Nu ştiu ce era bine când era rău, dar ştiu ceea ce spune titlul parafrazat. Primul lucru care îmi vine în minte este crema de cacao şi alune Nucrema, că Nutella nu exista. Să vă povestesc ce am păţit. Era prin ?87 când am primit cadou, da, cadou, un bax de Nucrema. Conţinea şase cutii a 500g fiecare. Deci 3 kg de cremă supradulce, capabilă să ucidă de plăcere chiar şi papilele gustative ale unui dinozaur. Ei bine, pe toate le-am mâncat, singură, în două zile. La cei 19 ani pe care îi aveam în ?87 nu mă întâlnisem niciodată cu asemenea gust dumnezeiesc. Nu mi s-a făcut rău, nici nu m-am îngrăşat, dar după ?89, când Nutella a invadat piaţa, mie nu mi-a mai trebuit. Aveam experienţa ei. Care era deja consumată. Noutatea murise.
Alt gust dumnezeiesc era cel al Pepsi-ului cumpărat o dată pe an de la magazinul de cafea din colţul străzii, Aroma (ploieştenii ştiu de ce). Tot anul strângeam sticle goale, că altfel nu-ţi vindea, iar când se zvonea că vine Pepsi-ul, se făcea o coadă pe care oricare alta la carne o invidia. Şi dă-i înghionteli, şi dă-i călcături pe picioare, dar, într-un final fericit, că doar stăteam la 25 m de magazin, mă întorceam acasă cu supertrofeul de 20 de sticle de 250 ml de Pepsi. Drept e, îmi venea tare greu să-l împart cu surorile mele, dar nu aveam încotro, fiind cea mai mică dintre ele. De altfel, revoltată, chiar le-am spus într-o zi: "Da? mai găsiţi-vă şi alt slujitor."
Un alt produs care azi nu se mai găseşte şi atunci făcea deliciul unui gen de gurmanzi printre care mă număram şi eu era smântâna. Şi nu numai smântâna, ci şi frişca. Ce pasteurizare, ce degresare? Nu, prin ?80 le cumpărai de la ţăranii sibieni normale. Pe când aveam doar 8 luni şi nu mă puteam apăra, mama a îndesat în mine 800 g de smântână şi, pe când îşi privea odorul, colosal de mândră de ceea ce înfăptuise, iată cum îi pun în poală toate cele 800 g. Partea bună e că niciodată nu am avut probleme cu colesterolul la câtă smântână a considerat mama necesar să-mi dea să mănânc.
În timp ce scriu aceste rânduri se întâmplă să ascult în surdină The Beatles şi mă întreb dacă şi acesta era un produs desfătător al vremurilor de dinainte. Da, era, chiar dacă nu era autohton. Alături de The Beatles erau Boney M, Pussy Cat, Abba, Iglesias etc, fără de care, azi, mă întreb cum oare s-ar fi putut trăi.
Mai erau jucăriile din vremuri imemoriale pe care le găseam în holul întunecat al casei lui tanti Stela, nişte jucării pe care nu mi-a fost dat să le mai văd în altă parte, nişte păpuşi atât de adevărate încât păreau vii, căruciorul pentru ele care era atât de mare încât credeam că aparţinuse unui copil din carne şi sânge, mirosul de mucegai al casei care-mi aducea nostalgia şi dorul unor vremuri pe care nu le trăisem, bulevardul "antic", cu castanii lui maiestuoşi, în spatele cărora se ascundeau case incredibile, naţionalizate, a căror istorie tata mi-o povestea cu lacrimi în voce, acadelele ţigăneşti (că doar n-o să spun rrome) în formă de cocoşel, roşii, transparente, apetisante ca nişte jucării de lux, tortul Diplomat mâncat pe furiş la familia Hubert, nu mai văzusem aşa ceva, cum nu mai mâncasem de mult nici salam de Sibiu adevărat, nici şuncă de Praga extra fină, nu se găseau pe piaţă, dar amândoi Huberţii lucrau la Inter şi eu îmi petreceam acolo o săptămână de vacanţă în timpul sesiunii soră-mii care era studentă la A.S.E., iar fata lor, Doiniţa, era sătulă, ba chiar scârbită de atâtea bunătăţi pe care le avea zilnic în frigider, brânza cu mucegai albastru pe care mama cu tata o cumpăraseră de la Bucureşti când plecaseră într-o incursiune "a foamei", hotărâţi să devalizeze toată capitala de urmele de bunătăţuri existente faţă de sărăcia lucie din Ploieşti, supa de găină de ţară, grasă, aurie, în care pluteau găluşte la fel de aurii, pilaful de cocoş, păsări cumpărate de la puţinii ţărani care mai veneau cu ele în piaţă, cozonacii incredibili, cu multă nucă şi cacao, mesele de sărbători când nu ne lipsea nimic din ceea ce presupune o masă românească de Crăciun sau de Paşti...
De ce oare atunci erau mai altfel ca acum, când sunt de toate? Să fi fost vorba despre bucuria normalităţii într-o epocă în care şi bucuria, şi normalitatea erau interzise? Să fi fost vorba despre atmosfera de familie care era atât de minunată încât nici nu-mi dădeam seama că există? Să fi fost vorba despre copilăria pură şi simplă, atât de fericită încât nici nu ştiam că trăiesc? Nu ştiu, ce ştiu sigur este că azi nimic nu mai are gustul de atunci şi că, în sfârşit, şi mâinile mele miros ca mâinile mamei din vremea copilăriei mele, pentru că azi şi eu sunt mamă. Şi, Doamne, câţi ani am căutat acel miros, neştiind de unde vine...