Părinţi şi copii (II)

Citiţi episodul precedent aici.

Cum ar fi prima zi de grădiniţă.

Plânsul de rigoare, agăţatul de picior, "mami, mami, nu pleca", "mami, te iubesc", eu, cu un gust amar, dar hotărâtă să plec, rece la urma urmelor.

Apoi educatoarea. Încercând să-mi explice în jurul orei douăsprezece, cum anume s-a întâmplat de Andrei a fost împins şi s-a lovit cu capul de un pervaz de lemn.
Trebuia să mă fi sunat imediat.
Anunţăm părinţii doar dacă e ceva grav. Dacă i-ar fi curs sânge, sau şi-ar fi pierdut cunoştinţa, atunci în mod sigur v-am fi sunat.
Dar cum s-a întâmplat?
E oaia neagră. Muşcă, scuipă şi dă cu piciorul. Iar ceilalţi copii ripostează şi ei. Dar el e cel mai rău dintre toţi.
Înţeleg, dar sînt foarte supărată. Putea să se întâmple ceva foarte rău.
Sînt cincisprezece copii în grupă, nu pot sta tot timpul numai cu Andrei. Îmi cere întreaga atenţie, dar nu îi pot oferi întreaga mea atenţie. Nu tot timpul.
Ştiu ce-i poate pielea, dar poate îmi oferiţi o soluţie. Aveţi atâta experienţă cu copii, spuneţi-mi ce să fac?
Spuneţi-i să nu mai scuipe, să nu mai muşte şi să nu le mai smulgă jucăriile din mână celorlalţi copii.

Dacă ar fi atât de simplu. Lipsa mea de autoritate ar trebui să-mi apară în frunte în litere roşii, pentru că eu n-am s-o mărturisesc altcuiva. "Am să-i spun", o asigur. "Este foarte cuminte acasă", spun când ea mă întreabă. "E cel mai cuminte copil". Aş vrea să intru în pământ.

Mă simt zdrobită. Lipsa mea de autoritate ar putea avea consecinţe mai grave decât credeam. Nu mai e de glumă. Ar putea fi rănit, ar putea să-i fie scos un ochi, ar putea să-şi rupă ceva. Este un lucru serios, pe care nu-l manevrez aşa cum ar trebui, cumva eşuez. Este un bulgăre mic momentan, dar care se măreşte pe măsură ce se rostogoleşte la vale. Gaura neagră e din ce în ce mai adâncă.

Ar trebui dată afară, hotărăşte maică-mea.

Stau în bucătăria ei, într-un nor de fum, în timp ce cartofii se prăjesc într-o oală. Să mă aflu în apartamentul în care eu am fost odată fetiţă, pe care ea nu l-a părăsit niciodată, dar pe care îl vom părăsi cu toţii până la urmă, este oarecum greu de suportat. Ştiu fiecare colţişor, fiecare miros. Sunt momente în care mă trezesc dimineaţa şi mă aştept să fiu în vechea cameră din copilărie, iar asta îmi pare lipsit de sens. O secundă, până mă dezmeticesc, toate lucrurile din jur par străine, nu recunosc nimic, mă simt rătăcită. Şi apoi, casa asta e plină de absenţa lui taică-miu. Absenţa lui taică-miu pare să fii mâncat toate lucrurile pe dinăuntru.

Maică-mea are faţa roşie şi i-au apărut pete pe gât.

Ar trebui reclamată la director şi dată afară! Cum adică?! Dacă se întâmplă ceva cu aceşti copii, cine răspunde?! Nu e ea responsabilă?! Să-ţi răspundă la întrebarea asta!

Beau bere în tăcere, nu ştiu ce sa spun, vehemenţa din vocea ei nu mai lasă loc pentru nici un sentiment de-al meu. Face ce-a făcut din totdeauna, îmi spune ce să simt şi ce să fac.

Poate că are o problemă, poate nu se poate impune, şi atunci Andrei ar trebui mutat la altă educatoare, una capabilă să-l stăpânească!

Mai trage un fum, apoi îşi continuă tirul:
De ce nu te-a sunat imediat?!
Mi-a spus că au obligaţia să sune părinţii doar dacă e ceva grav.
Păi şi o lovitură la cap i se pare ceva minor?! Iar tu?! Păi dacă Andrei ar fi fost copilul meu, cu totul altfel aş fi reacţionat! Ce i-ai spus? I-ai zis măcar ceva?! Poate crede că nici măcar nu-ţi pasă!
I-am spus_
Atâta ar fi trebuit s-o întrebi: e în siguranţă acolo, da, sau nu?!
Am s-o întreb.
Ce fel de grădiniţă e asta?! Ce fel de copii sînt ăia care împing?!
Mi-a zis că el începe.
Şi ea unde era?! Ce rol are ea acolo?! Pentru ce-i plătită?!
Se poate întâmpla, are cinşpe copii în grupă.
Prostii! Păi eu am o secţie întreagă de copii, ce-ar fi dacă şi-ar smulge unii altora perfuziile, şi-ar da la moacă, sau cine ştie ce-ar mai face?!

Îmi beau berea.
Tu n-ar fi trebuit să fii mamă de la bun început, mai adaugă. Unii n-ar trebui să fie părinţi. Tu doar te cunoşteai pe tine, nu înţeleg. Tu întotdeauna ai fost o anormală şi-o ciudată. Tu îi consideri pe toţi duşmani, tu te cerţi cu toată lumea, te-ai certat cu toate prietenele şi ai plecat de la toate locurile de muncă. N-ai fost în stare să-ţi păstrezi o amărâtă de slujbă, ca ceilalţi oameni.

Mă simt furioasă, dar nu vreau să zic nimic, nu ştiu cum ar reacţiona dacă aş confrunta-o, nu-i place să fie contrazisă. Mai ales că a apărut Andrei cu o Barbie de-a lui soră-mea în mână. Dar ştiu prea bine că la tot discursul ei, cheia este "dacă eu aş fi fost mama lui, dacă ar fi fost copilul meu". Din sufragerie, se aude vocea lui sor-mea:
Maaamiiii, mi-a luat păpuşa.
E şi ce, urlă deodată maică-mea cu farfuria sub jetul de apă, şi ce dacă ţi-a luat păpuşa, ce să zic, tu eşti ditamai capra iar el are trei ani.
Dar, maaaaamiiii...
E, ce să zic.

Dar eu îl apuc de bluză pe Andrei, şi îi spun:
Dă-i înapoi păpuşa.
Nu, face, şi priveşte spre maică-mea aşteptând întăriri.

Iar ea exact asta face.
Lasă-l, dragă. Se joacă şi el, ce face rău?
Să dea înapoi.
Nu, zice Andrei.
Lasă-l să se joace. Nu i-o mănâncă.
Maaaaamiiii, se aude din sufragerie.
Dă-i-o.
Nu.
Lasă-l.

Mă simt neputincioasă. Andrei zâmbeşte viclean, ştiind exact ce se întâmplă şi cum să profite de întreaga situaţie.
Ce mâncam, buni?, întreabă răsfăţându-se, vorbind ca un copil mai puţin inteligent decât este.
Ce vrei să papi, iubitul meu?

Sora-mea are grijă de păpuşile ei, le perie zilnic, le îmbracă, le dezbracă, le pune alţi pantofi. Andrei tocmai dă cu ea în piciorul mesei, rânjind spre maică-mea.
Ce ai să-mi dai, buni?
Ce vrea băiatul meu?! Ciorbiţă sau ardei umpluţi?!
Ciorbiţă.

Maică-mea îi încălzeşte o farfurie imensă de ciorbă cu carne iar el o mănâncă instantaneu, deschizând o gură uriaşă, pe care eu n-am nici o şansă s-o văd, aşa cum n-am nici o şansă să-l fac să mănânce aşa de mult.

În timp ce îl privesc cum deschide gura uriaşă, mă gândesc la femeia asta. Este mama mea, dar nu sîntem deloc la fel. N-avem nimic în comun. Doar dragostea pe care încercăm să ne-o furăm una alteia. Ştim amândouă că dacă n-am fi mamă şi fiică, nu ne-am iubi deloc.
Ia spune-i lui bunică-ta ce-ai făcut azi la grădiniţă!
Nu, zbiară copilul.
Nu ţipa aşa!
Lasă-l, dragă, îmi zice maică-mea. Nu ştiu ce vrei, ai de gând să-i distrugi personalitatea?!

Mă simt furioasă, din ce în ce mai furioasă, dar nu zic nimic. Daca aş începe să zic ceva, nu cred că m-aş mai putea opri. Sau mai degrabă, e la fel ca şi cu Andrei, decât să-l confrunt, mai bine evit conflictul. Acasă, când devine insuportabilă atmosfera dintre noi, în loc să-l pun la punct, îl scot afară la joacă.

Una din pisicile lui maica-mea mi se mângâie de picior.
Ar trebui să te duci până la bunică-ta, îmi zice maică-mea. Iar a apucat-o că nu iese afară.
Iar i-ai dat ceva?
Da, i-am dat ulei de ricin şi un medicament, mai bine te-ai duce acum, până nu-şi face efectul. A întrebat de tine.
Acum?!
Da, du-te acum, cred că e trează.

O las să-l hrănească pe Andrei, şi trec pe holul îmbâcsit de haine nespălate spre camera bunică-mii. Intru în cameră, şi-mi ţin respiraţia. Camera e grea de mirosuri. Cu doi ani în urmă, un atac cerebral a făcut-o să nu se mai poată deplasa prea bine, iar ea refuză bastonul, i se pare înjositor. Singura ei preocupare din ultima vreme, fapt care nu anunţă nimic bun, este defecaţia. Se pare că nu face asta destul de des cât şi-ar dori, ea susţine că se duce degeaba la baie. Pretinde că e constipată tot timpul. Apoi o obligă pe maică-mea să-i dea medicamente, şi lasă dâre de căcat pe tot holul până la baie. Apoi se plânge că e constipată. Maică-mea strânge, înjurând de mama focului.
Ce faci, mamaie, zic.
Cine e?! Cine e acolo?!, întreabă, şi ştiu că se preface.
Eu sînt, mamaie.
Tu eşti, iubita mea! Iubita mea...
Eu sînt.

Îmi ia mâna, şi stăm aşa, ea întinsă pe spate, respirând greu, cu oasele feţei proeminente, pielea întinsă şi ciudată, iar eu uşor aplecată, ca mâna mea să nu-i apese pieptul în vreun fel. Mi-e teamă să nu se frângă. Pare din sticlă. Nu ştiu ce să zic, despre ce să vorbesc. În schimb mă simt inundată de amintiri calde, îmi amintesc de exemplu cum cântam împreună când eram mică. Sau cum o aşteptam pe fotoliu, nemişcată, până se întorcea de la piaţă. Aveam vârsta lui Andrei pe atunci. Mă aşeza pe fotoliu şi-mi spunea să nu mă mişc de acolo. Făceam exact ce-mi zicea. Mă feream să şi respir prea tare. Atât de mult o iubeam. Femeile îşi arată iubirea prin cuminţenie, bărbaţii prin provocare şi sfidare. Femeile ucid ca să scape de o persoană incomodă, bărbaţii ucid ca să păstreze persoana iubită.
N-am mai ieşit afară de săptămâni!, mi se vaită deodată.

Pe noptieră are multe poze, priveşte des spre ele cu ochii ei peste care s-a aşternut acea pieliţă albă pe care o detest aşa de tare. Spre viaţa ei care nu mai e.
Acum plec, mamaie, zic.

O sărut pe frunte.
Te iubesc, adaug.

Apoi plec, pentru că nu suport. În procesul ăsta de la copil la bătrân, de la copilul cuiva la bătrânul cuiva, s-ar putea să facem multe lucruri, dar cel mai mult dormim, ne spălăm, mâncăm şi mergem la baie. Iar asta este, mai mult nu se poate. Pentru că eu nu ştiu nimic despre bunica mea, când a făcut toate acele lucruri importante pentru ea, când a iubit, când a luat decizii majore, când anume a fost fericită, ori ce a gândit, dar mi-o amintesc făcând lucruri mărunte, măturând, gătind, mâncând, scărpinându-se, sau acum, preocupată de propriul căcat. Nu ştiu nimic despre zilele ei fericite, oare a fost vreodată fericită?! Apoi ce mi se mai pare ciudat, cum ne tot învârtim în jurul câtorva locuri pe care le părăsim rar, ca şi cum altfel ne-am pierde sensul direcţiei. În jurul aceloraşi oameni, de parcă ne-am pierde simţul sinelui. Gândul că dacă am renunţa la anumite persoane, propriul nostru respect faţă de noi s-ar îmbunătăţi considerabil, dar nu renunţăm la acele persoane. Pentru că ne respirăm unii altora respiraţia, şi asta dă dependenţă. Ca eu şi cu maică-mea. Miroase a ceva plăcut, dulce şi proaspăt. Dinspre piele, dinspre păr, respiraţia ei. Dar aş face mai bine fără ea. Aş fi altfel. Mult mai bine. Deşi nu cred că a făcut-o niciodată intenţionat, cred că mi-a dorit doar binele. A făcut tot ce a crezut că e mai bine pentru mine. Cred că şi acum îşi imaginează că mă ajută. Dar când mă gândesc la viaţa mea lângă ea, mă apucă un sentiment de disperare. Nimeni nu a reuşit vreodată să mă descurajeze mai rău decât ea.

Când trec înapoi prin sufragerie, soră-mea nu-mi aruncă nici o privire. Mă urăşte din cauza lui Andrei. Mă lasă să trec pe lângă ea fără să mă bage în seamă. Intru înapoi în bucătărie, Andrei tocmai râde de ceva ce i-a spus maică-mea. Râde în hohote. Îmi reiau locul la masa din bucătărie, şi apuc sticla de bere. E goală, aşa că-mi mai iau una. Sub masă sînt multe sticle. Maica-mea îşi mişca trupul supraponderal ca să pună cartofii prăjiţi din tigaie în farfurie.
Poftim, îmi spune.

Dar n-am chef să mănânc, cumva pofta mea de mâncare s-a evaporat. S-a dus pe apa sâmbetei. Doar privesc pe geam, iar maică-mea face treabă în jurul meu. Mi-amintesc deodată de un incident. Soră-mea stătea pe scaunul din lateral când era mai mică, în clasa a doua cred, şi desena, când maică-mea a intrat şi a văzut pe geam un bărbat tânăr care şi-o freca uitându-se la copilă. Când maică-mea a început să urle, individul a fugit cu pantalonii în vine, şi a intrat într-o maşină luxoasă. Atât de futut e totul.

Beau berea, încercând să-mi împing gândurile în spate. Are un gust uşor amar, şi un miros neplăcut, dar o beau. O privesc pe maică-mea, încercând să-nţeleg cum şi-a lăsat timpul amprenta asupra ei. Nu-mi amintesc cum a trecut vremea şi ce anume înseamnă asta pentru mine. Ceva bun, ceva rău?!

Îi spun lui Andrei că plecăm.

Îmi iau geanta, mâncarea pe care maică-mea mi-a pregătit-o într-o oală, şi ieşim pe uşă.

Ne îndreptăm alene spre casă, mâna lui Andrei grea într-a mea.

Oraşul este calm la ora aceasta. Seara s-a lăsat peste oraş ca o copertină.

În lift, urcăm împreună cu un vecin cu un pechinez. Bărbatul este foarte atrăgător, are ceva dintr-un fost iubit de-al meu cu care am obişnuit să mă întâlnesc multă vreme. Ne-am tot întâlnit, apoi nu ne-am mai întâlnit, aşa, fără nici o explicaţie, dar am considerat întotdeauna că explicaţiile sînt inutile. Eşti acolo, sau nu eşti, vorbele sînt în plus. Vorbele mint. Apoi s-a reîntors o vreme la mine, după care a plecat din nou. Sunt genul ăsta de bărbaţi care tremură când fac sex, plâng după aceea, apoi nu te mai sună niciodată. Nu l-am sunat, n-am avut niciodată prea mare curaj în privinţa lui, întotdeauna m-am temut c-o să mă părăsească. Nu i-am spus niciodată că-l iubesc, nu i-am arătat niciodată că-mi face plăcere ce se întâmplă între noi în pat. Doar am stat acolo, calmă, liniştită, aşteptând ca data viitoare să nu se mai întoarcă niciodată.

În liftul claustrofob, câinele se scutură, se scarpină.
Mami, uite, îi cad penele, îmi spune Andrei.

Este unsprezece, dar îi pun o casetă cu desene animate şi îl las să se uite la ea. Nu ar adormi fără mine, iar eu trebuie să sun instalatorul să-mi facă altă programare. Trebuia să vină la şapte seara să-mi repare ţeava din baie, căci l-am inundat pe vecinul de dedesubt. Am uitat că trebuia să vină.

Dar când formez numărul, aud sunând la uşă. Deschid, iar el este acolo, cu trusa într-o mână.
Aaa, bună. Nu te supăra, am avut nişte probleme_
N-are importanţă, mi-o taie. Nu-ţi fă probleme. Eram oricum prin zonă. Am avut de lucru la un bloc vecin.

Poartă o salopetă murdară, iar mâinile îi sînt negre, unghiile de la degetele mari şi butucănoase cu linii de murdărie accentuate. Miroase a subsoluri şi ţevi şi uleiuri aspre. A motor de maşină.

Andrei scoate capul pe uşa sufrageriei, apoi intră înapoi, dezinteresat.
Mă bucur că ai venit din nou, o să te plătesc extra.
Nu-i nevoie, îmi spune zâmbind.

Pielea cenuşie a feţei, pe care viaţa şi-a lăsat urmele inconfundabile, mai ales deasupra nasului, unde poartă cicatricele întregilor griji şi probleme, i se destinde pe faţă într-un zâmbet care nu i se potriveşte. Am fost colegi în şcoala generală. El m-a recunoscut pe mine, eu pe el nu. Era unul din copii buni din clasă, dar alcoolul l-a forţat să-şi dea demisia din liceul unde lucra ca profesor, iar acum îşi câştigă existenţa ca instalator. Pare cu douăzeci de ani mai mare ca mine. Nevasta l-a părăsit, luând cu ea cei doi copii. I s-a diagnosticat de curând o ciroză într-un stadiu de început, dar îi merge bine.

Se lasă în genunchi în baie, şi-şi desface trusa de scule.
Vrei o bere?, îl întreb.
N-ar fi rău.

Deschid frigiderul şi scot două beri. Le desfac şi mă dau să mă întorc în baie. Dar îl văd în prag, îşi şterge mâinile pe o cârpă.
Trebuie să aduc ciocanul din maşină, trebuie să sparg la scurgere. Crezi că au vecinii ceva împotrivă la ora asta?
Mă duc să sun la ei.
Du-te, eu mă duc până la maşină.

Cobor un etaj după ce-i explic lui Andrei unde mă duc şi de ce. Nu pare prea interesat. Râde de Bugs Bunny cu gura până la urechi. Când urc înapoi, din baie se aud deja bubuituri.

Îl privesc cum munceşte. Din când în când ia o gură din bere. Nu mă priveşte, evită să se uite la mine chiar şi pentru o fracţiune de secundă. A venit şi cu ţevi noi, şi cu racorduri, tot ce-i trebuie. Îl chem destul de des, ultima oară mi-a înlocuit yala de la uşa de la intrare. Mai demult mi-a reparat un geam. L-a şlefuit apoi, l-a vopsit. Mi-a aerisit caloriferele în toamnă.

Nu am nimic să-i spun, aşa că el munceşte, iar eu privesc, luând câte o gură de bere. Îmi simt pleoapele grele, o toropeală plăcută.

Mă reîntorc în sufragerie şi îl găsesc pe Andrei adormit, cu bustul pe pat şi picioarele pe jos. Nu-l ridic, nu închid televizorul. Bugs Bunny roade la un morcov.
A adormit, îi spun când mă întorc înapoi în baie.

Se ridică, vine spre mine, şi-mi bagă o mână între picioare. Apoi mă apucă cu mâinile lui mari, mă trage de tot în baie, închide uşa şi lasă capacul la veceu. Se deschide repede la pantaloni, în timp ce eu mă aşez pe capacul lăsat ca să-mi las pantalonii în jos. Îmi prinde capul cu o mână şi încearcă să mi-l direcţioneze spre el. Mă opun, vrea să îmi bage în gură penisul lui uriaş, dar asta nu se va întâmpla, prietene, îi spun în gând, în timp ce îi împing mâna de pe creştetul capului meu. Are un membru mare, gri, noduros, cu un vârf lat. Când reuşesc să-mi scot şi chiloţii, mă ridic. Şi-o freacă în mână, apoi mă ridică în braţe, îmi desface larg picioarele cu un gest brutal, îl încolăcesc cu ele, mă lipeşte de uşa băii cu violenţă, spatele doare. Mă penetrează încet. Începe să se împingă în mine cu forţă, cu o lăcomie animală dureroasă.

Ai crede că atunci când facem dragoste suntem plini de iubire, dar de fapt suntem plini de iubire doar faţă de noi, feroce să ne satisfacem nevoia imediată, în pofida a ceea ce vor alţii sau ce simt alţii. Când iubim atingem acel apogeu de cruzime infernal, atât cât poate fi el uman atins. Când iubim ne gândim cel mai puţin la alţii. Cine a spus însă că dragostea n-ar trebui să fie aşa, ca aici, acum, cu mine, că atunci când iubim n-ar trebui să ne producem suferinţă unul altuia? Nu ne putem gândi decât la propria persoană, ăsta este adevărul cel mai trist, iar eu sînt dependentă de adevăruri triste. Chestia este că primeşti o lovitură, tu o dai înapoi, şi violenţa se perpetuează la infinit. Te iubesc. Şi eu te iubesc. Dar iubirea e dură. Dragostea înseamnă oricum durere. Durere în toate modurile în care durerea poate să existe. Am auzit cum coreenii, care mănâncă dog stew, ca să obţină o carne mai fragedă folosesc practici ca beating, burning and hanging. Aşa este şi în dragoste, pentru mai mult sex, sex mai pasional, câteva secunde de orgasm, am face orice. Oricât de crud.

Iar el se mişcă ritmic, accelerându-şi mişcarea, adânc în mine, mă simt ruptă în două, iar gura lui lacomă o caută pe a mea. Miroase a tutun prost şi a băutură, pielea feţei îi atârnă ca unui mops, pare şi mai bătrân decât înainte. Pare să vrea să mă distrugă, în felul acesta se împinge în mine, de parcă ar vrea să mă anihileze, începând de la însuşi miezul meu, iar când eu mă scutur sub şocul orgasmului, încercând să-mi opresc geamătul, muşcându-mi buzele până la sânge, gustându-mi propriul sânge, dându-mi seama că mi-am muşcat şi limba, ejaculează şi îi simt jetul înăuntru. Scoate sunete înalte, cu gura deschisă, pare o soprană urâtă care şi-a pierdut vocea. Corpul lui se scutură şi tremură şi se vaită în tăcere, spasmodic, cu durere şi disperare. Vaginul meu se contractă involuntar, în contratimp cu el.
Mama?!, aud din spatele uşii. Mami?!

Mă lasă brusc să cad din braţe, dar aterizez în picioare. Îmi caut pe jos chiloţii, îmi adun pantalonii.
Da, puiule, vin acum. Aşteaptă puţin.
Ce faci acolo, mami?, vocea lui suspicioasă, severă.
Ies acum! Du-te înapoi în sufragerie, vin imediat.

Tăcere, dar ştiu că este încă acolo. Mă privesc în oglindă, am faţa roşie, desfigurată, pielea pe gât, pe piept, roşie, iritată de barba lui de o zi, pătată de violenţa orgasmului. Nu mă pot concentra, îmi ud faţa cu apă. Arăt ca după un accident.

El este îmbrăcat şi îşi aprinde o ţigară. Miroase a sex în toată baia. A spermă şi secreţii feminine.

Deschid uşa, Andrei mă priveşte cu ochii micşoraţi de acuze, iar eu îi evit privirea, vinovată, ruşinându-mă.
Ce face ăsta aici?, întreabă refuzând să se mişte.
Nenea ne repară ţeava la baie.
De ce nu pleacă acasă?
O să plece când termină.
Să plece.

Îl aud cum îşi strânge sculele. Ultimul deget de bere îi gâlgâie pe gâtlej. Când îşi duce sticla de la gură, presiunea făcută de actul de sugere explodează într-un sunet muzical, de sticlă, de buze, de spumă.

În uşă, îmi spune:
Aş putea rămâne peste noapte.
Nu. Pleacă, îi spun. Pleacă. Du-te. Du-te. Du-te.

Panica din vocea mea. Pe Andrei, tatăl lui nu şi l-a dorit. Nu l-a văzut niciodată şi n-am mai auzit nimic despre el. A plecat şi n-a privit niciodată spre noi.

Iese fără să mă privească, neutru, cu faţa lui cenuşie la fel de impenetrabilă ca înainte.

Este ora unu noaptea, dar îi citesc câteva poveşti, desenăm, repetăm câteva poezioare. Nu are chef să doarmă. Mă întreabă unde trăiesc cămilele şi elefanţii. În Africa, îi răspund. Se ridică, ia o foaie de pe jos şi un creion, se duce în bucătărie. Îl las şi aştept cu cartea deschisă în poală. După un timp se întoarce. Îmi întinde ceva. E plicul de la factura de telefon pe care l-am deschis pe masa din bucătărie. Dar un colţ al unei foi prost împăturite, îmi dă de bănuit că nu factura de telefon este înăuntru.
Ce-i aici, întreb.
O scrisoare.
Pentru mine?!

Andrei dă din cap în semn că da. Scot "scrisoarea" dinăuntru şi mă prefac interesată de mâzgălitură.
Şi ce scrie în scrisoarea asta?!
Scrie ceva.
Ce?
Că vreau să mergem în Africa să călărim cămile şi elefanţi.

Zâmbesc, îl iubesc la nebunie. Mă aplec şi-l sărut pe păr, nu înainte de a-l mirosi în creştet. Îi iubesc mirosul, miroase atât de tare a... el. Îl las să stea pe scaun la geam. Pretinde că vrea să se facă pilot de avion când o să se facă mare. Când vede câte un avion, strigă cât îl ţine gura:
Avion, cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor!

Apoi adaugă mai încet, fără să mai scandeze, ca o rugă ascunsă:
În Africa...!!!

Trăim aici, între pereţi, între ziduri, trăim în corpuri de carne, prizonieri în noi, trăim în timp ce mâncăm, ce mergem la baie, în timp ce tânjim cu trupurile, cu capul, cu gurile, în timp ce murim, şi aşteptăm, şi respirăm, şi urlăm, şi ne împăcăm. Ne ştergem de secreţii, ne frecăm corpurile sub jetul de apă la duş, ne înlănţuim, ne jucăm, ne provocăm, iubim cu disperarea de a pierde, ne pierdem în fiecare clipă. Ştiu, ştiu, mă liniştesc eu singură: nu suntem aici pentru mult. Ne privim corpurile cu spaimă, ne ţinem de mână, ne pierdem vremea gândindu-ne la viaţă în loc să trăim.