Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Intersecţie de amintiri


Marius Dobrin

23.12.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când am citit, din cartea ce i-a fost dedicată [*], paginile în care Radu Voinea evocă anii de şcoală primară, aceeaşi şcoală pe care am urmat-o şi eu, am avut revelaţia unei continuităţi nebănuite ca şi a unei confirmări a dureroasei fracturi de care a suferit societatea românească şi a cărei convalescenţă de după 1989 durează încă.

Am decupat din capitolul "Amintiri din clasele primare " câteva pasaje, evidenţiate cu caractere italice, la care am ţinut să aduc propria mea mărturie, imediat într-un paragraf alăturat, asupra altui timp istoric a aceluiaşi spaţiu.

Din păcate mult prea târziu am simţit importanţa amintirilor din primii ani de şcoală şi acum scormonesc prin ungherele memoriei şi greu descopăr vreun detaliu ce se arată a fi insuficient pentru pofta mea de reconstituire a unei imagini consistente.


Sfârşit de august 1929. De abia împlinisem 6 ani şi trei luni. Părinţii mei au considerat că mă pot înscrie la şcoala primară, deşi nu împlinisem vârsta de 7 ani.... Şcoala primară "Petrache Trişcu" avea 4 clase şi 4 institutori...

Prima zi de şcoală a fost pentru mine 15 septembrie 1965, pe când aveam nu mult peste 7 ani. Am fost înscris automat în clasa I a Şcolii generale numărul 5 (pe atunci oficial fusese exclus numele fondatorului şcolii, Petrache Trişcu, din sistematica dorinţă a comunismului de a ne şterge memoria). Alături era Şcoala generală numărul 6, de pe al cărei frontispiciu fusese eliminat cuvântul "Doamna" ce completa numele vechi "Şcoala Elena Cuza..."

Repartizarea copiilor din cartier între cele două şcoli era făcută după criteriul numărului de la casă. Cum eu stăteam, ca şi azi, pe partea fără soţ a străzii, am ajuns la şcoala 5. În toamna lui 1968 cele două şcolii s-au unit, 5 înghiţind pe 6.


Institutorul Dumitru Stoica era autor de manuale şcolare pentru cursul primar, uşoare şi frumos ilustrate. În Craiova se mai găseau în comerţ manuale şcolare pentru cursul primar, având ca autor pe Spulbereanu, institutor la altă şcoală primară.

Ce trist să vezi câtă înverşunare din partea unor oameni cu pretenţii intelectuale faţă de trecerea de câţiva ani la manualele alternative... Şi iată că de fapt ele existau deja în mod firesc din interbelic iar acum reapar, inclusiv sub o formă care le face "uşoare şi frumos colorate", adică prietenoase, mai eficiente în atragerea interesului copiilor.


Când am terminat partea întâia a abecedarului, am părăsit tăbliţa, condeiul şi buretele şi am început să scriem pe caiete, mai întâi cu creionul, apoi cu cerneală. Foloseam tocul cu peniţă metalică şi o călimară cu cerneală pe care o duceam pe stradă ţinând-o în mână. Această călimară nu permitea să se scurgă cerneală, având forma de aşa natură încât colecta cerneala în curburi şi nu ajungea la ieşire.

Am scris ani buni cu tocul şi peniţa. Ţin bine minte primul meu toc. De lemn. Lung, destul de gros, de culoare verde închis. Îi montam câte o peniţă. Înmuiam peniţa în cerneala din călimară. Acea călimară "minune" de care vorbeşte academicianul a reapărut între timp. Era de plastic, o vedeam la colegi, nu îi înţelegeam utilitatea.

Stilou am avut târziu, nu mai ştiu în ce clasă. Cu pix nu ni se permitea să scriem pentru a nu strica frumuseţea scrisului de mână. La liceu aveam ore de desen tehnic (doar eram la un liceu industrial!) şi cu consecvenţă ni se cerea ca temă câte o pagină de scriere tehnică - din nou cu peniţa, de data asta cu tuş. Înainte de liceu am făcut ore de caligrafie şi totuşi acum am un scris ce tinde să fie ilizibil. Am admirat dintotdeauna scrisul de mână al generaţiilor ce m-au precedat. O încântare... Am primit scrisori de la oameni în vârstă şi m-a uimit răbdarea cu care au aşternut literele pe hârtie. Şi totuşi nu am avut pretenţii mari de la scrisul fiului meu. Am zis: lasă, mai degrabă să ştie el bine sensul cuvintelor, grafia e doar un mijloc. Prea târziu am înţeles câtă importanţă are disciplina scrisului îngrijit, ce benefic este exact în anii de formare a unei atitudini corecte faţă de efortul care îţi poate aduce un rezultat bun. Din toată perioada clasei I îmi amintesc când domnul Rada, primul meu învăţător, mi-a sucit urechea pentru că insistam în a desena litera "a" cu o mişcare pe dos.


La orele de aritmetică, înainte de a intra profesoara în clasă, repetam în cor tabla înmulţirii. Îmi sună şi acum în minte monotonia acelui cor:
Două
- ori două, patru.
Două
- ori trei, şase,
Două
- ori patru, opt...

Ţin minte doar că în prima oră de matematică a clasei a V-a, doamna profesoară Vitan, o femeie cu siluetă şi eleganţă, în acelaşi timp cu energie şi vivacitate, a intrat val-vârtej în clasă şi a început brusc să ne întrebe pe fiecare, la rând: "5x8?", "7x9?" etc, solicitându-ne un răspuns scurt, fără timp de gândire cu semnificaţia de tragere de timp.


Îmi amintesc şi acum de satisfacţia pe care ne-a produs-o ultima bucată de citire din partea a doua a abecedarului. Era vorba de un servitor pe care stăpânul său îl trimisese cu un coş cu 10 portocale la un prieten al său. Pe drum servitorul a mâncat 3 portocale. Când a ajuns la prietenul stăpânului său, acesta a citit scrisoarea, a numărat portocalele şi a urmat un dialog:
- Ai mâncat trei portocale!
- N-am mâncat.
- Aşa am aflat din scrisoare.
- Cum aţi putut afla? Scrisoarea nu vorbeşte. Şi nici n-a văzut când am mâncat portocala, pentru că era în buzunar!

Din păcate n-am mai păstrat manualele claselor primare spre a exemplifica tipurile de probleme ce ni se prezentau nouă. Dar ţin minte că erau probleme cu cooperativele agricole de producţie, probleme despre recoltele de grâu, apoi cu echipe de zidari fruntaşi şi tone de beton, oţel şi câte şi mai câte, modelate după programul ideologic al PCR. Nu mai am nici măcar celebrele culegeri de probleme ale lui Olivotto, Gheba sau Arimescu... Dar începuse deja moda culegerilor, a exerciţiilor suplimentare, o trecere lină spre moda meditaţiilor.


În recreaţii ne plăcea să ne aşezăm pe balustradele de beton ale scărilor exterioare şi să alunecăm pe ele, uzându-ne, bineînţeles, pantalonii, spre supărarea mamelor, care nu ştiau cum să-i mai petecească. Un alt joc era cirica, cu şase pietricele care erau ţinute într-un pumn, apoi aruncate pe o suprafaţă orizontală, de exemplu pe treapta unei scări. Pietricelele trebuiau să se aşeze răsfirate. Dacă două pietricele erau alăturate, jocul era anulat şi partenerul prelua pietricelele. Dând, pe rând, câte un bobârnac, la trei din pietre, ele trebuiau să lovească pe celelalte trei pietre. Se strângeau pietricelele, se aruncau puţin în sus şi se prindeau pe dosul palmei. Numărul de pietricele rămas în palmă (în timpul aruncării unele pietricele cădeau pe jos) era numărul de puncte. Se juca pe nasturi, de obicei, sau pe 'azuge' (capace metalice de la sticlele de bere 'Azuga').

Aceasta este, pentru mine, cea mai emoţionantă rememorare a lui Radu Voinea. Pentru că mi-a readus în faţa ochilor minţii un joc pe care aproape îl uitasem. Şi noi ne jucam cu câte 5 castane şi exact cu aceleaşi reguli de a le arunca şi a le prinde. Tulburătoare continuitate, deşi inconştientă pentru noi. Apoi erau jocuri derivate. La început cu monede. Aşezam câteva rezemate de un perete iar noi, jucătorii, fiecare cu câte un set de monede, aruncam prin alunecare una câte una, de la oarecare distanţă, încercând să le doborîm, cam ca la popice. Fiecare monedă căzută era capturată. Cele care nu îşi atingeau ţinta rămâneau puse în joc la zid. După un timp nu mai foloseam monede ci un soi de piese recuperate din procesul tehnologic, aduse din fabrică.

Şi mai aveam un joc bazat pe regula proximităţii: 'cioca'. Noi îl jucam cu pietre pătrate, de pavaj, potrivit de grele pentru a zbura prin aer pe o traiectorie controlabilă, dar şi uşor de manipulat. Unii copii avea însă piese confecţionate special pentru acest joc, dintr-un aliaj pe bază de cositor, rotunde, plate, adevărate piese profesioniste. Primul arunca piatra sa iar al doilea jucător trebuia să o arunce în acelaşi loc. Trebuia ca măcar la o palmă distanţă să cadă a doua faţă de prima. Putea să o atingă, ideal era să o încalece. Câştigul consta în capace de bere sau în timbre (româneşti sau străine, mai valoroase, desperecheate sau de colecţie).

Ce revelaţie şi cu acele "azuge"...Şi noi colecţionam capace de bere pe care le băteam cu ciocanul până le aplatizam. Numai că timpurile se degradaseră până la noi, nu mai exista diversitate, ba chiar, de la un timp, nici măcar nu mai erau inscripţionate (la ce bun? aceeaşi bere peste tot, unicitate generalizată).


Se juca şi 'căpriţaNULL, un băiat făcându-se 'capră' (îndoind corpul până ajungea la orizontală), iar ceilalţi băieţi sărind peste el. Cine greşea la săritură trebuia să se facă el capră.
Elevii mai mari, cei din clasa a patra, se jucau cu carbid, un joc destul de periculos pentru că această substanţă chimică, în contact cu puţină apă, degaja un gaz inflamabil care producea o mică explozie cu un zgomot care-i distra şi pe elevii din clasele mai mici, care se amuzau privind. Fireşte, jocul acesta era interzis. El avea loc numai când învăţătorii nu erau de faţă.
În recreaţii ne mai şi băteam între noi
. ..

Capra sau, mai târziu, o variantă mai tare, "osul", cu mai mulţi copii aplecaţi unul la spatele celuilalt peste care săreau încălecându-i ceilalţi jucători. Despre sperieturile cu carbid îmi amintesc bine. Ce mai jucam? "Regina cu paşi", "ţările", "fazan pe filme" (şi acum pot recita suite de filme aranjate pe litere). Cât despre bătăile din recreaţii...Ţin minte de un pumn primit în nas de la unul mai mare ca mine, dar care mai apoi a devenit un bun prieten şi proteguitor al meu.


În apropierea localului şcolii primare "Petrache Trişcu" se afla o şcoală primară particulară, întemeiată de un elveţian, J. Javet, unde lecţiile erau predate în limbile franceză şi germană, motiv pentru care elevii acestei şcoli ne priveau de sus pe noi, cei de la 'TrişcuNULL, situaţie care, fireşte, nu ne convenea şi care era adesea prilej de bătăi pe stradă. Noi le spuneam vecinilor noştri 'javre' (derivat din Javet) iar ei ne spuneau nouă, vai ce urât, 'puşcăriaşii de la Trişcu'. Din fericire aceste bătăi nu aveau urmări grave, pentru că, adesea, interveneau cadrele didactice care ne potoleau.

Ironia sorţii? Mai degrabă răsturnarea voită a tuturor reperelor după 1947. Şcoala Javet a fost transformată din şcoală de elită în şcoală profesională. Şi de fapt îmi dau seama că a fost pervertit şi acest cuvânt "profesional". Timpul acela comunist mima respectul pentru muncă dar de fapt a generat o imagine peiorativă a acesteia. Noi eram acum elevii de la 5 ("Trişcu" doar în cerc închis) şi-i ironizam pe cei de la profesională ("7 noiembrie"). Mergeam uneori în sala lor de spectacole pentru serbări, fără să bănuim măcar ce şcoală fusese acolo.


În clasa a doua primară, însă, lucrurile s-au încurcat puţin. Deşi ştiam să fac operaţii elementare (adunări, scăderi, înmulţiri şi împărţiri) cu numere cu multe cifre, deşi mă trimiteau părinţii la băcanul din colţul străzii, un armean Karacaşian, să fac cumpărături pentru o lună, de zahăr, orez, făină, untdelemen şi alte asemenea produse necesare în casă, şi nu greşeam la socoteli nici măcar cu un leu, totuşi, la şcoală nu reuşeam să fac faţă la unele probleme relativ simple. Ţin minte că, odată, învăţătoarea, roşie la faţă de supărare, m-a prins de perciuni şi m-a dat cu capul de tablă.

Pe trimestru întâi din clasa a doua aveam la toate obiectele nota 10, cu excepţia aritmeticii, la care aveam nota 7 şi aceasta din cauză că doamna Columbeanu îi cunoştea pe părinţii mei; altfel cred că nota ar fi fost şi mai mică. Eram la vârsta când mai credeam în Moş Crăciun. Doream ca el să nu afle de această notă mai mică, dar dorinţa nu mi s-a împlinii. Într-o dimineaţă am găsit între geamurile de la fereastră o scrisoare de la Moş Crăciun în care mă dojenea pentru nota 7 de la aritmetică. Cred că mi-au dat lacrimile. Am recunoscut totuşi că Moş Crăciun avea un scris, o caligrafie, foarte asemănătoare cu a mamei. În naivitatea mea nu am dat nici o importanţă acestei asemănări.

Moş Crăciun nu m-a pedepsit. Mi-a adus, ca de obicei, un brad frumos, jucării şi o carte cu poezii de Elena Farago...

Moş Crăciun... Nu mai ştiu când am înţeles dualismul 'Moş Crăciun- Moş Gerilă'. Eram copil, bradul împodobit şi cadourile şi mirosul de portocale învelite în hârtie fină, roză, protejau totuşi această minune de agresivitatea timpurilor. Chiar dacă, din păcate, fusese totuşi ruptă de semnificaţia Naşterii Domnului. Am păstrat lumânărelele şi suporturile lor deşi nu le mai aprindeam de când într-un an s-a aprins vata care orna bradul precum zăpada. Este şi asta o imagine, nu-i aşa? - zăpadă arzând...


Tatăl meu, ofiţer de artilerie, nu se putea împăca deloc cu faptul că fiul lui nu face faţă la probleme simple de aritmetică. Aceste probleme erau de tipul acesta: "Un cârciumar cumpără 1000 de litri de vin cu 5 lei litrul şi, vânzând vinul, câştigă 200 de lei. Cu ce preţ a vândut el litrul de vin?

Când auzeam de o problemă de 'câştig' mi se făcea o ceaţă în faţa ochilor, iar tatăl meu era disperat pentru că nu înţelegea ce nu înţeleg eu. În mintea mea băcanul din colţ era un filantrop. El aducea marfă şi o vindea cu acelaşi preţ cu care o cumpăra. A vinde cu un preţ mai mare mi se părea ceva necinstit, până când tata, înţelegând ceea ce nu înţelegeam eu, roşu la faţă, mi-a pus întrebarea: "Dacă vinde cu acelaşi preţ, din ce bani să trăiască el?"

Din acel moment n-am mai avut probleme cu matematica şi n-am mai adus acasă note mai mici de 10, nu numai în clasele primare, dar nici mai târziu, la liceu şi la facultate.

În copilăria mea nu mai putea să existe desigur nici o prăvălie. Deja mă obişnuisem cu "alimentarele", cu "complexele comerciale" şi eram uimit să o aud pe mama cum îmi povestea că pe o porţiune de 200m pe strada mea existaseră două băcănii şi gospodinele îşi trimiteau adesea odraslele să cumpere o jumătate de kilogram de zahăr sau o litră de orez.


...o sală în care se ţineau orele de lucru manual, conduse de doi meşteri: un tâmplar şi un fierar. Eu m-am înscris la tâmplărie. Am cunoscut diferitele tipuri de rindele, de la cea grosieră, care scotea un talaş gros, până la cea fină.

Abia în clasa a V-a am făcut tâmplărie. Într-o sală de la subsol, cu miros specific de rumeguş. Făceam traforaj şi lucrarea standard era un suport pentru ghiveciurile de flori. Modelul decupat era desigur floral. Câte pânze de traforaj am rupt, câte lucrări am ratat dintr-o lipsă de îndemânare în porţiunile delicate... Cei mai pricepuţi reuşeau o veioză cu dantelărie în placaj. În clasa a VI-a am făcut lăcătuşerie şi deja totul a devenit mai greu pentru mine, mai complicat, deşi teoretic părea simplu. Nu voi uita niciodată cum prietenul, vecinul şi colegul meu Veronel pilea de zor la piesele mele până seara târziu în atelierul său de acasă pentru ca a doua zi să pot lua şi eu o notă bună.


Am luat premiul întâi în toate cele patru clase primare. Ultima festivitate de premiere, cea de la terminarea clasei a patra, la 29 iunie 1933, de ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a coincis cu pensionarea directorului Alexandru Gerogescu. Părinţii mei şi ai celorlalţi doi premianţi, Costel Popa şi Marcel Sanft au hotărât să-i facem un cadou. Având în vedere că era un mare fumător, i-am oferit o tabacheră de argint. Ne-a îmbrăţişat şi ne-a sărutat, cu ochii în lacrimi...

Eu ţin minte până şi din anii de liceu munţii buchetelor de flori cu care veneau elevii către dascălii lor, tot mai adesea femei decât bărbaţi. Recunosc că mi se părea o formalitate, un gest devenit mecanic. Şi de atunci am căpătat o aversiune pentru crini. Firele de crini erau prea lungi şi mă făceau să mă simt ţeapăn.

Primul meu învăţător, domnul Rada, a ieşit la pensie după ce ne-a trecut pe noi de clasa întâi. Îl privesc într-o fotografie şi am sentimentul că se încheia un ciclu istoric.
După ce a fost cu noi în clasele a II-a şia III-a, doamna învăţătoare Papură a ieşit la pensie şi dânsa.

La începutul clasei a IV-a cele două şcoli vecine, 5 şi 6, s-au unit sub numele primeia. Şi aşa am ajuns în fine coleg cu vecinii mei de peste drum, în clasa doamnei învăţătoare Medaru, deja o generaţie nouă. Ţin minte, spre ruşinea mea, lipsa de aptitudini pentru a fi inclus în echipa de căluşari a clasei. Mai păstrez şi amintirea acelei ierni în care am venit cu patinele la şcoală.
Trecând în clasa a V-a, am trecut în alt ciclu şcolar, eram şi noi printre "cei de după-masă"!!!


...Imediat după 1941, de câte ori reveneam la Craiova, străbăteam Calea Unirii cu pălăria în mână, pentru că la fiecare pas întâlneam un cunoscut. Treptat-treptat, cunoscuţii s-au împuţinat şi astăzi străbat zadarnic Calea Unirii, în sus şi-n jos; nu mai întâlnesc nici un cunoscut...

Am sentimentul că, totuşi, ne-am păstrat chipurile din clasele primare. Ne-am recunoaşte dacă ne-am întâlni. Paşii ni se intersectează foarte rar deşi pe când eram colegi în clasele primare eram cel mai adesea şi vecini de cartier.

Important este că şcoala şi-a recăpătat numele adevărat, că domnul învăţător Berezovschi ne va reda povestea completă a ei, că amintirile se vor împleti mai departe între generaţii.


[*] Alexandru Manda, "Profesorul", Editura ALMA - Craiova, 2003
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Gume de mestecat din cer, Andrada Ionescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Marea istorie se scrie chiar în timpul nostru, Ana Damian (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Îţi spun un secret, Andrada Ionescu (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe când ele plângeau (II), Vlad Bălan (4.8/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Vis în lanul de grâu, Andrada Ionescu (4.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer