în dreapta blocului şi mirosul de ghenă. Andrei salută nişte bărbaţi care beau bere pe bancă, nu ratează pe nimeni, din principiu. Este alcoolicul de la şapte cu un prieten dubios şi tocmai duc o conversaţie care mă face să grăbesc pasul, despre nu ştiu cine care are o armă de vânzare.

La colţ ne ciocnim de vecina de pe palier cu fetiţa ei un pic mai mare decât Andrei. Este o fetiţă frumoasă, o cheamă Rebecca, iar Andrei devine brusc timid, sfios şi ezitant în prezenţa ei, aşa că nu mai scoate nici un cuvânt, nici măcar "bună" nu-i spune.

De cum intrăm în piaţă, se anunţă o zi nefastă pentru noi. Mă opresc în faţa tarabei cu banane, iar el se smulge din mâna mea şi se postează în faţa unui butic. Vânzătoarea tocmai îmi cântăreşte bananele, iar eu încerc în acelaşi timp să nu-l pierd din ochi şi nici să nu mă las înşelată la cântar, dar e o sarcină dificilă.
Mami, vreau aia! îl aud că zbiară.

Mă răsucesc un pic.
Ce, puiule?! Ce anume?, întreb.
Aia!
Ce-i "aia"?!
Aia!

Plătesc şi dau să plec.
V-aţi uitat bananele, aud.

Mă întorc, apuc plasa enervată. Mă îndrept spre copil, nici măcar nu ştiu cine este de vină, el sau eu, pentru faptul că nu-mi mai pot controla propria viaţă.
Nu înţeleg ce vrei de-acolo.
Aia!

În vitrină sînt piese metalice, furtunuri, piuliţe, şurubelniţe. Ca să fie de tot râsul, îi spun:
Nu pot să-ţi cumpăr, n-avem bani.

Dar el refuză să se mişte din loc, nici măcar nu mă lasă să-i iau mâna, aşa că i-o iau cu forţa iar el începe să urle. Lumea se uită la noi ca la urs. Iar eu nu ştiu ce să fac să-l potolesc. Dacă i-aş promite o bomboană, mi-ar spune că nu vrea, dacă i-aş promite că-l duc în parc mi-ar spune că nu vrea, dacă i-aş spune că e pedepsit când ajungem acasă, ar urla şi mai tare. Plecăm. Îl târăsc după mine mai exact, urletele totuşi se mai potolesc, sfârşesc într-o jale mincinoasă, falsă, iar pasul lui devine mai puţin potrivnic. Mă opresc să iau mere. În faţa tarabei este un mic podium din şipci de lemn, aşa că îl rog să stea lângă el, să nu urce. Poate că dacă nu-i spuneam nimic, aveam mai multe şanse să facă ce doream. Aşa că exact când îmi aleg merele, îl aud:
Mami, mi-am prins piciorul.

Arunc o privire. Piciorul i-a alunecat între şipcile de lemn. E blocat acolo, dacă n-ar avea doar trei ani, ar şti să şi-l scoată singur, dar aşa, mă răzbun pe el spunându-i:
N-ai decât să stai acolo, să te-nveţi minte!

Două cucoane se opresc comentând între ele în şoaptă. Privirile lor spun multe. Doar simplu fapt că s-au oprit, face să-mi pulseze ceva în creier, dar atitudinea lor critică anunţă că lucrurile s-ar putea să devină chiar mult mai rele. Poate dacă n-aş arăta de nouăsprezece ani, s-ar strădui măcar să se prefacă. Una dă repede să-l ajute.
Vă rog lăsaţi-l, spun. Vreau să-l învăţ o lecţie.

Dar n-aude. Se apleacă, bagă mâna printre şipci, îi scoate pantoful din picior şi-i trage piciorul afară. Azi i-am pus copilului nişte ciorapi vechi găuriţi, pentru că nu mai aveam curaţi. Văd ce privire îmi aruncă. Dispreţul din privirea ei, dispreţul. Da, sigur, sînt o mamă oribilă. I-am pus copilului şosete cu găuri! Iar ca lucrurile să fie şi mai rele, aia care o aşteaptă în picioare, îi spune sincer bulversată, pe un ton melodramatic:
Uite, nici măcar nu mai vrea să-ţi dea drumul la mână!

Mă uit la ea furioasă şi umilită, dar nimic nu-mi vine în minte de spus. Stau doar aşa, mută de furie, privind-o: femeie singură, cam de treizeci şi ceva, fără bărbat, fără copil, probabil cu o mamă severă de care s-a simţit nedreptăţită în copilărie. Habar n-are ce înseamnă să ai un bărbat, habar n-are ce înseamnă să ai un copil, dar are multe teorii şi se crede mai bună. Pot băga mâna în foc că-şi imaginează că ea ar fi o mamă extraordinară, iar curva proastă de mine îmi bat joc de ceea ce am primit pe nedrept. Femeile pleacă în drumul lor, iar eu în direcţie opusă, cu o durere uriaşă de cap.
Mami, de ce există câinii?!

Vocea mă opreşte din delirul dureros de învinuiri şi acuze, iar primul lucru pe care-l simt în acest proces de revenire, este palma lui într-a mea, caldă, îngustă, plăcuta. Suntem pe strada murdară din mijlocul vacarmului continuu, continua viermuială de trupuri fioroase care-şi caută drum prin tine în Bucureştiul incongruent, şi mergem, încet. Contrastând cu restul. Partea care mă enervează mai tare este că nici pe Andrei nu-l ocoleşte nimeni, aşa că ia sacoşe peste braţe, peste picioare, este împins continuu.
Câinii există din acelaşi motiv din care existăm şi noi. Să mănânce, să doarmă şi să se joace.

Nu mai scoate o vorbă. Se gândeşte la ce am spus, Dumnezeu ştie ce concluzii trage el de aici. Este ca atunci când am fost la parastasul de şapte ani pentru taică-miu şi m-a întrebat angoasat dacă şi eu o să mor. I-am explicat calmă că mormintele sînt goale, nu e nimeni acolo. De fapt, oamenii care mor se duc pe o plajă uriaşă şi se distrează, ascultă muzică şi beau sucuri toată ziua. Cine ştie ce concluzii a tras. Dar a părut mai liniştit.

Asta face parte din relaţia noastră, faptul că pentru mine el nu este încă o carte deschisă. Nu ştiu ce-i trece prin căpşorul ăla mic, iar expresiile de pe chipul lui mă surprind deseori, toată variaţia asta de la seninătate la răutate şi încrâncenare. Rezistenţa asta căpoasă. Ca acum, când merge cu mine de mână de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat între noi. Într-o aşteptare liniştită, deşi bănuiala mea este că nu aşteaptă să se joace, nu aşteaptă nimic de genul ăsta, ci aşteaptă noi conflicte, aşteaptă să se confrunte cu mine. Aşa se defineşte el pe sine la vârsta aceasta. Eu sînt centrul vieţii lui şi pretinde intensitate, pretinde să i-l relev lui pe sine.

Ajunşi în parc, rămân pe margine, iar el începe să inspecteze în jur. Parcul e plin, dar aşa sînt mai multe şanse să găsească pe cineva cu care să interacţioneze. Şi am dreptate. Se lipeşte de un băieţel de cinci ani, Alex, cu care sînt mai mult decât de acord. Se dau pe tobogan împreună, poartă conversaţii din care eu nu aud aproape nimic. Întotdeauna am emoţii cu toboganul ăsta, a căzut de multe ori. Pur şi simplu are o formă aiurea, e prea abrupt, în fine, mai multe lucruri sînt în neregulă cu el şi cu toate celelalte obiecte din parc. Odată a alunecat cu prea mare viteză şi a căzut cu faţa în jos. Când s-a ridicat avea gura plină de pământ.

Dar partea proastă este ca Alex are o soră de opt ani, grasă, nemulţumită, care se ţine după ei făcând un milion de fiţe şi nazuri. Dintr-o dată o apucă furiile, nu mai vrea să-i lase să se dea pe tobogan, cică ăla e castelul reginei, şi că ea fiind regina, numai ea are voie acolo. Când ei îi ignoră cerinţa, începe să dea din picior, sus, în capătul scării, şi să urle, blocându-le accesul. Băieţii stau descumpăniţi la baza toboganului, şi Alex zice:
Hai s-o lăsăm, apoi, explicativ către Andrei, sor-mea e cam ţăcănită.

Zâmbesc, deşi atitudinea bunicii mă deranjează. Ar fi trebuit totuşi să intervină şi s-o potolească pe mica isterică. Dar nu face nimic, iar cei doi băieţi încep să alerge în jurul toboganului.

E o zi plăcută, la urma urmelor. S-a mai încălzit, dar nu-i nici prea cald. Desigur, în soare arde, dar dacă stai în umbră, totu-i ok. Încerc să mă relaxez, încerc să-mi adun gândurile, să mă gândesc la ceva frumos. Dar nu prea reuşesc să mă relaxez şi nici nu găsesc nimic frumos la care să mă gândesc. Geanta îmi atârnă grea pe umăr. Am în ea sticla cu apă a lui Andrei, haina pe care i-am scos-o, un sandviş, bomboane, jucăriile de nisip, merele şi bananele.

Două mame mă privesc de pe o bancă în timp ce mănâncă seminţe şi scuipă cojile pe jos. Una din ele are un decolteu generos şi mă face să mi-o imaginez despuiată, cu ţâţele alea uriaşe, umflate cu pompa atârnându-i până la buric.

La câţiva paşi de mine, un tată îşi dă băieţelul în leagăn şi îi cântă ceva. Doi gemeni se joacă în nisip, au unghiile făcute, brăţări şi lanţuri de aur la gât şi la mâini. Nu-mi pot lua ochii de la ei. Un bărbat în vârstă de la una din mesele la care se joacă table, urinează lângă un gard, la câţiva metri de copii. Simt o furie resemnată, inutilă.

Încep o conversaţie oarecare cu bunica. Vorbim despre grădiniţă, peste o zi, Andrei începe grădiniţa. Îmi împărtăşeşte din experienţa ei în materie. Nu ştie nimic despre grădiniţa germană la care l-am înscris. Nepoţii ei sînt înscrişi la o grădiniţă engleză. Vorbim despre poveştile favorite ale copiilor şi despre ce fac ei mai cu plăcere. Despre ce mănâncă mai cu plăcere. După un timp, fetiţa cea grasă încearcă să-i ademenească înapoi pe tobogan, probabil s-a plictisit să n-aibă pe nimeni în faţa căruia să încerce să se impună, dar băieţii aleargă fără să le pese. Au beţe în mâini acum, şi par să se distreze de minune scormonind în nisip şi în iarbă după furnici.
Buni, zice fetiţa, spune-le să vină în castel!

Pare chiar în pragul unei crize de nervi.
Lasă-i, mamă, lasă-i, că băieţii sînt răi.

Mai zâmbesc odată şi privesc cum bunica scoate din geantă o ciocolată de consolare că este respinsă şi cum fetiţa aleargă spre ea, bâzâind prefăcută de afront, să mai înfulece un pic.

Apoi femeia ia copii şi pleacă, dar Andrei nu vrea să mergem, şi nu găsesc mijloacele prin care să-l pot urni de-acolo, aşa că îl las să fugă spre nisip cu găleata plină de forme şi jucării. Sub şapcă, are părul ud.

Dar nu durează prea mult cu săpatul. Nisipul este plin de cioburi, mucuri de ţigară şi rahaţi de câine şi nu insist nici eu prea tare. Acum câteva zile, în acelaşi loc, am avut un conflict cu o femeie care-şi lăsa câinele să-şi facă nevoile în nisipul copiilor, chiar acolo, sub nasul meu. A stat jumătate de oră să-mi explice cum noaptea vin pisicile şi-şi fac nevoile în nisip, aşa că ce mai contează. Oricum, nisipul e mai curat decât restul parcului, care musteşte de gunoaie.

Andrei, după ce inspectează jucăriile celorlalţi copii, îşi găseşte de meşterit la o bicicletă de pe margine. I-am promis că o să-i iau şi lui o bicicletă, dar deocamdată nu vreau să fac asta. Îl rog să renunţe, dar nu vrea, iar proprietara îmi zice să-l las să se dea o tură, până copilul ei se plictiseşte de dat în leagăn. Am mari semne de întrebare dacă e bine ce fac, dacă să-i dau voie, dar el deja e călare pe bicicletă, care, apropo, e un pic prea mică pentru dimensiunile lui. Nu-mi mai rămâne nimic de spus. Doar stau şi privesc cum dă ture chinuite de parc şi cum la curbe o cară în braţe.

Bineînţeles ca soseşte momentul în care copilul căreia îi aparţine doreşte să reintre în posesia bicicletei, iar Andrei refuză să returneze obiectul, cum era de aşteptat. Celălalt copil se înfurie, Andrei se prinde bine de bicicletă şi nu vrea să renunţe, eu încerc să-l conving, dar nimic nu merge. Îi promit bomboane, cărticică nouă, sau că mă joc cu el acasă cu paletele de badminton. Îl mint că ne aşteaptă Rebecca. În disperare de cauză îi spun că plec singură, fără el. Mă anunţă că pot pleca oricând, dacă doresc, dar el rămâne. Cu bicicleta. Până la urmă îl ridic cu forţa, nu se desprinde de bicicletă, aşa că o car şi pe ea câţiva paşi. O minune şi nu alta pentru spatele meu. Între timp, Andrei urlă din răsputeri, ca înjunghiat, toate privirile sînt întoarse către noi.
Eu te tai pe tine!, urlă.

A asistat la o ceartă între doi copii mai mari mai demult, în stradă, şi a prins expresia.

Simt impulsul să dau cu el de pământ, sau măcar să intru eu în pământ. Îmi simt faţa roşie. Până acum, în naivitatea mea, aşteptam momentul în care chiar o să mănânce când îi spun să mănânce, şi o să se culce când îi spun să se culce, sau o să facă ceva, cât de mic, din tot ce-i spun să facă. Aşteptam să nu mai aud veşnicul "de ce?" şi veşnica împotrivire, necooperare, capriciile, nebunia. Dar n-am văzut asta venind, n-am văzut decât lucrurile înrăutăţindu-se. Degeaba i-am spus: te porţi de parcă eu ţi-aş fi cel mai mare duşman. Tu nu înţelegi că eu sînt mama ta şi îşi vreau doar binele. Tot ce fac este spre binele tău. Să-ţi fie ţie bine.

Nici măcar nu ştiu când au început problemele noastre. Poate problemele noastre au început cu mine, cu problema mea, poate eu sînt problema, el este doar un copil mic, cum ar putea fi el problema? Eu cu problemele mele nerezolvabile, cu maică-mea în ceafă şi incapacitatea mea de a spune "nu, n-ai voie" îndeajuns de categoric încât să mă ia cineva în seamă. Habar n-am când mi-au scăpat lucrurile de sub control. Nici măcar nu ştiu cu ce ar trebui să încep, ce ar trebui mai întâi schimbat. Totul este confuz când stăm atât de aproape unul de altul, când spaţiile noastre de existenţă se confundă, şi el îmi cere constantă atenţie, clipă de clipă pretinde interes din partea mea, să fiu acolo pentru el. Iar eu care rămân pe undeva pe dinafară în toată povestea asta, fără să pot lua frâiele în mâini. Frâiele sînt la el. Un mic tiran.

Când încetează cu urlatul şi acceptă că a pierdut bicicleta, o luam încet spre casă. Încet, pentru că nu vrea să meargă, e înfuriat că nu l-am lăsat să-şi facă mendrele, vrea ca drumul să dureze o mie de ani, doar se pricepe foarte bine să mă termine într-o singură zi. Iar când credeam că mai rău de atât nu se poate, se opreşte. Refuză să se mai mişte din loc.
Andrei, acum mergem acasă.
Deeee ceeee?!
Andrei, te rog, vino.
Deeee ceee?!
Dă-mi mâna!
Deee ceeee?!

Dar măcar porneşte până la urmă. E adevărat că se urcă pe toate bordurile, pietrele şi movilele de pământ găsite în drum, şi dacă încerc să-l apuc de mână, şi-o retrage, îşi ascunde mâinile la spate, iar dacă încerc să i-o iau cu forţa se împotriveşte prea tare ca să nu fie o scenă la care toată lumea să nu se uite şi să nu mă arate cu degetul, cretina aia care brutalizează îngeraşul ăla nevinovat.

Drumul continuă torturant, neputinţa pe care o simt e uriaşă, disperarea. Ce-ar face maică-mea în locul meu, ce-ar face altcineva?! Un părinte mai bun, o mamă mai bună? "Cu el nu e nimic în neregulă", mi-a spus maică-mea când i-am spus că mă bate gândul să merg cu el la psiholog. Apoi a râs sarcastic. "Cu tine este ceva în neregulă!" a zis. "Unii nu sînt făcuţi să fie părinţi, asta-i tot. Andrei e un copil normal, asta e normal să facă la vârsta lui. Aşa fac băieţii. Tu nu eşti bună de mamă", a mai adăugat. "După tine ar trebui să stea sluj, fără să se mişte". Dar la naiba cu totul, Andrei e băiatul meu, şi chiar dacă e bine sau nu ceea ce pretind de la el, ghinionul lui, sînt mama lui, şi trebuie să facă ceea ce doresc. O să supravieţuiesc eu într-un fel, chiar dacă o să mă iubească mai puţin. Asta-i tot, cel puţin aşa hotărăsc pe moment, furia vorbeşte prin mine, mă simt rece şi plină de ură. O să domin acest mic mascul, o să-l domin până la urmă.

Acasă îl iau pe sus şi-l pun în dormitor, bag toate jucăriile în cutie şi le scot pe balcon. Mi-a ajuns, nu mai rezist. Totul are o limită.

Când mă duc să verific ce face, constat că stă pe canapea într-o baltă de pişat. Mă priveşte atent, satisfăcut. Aşteaptă s-o iau razna. Şi pentru o secundă chiar o fac. Mintea mea devine o pagină albă. Apoi simţurile mă redau mie-însămi. Covorul cu imprimeu bej, canapeaua extensibilă şi cearşafurile cu flori, dunga portocalie mereu pe partea mea. Mâna mea stângă zvâcnind, iar obrazul lui, roşu.
Sunt un monstru, vreau să mor. Şi anume imediat.
Pleacă dincolo!, răcneşte. Pleacă de lângă mine!

Mă reped tremurând la sticla de vin din frigider. O găsesc printre brânza veche şi ardeii umpluţi. Când ridic paharul, constat că mâna îmi tremură prea tare ca să-mi torn. Fundul paharului e murdar de ou. Privesc afară încercând să mă detaşez, vârfurile plopilor de pe strada noastră, teii încă înfloriţi, cerul de deasupra blocurilor cenuşi, dar degeaba, am căzut în gaura neagră.

Ca de obicei, în astfel de momente, tot ce poţi să-ţi aminteşti sînt doar lucruri rele, cele bune, dispărute fără urmă. Tot ce-ţi poţi aminti în astfel de momente sînt ţipete, momente ciudate, zile ploioase, lacrimi. Fără urmă dispărute, zilele cu soare sau mângâierile. De parcă n-ar fi existat niciodată, de parcă nu ar fi fost niciodată destule, fără să poată trezi nici un pic de confort, fără să poată aduce o picătură de consolare. Vinul îşi face loc în conştiinţa mea, dar nu face lucrurile mai bune. Doar mă face să-mi dau seama cât de mult îmi lipseşte intimitatea fizică, cuvântul cu "s", sexul. Aş vrea să fiu atinsă, dar nu mă atinge nimeni. Trupul meu neatins pare atât de mic când privesc spre el, deformat de perspectivă, cu ceva dezacordat în el, ca al unei păpuşi stricate, într-o poziţie nefirească, aruncată într-un colţ. Aş vrea ca tatăl lui Andrei să mai fie cu noi, să nu fi plecat. Aş fi vrut ca Andrei să aibă un tată care să se impună în faţa lui. Să nu trebuiască să fac eu asta. Să aibă o autoritate. Eu sînt doar o femeie.

Mă uit la ceas, este cinci. Habar n-am cum trece timpul sau când. Prea repede, prea curând.
Iar acum, mai departe?!

Se aud zgomote de sub noi dintr-o dată. Vecinul de sub noi are una din zilele alea, probabil a băut iar. Se aude atât de tare, de parcă ar fi la noi. Zbiară la băiatul lui, dar nu pot înţelege exact pentru ce-l ceartă. Băiatul strigă, mai mult ca probabil e în acelaşi timp bătut. Dar bătut rău. Plânge. "Stau în casă cu un duşman?!", răcneşte bărbatul cu vocea aceea spartă de beţiv. Eu dau pe gât vinul, şi-mi mai torn altul. Îl dau pe gât şi pe acela, dar senzaţia rea persistă. De jos nu se aude nicio voce de femeie. Doar vocea bărbatului, repetând aceleaşi lucruri din nou şi din nou. "Uită-te ce-a făcut! Uită-te! Iar tu?! Numai curva de mă-ta te-a făcut aşa răsfăţat!"

Când mă duc să văd ce face Andrei, e aproape adormit pe pat, cu capul pe pernă, şi înainte de a închide ochii de tot, apucă să-mi spună că îşi iubeşte jucăriile, mă iubeşte pe mine, şi iubeşte pe toată lumea. Te iubesc, mami, zice, te iubesc. Îţi iubesc şi ochii, şi gura, şi părul, şi gâtul, şi spatele, te iubesc.

Trăim şi facem ceea ce facem, ne trezim dimineaţa, ne spălăm, ne spălăm pe dinţi, bem, el lapte, eu cafea, strigăm unul la altul, ne împăcăm, ne îmbrăţişăm, ne pupăm, strigăm din nou unul la altul, el - triumfător, eu - disperată. Uneori lucruri noi apar în viaţa noastră, sau oameni noi, împingându-i pe cei vechi în spate, în spatele memoriei, dar toate astea ne schimba prea puţin, sau imperceptibil. Nu ne avem decât unul pe altul.

Citiţi următorul episod aici.