Rusoaica

Soarele era de-o palmă pe cer şi arunca umbre pe faţa lui osoasă. Un vânticel făcu frunzele să freamete, să se-mpletească în vocile ce-şi strigau diverse îndemnuri din spatele gardurilor de lemn.

Gheorghe urmări siluetele care treceau podeţul. Aşteptă crispat, c-o sclipire de încordare în ochi care-l făcea să arate şi mai fioros. Aproape că-şi dorea ca Magdalena să facă lucrul acela. Simţea că-l mănâncă podul palmelor. Deodată urlă victorios:
"Ştiam eu!"

Cuvintele-o loviră pe Gapiuţa ca o palmă-n obraz şi-o treziră din letargie.

Dar bărbatul ieşi pe uşă val-vârtej înainte de a apuca să spună şi ea ceva, stârnind groaza în sufletul ei, ea, cea care-i pedepsea pe copii, e-adevărat, dar tatăl lor nu se putea compara cu ea la mânie. Îi păru rău pentru Magdalena, care tocmai făcea cale-ntoarsă ca-n fiecare zi, fără să aibă idee ce-o aşteaptă, udă, murdară de glodul în care căzuse după ce mimase o nesiguranţă în piciorul stâng în vreme ce traversa podeţul. O zări oprindu-se înainte de a fi ajuns în casă, căscând dintr-o dată ochii înspăimântată şi surprinsă, după expresie încercând să estimeze dacă mai are timp s-o ia la goană sau nu.
"Futu-ţi hergutu' tău", urlă bărbatul, controlându-se cu greu să nu-şi lase o mână să zboare. "Aşa deci. Mă crezi tâmpit. Treci la şcoală imediat."

După căderea nopţii, când toată lumea dormise, el se strecurase afară să aştepte zorii zilei acesteia. Obosit şi totuşi fără să poată dormi, preocupat, cu mintea în mare parte ocupată de Magdalena. Fata rătăcea de fiecare dată drumul, aluneca de pe podeţ, se-ntorcea murată din cap până-n picioare, pretexta dureri de cap, de gât sau inventa poveşti incredibile care să-i justifice întoarcerea acasă. Nu se prea da în vânt după carte, de fapt, avea o ură atât de puternică pentru clădirea şcolii, încât o ocolea chiar şi duminicile. Era foarte obositor să discuţi cu ea tot timpul în contradictoriu, dacă tu vroiai ceva, ea vroia altceva, dacă tu vroiai la dreapta, ea vroia la stânga. Se simţea depăşit şi neputincios în faţa acestui război. În afară de asta, era mereu chemat de învăţătoare pentru câte o trăsnaie. Venise timpul să pună piciorul în prag, să îmblânzească drăcoaica dacă mă-sa nu era în stare.

În inima întunericului, îmbrăcat numai pe jumătate, se simţise împresurat de clipe şi chipuri ce nu mai erau. Călcase cu grijă printre gura-leului şi se oprise lângă banca de lemn din faţa porţii să-şi aprindă ţigara. Liniştea pulsase: greierii-n iarba-naltă, coropişniţele, gândacii domnului, păsările cerului, liliecii, un ţipăt îndepărtat, zgomotul răsuflării sale. Nu ştiuse nici el care moment anume pecetluise cu insignifianţa sa dumnezeiască hotărârea de a duce mai departe viaţa, ca un adevărat bărbat. Dar ştiuse că fusese undeva acolo, suspendat în văpaia răsăritului. Timpul pe care-l petrecuse în chin şi nemişcare, îi păruse o simplă clipă suportabilă. Aşteptase asta, să stea s-o pândească. Dorise să se convingă. Să vadă ce face.

Magdalena tremura acum în faţa lui, neştiind exact ce urmează, până când fu smulsă de pe loc şi târâtă în stradă fără să atingă pământul cu picioarele. Pierdu noţiunea timpului şi spaţiului şi orice altă noţiune, cu mintea blocată. Nu îşi mai dădu seama cum se făcuse sau când anume, de ajunsese în clasă, între catedră şi şirul de bănci, atârnând de propriul său braţ sucit şi inert, pe care bărbatul îl purta în aer ca pe-un fulg. Se trezi acolo, cu pieptul zbătându-i-se puternic, cu pleoapa dreaptă palpitând, cu buza superioară sângerândă.
"Domnule Buleu", o auzi pe pretenţioasa şi sofisticata madam Buliga. "Luaţi-o acasă, o să se-mbolnăvească cu siguranţă."
"N-are nici pe dracu'. S-a aruncat singură-n apă. Aici să stea, ceapa ei de căpoasă."

Învăţătoarea, care cădea şi ea în categoria celor care-i făceau ochi dulci din răsputeri lui Gheorghe, suspină timp de câteva clipe după spinarea lui lată care dispăru din cadrul uşii. Se simţea ameţită şi năucită în acelaşi timp de proprii hormoni şi de imaginaţia dezlănţuită, pe care cu un efort supraomenesc şi-o puse la punct, repetându-şi necontenit că, ptiu, drace, e curată şi cinstită femeie măritată şi nu în ultimul rând o bună creştină, ce merge regulat la slujba de duminică. Oftă şi trase concluzia că singurul lucru posibil în situaţia de faţă era să-l amintească pe Gheorghe în rugăciunea de seară. Dumnezeu aibă-l în pază...! Apoi îşi încordă atenţia asupra copilei. Îi analiză hăinuţele să estimeze gradul de dezastru, aşeză un scaun lângă sobă şi-şi scoase puloverul să învelească în el copila.
"Nu m-am aluncat 'ingulă, 'oamnă", zise Magdalena printre sughiţuri. "Am ca'ut. Sinser!"
Genunchii încă îi tremurau, iar sudoarea i se ivise pe la tâmple.
"Te cred, Buleu", zise femeia, tulburată de groaza copilului "... te cred. Stai acolo şi te încălzeşte."

O mai privi preţ de-o secundă, înainte de a trece la treburile ei.

Era nouă în Rădăuţi, mai avea să se înveţe cu oamenii acestui loc. Îi plăcea oraşul. Nu era ceva cu care ea să fie deprinsă, ci abia învăţa, din mers, cum este. Când avea un drum de făcut, îşi lăsa privirea să rătăcească pe chipurile oamenilor cu care se-ncrucişa pe stradă. Admira bibelourile expuse prin vreo vitrină din centru şi mereu ajungea să-şi dorească pentru sine câteva exemplare mai reuşite. Câte o curte cu grilaj, dincolo de care un căţel mic şi pufos îşi agita funda de la gât încercând să-nhaţe de picioare trecătorii. Un glas care nu venea de nicăieri îl striga de obicei ademenitor pe vreun nume gen: "Toto! Toto!" Ori cineva cânta un cântecel trist pe care ea nu-l mai auzise vreodată. Un bătrân obosit se sprijinea de vreun gard, trăgându-şi sufletul în arşiţa verii. O vânzoleală întreagă, un du-te vino continuu. Evrei, nemţi, ruşi, români, toate neamurile, toţi vorbind pe limba lor, neatenţi la ceilalţi, grăbindu-se. Prăvălii una lângă alta, la tejghelele cărora se vindeau tot soiuri de mărfuri şi de băuturi pentru aprovizionarea de zi cu zi. Cucoane, târgoveţi, fete-n casă, croitorese, lăptărese, muncitori, toţi se amestecau într-un vacarm de nedescris. Odată, un grup de nuntaşi gălăgioşi o prinseseră în mijlocul lor, unul blond şi pirpiriu îi oferise o garoafă, ceilalţi râseră de roşeaţa ei. Mireasa era bătrână şi grasă şi umbla-n picioarele goale pe caldarâmul murdar şi mirositor.

Altădată văzuse după un colţ doi bărbaţi care se-ncăierau tăcuţi, cu privirile înţepenite în ochii celuilalt, neslăbindu-se, făcând tăişurile cuţitelor să străfulgere în aer, într-un balet bizar. Un domn spilcuit trecuse printre ei făcându-se că nu observă şi se pierduse în mulţime. Într-o altă zi, o rafală de ploaie îi biciui faţa şi-o făcu să se adăpostească-ntr-un gang din care emana un miros dulceag şi greţos, amestecat cu mirosul de urină şi fecale. Doamna Buliga îşi dorise atunci să fie în altă parte, să danseze din nou cu surorile ei în spatele casei în Bucureşti, între straturile de roşii şi tufa de trandafiri, să se tragă de cozi una pe alta şi să se stropească cu apă. Dar acum era o femeie măritată de douăzeci şi unu de ani, la casa ei, cu responsabilităţi. În afară de asta, avea de furcă mult cu aceşti copii sălbatici, aproape ne-educabili, de pe tărâmurile acestea bizare.

O mai privi o dată pe Magdalena care moţăia lângă sobă cu mintea goală, fericită că nu trebuie să noteze nimic.

Aceasta însă nu dormea, dimpotrivă, plănuia răzbunări peste răzbunări. Avea în minte doar chipul tatălui ei, ca o efigie roşie, aţâţătoare. Îi privea printre pleoapele întredeschise pe cei doi evrei din prima bancă, cei mai buni din clasă la citit şi socotit, care-aruncau cu cocoloaşe de hârtie în ea când doamna întorcea spatele.
"Rusoaico!", îi şopti unu din ei, gras şi roşcovan.

Îi rânji. Avea el să vadă la pauză.

Magdalena se obişnuise cu greu să fie subiect de glume şi de fapt nu se obişnuise deloc, aşa că-i călca pe toţi în picioare şi le învineţea mutrele ori de câte ori îi dădeau ocazia. Dacă acasă tremura în faţa lui ta-su, aici era în schimb regatul ei. Dacă tot era forţată să vină, măcar să ştie şi ea o chestie. Se întronase regină. Se simţea ca peştele în apă. De nevoie, îşi transformase statul în şcoală într-o pauză de relaxare cât se poate de plăcută. Udă sau nu.

Pauzele erau preferatele ei, pentru că atunci îşi putea regla conturile. Ba era rost şi de ceva câştig din partea fetelor mai fraiere, care nu erau capabile să se apere singure şi renunţau la pacheţelul de-acasă bogat în prăjituri şi ciocolată pentru o protecţie adecvată din partea ei. Ea-şi arunca la coş pâinea şi huzurea pe spinarea evreicelor bogate care-i aduceau numai delicatese din prăvăliile centrale pe care taţii lor le făceau să prospere. Asta era aspectul plăcut al şederii inutile la şcoală, pentru că în rest era pusă să înveţe tot felul de prostii cu care nu era dispusă să-şi bată capul.

Iar ăia de-i spuneau "Rusoaica" erau alt aspect al problemei. În afara faptului că ea nu era rusoaică, oricât de blondă ar fi fost şi oricât de bleu ar fi fost ochii ei bleu. Când o ridica doamna în picioare, toată clasa hohotea, inclusiv nerecunoscătoarele cărora le păzea curu'. Ce dacă nu putea să pronunţe corect cuvintele? Sfârşise prin a nu le mai pronunţa deloc, să nu dea prilejul fraierilor să râdă. Tăcea ca muta.

Dar azi avea altceva de rezolvat. Ceva ce rumegase ea de mult timp, iar acum găsise momentul perfect de a pune în practică, găsise rezerva de furie şi ură necesară. Udă, ne-udă. Ceva ce-o obseda de mult.

Ionel, nemernicul ăla de Ionel, da, cu Grasu', de fapt, nu numai ei, în cârdăşie cu Ştefan şi Meagăl şi Rim, terorizau fetele urinând în capul lor la toaletă. Escaladau zidul despărţitor şi de-acolo de sus, făceau fetele să ţipe cu pişat pe faţă. Naiva de doamna Buliga nu credea c-ar fi adevărat, iar ticăloşii rămâneau nepedepsiţi, lucru pe care îşi jurase să-l îndrepte într-o zi. Iar aceasta putea fi o zi îndeajuns de potrivită. Magdalena îi ura din tot sufletul. Pe toţi. Îl ura chiar şi pe ta-su care-o adusese cu forţa la şcoală, o ura şi pe mă-sa, care de fapt nici măcar nu era mă-sa adevărată. Era convinsă că fusese furată de la altă familie mai de soi pe vremea când era doar bebeluş. Spunea tuturor că mă-sa murise şi ea trăia cu tatăl vitreg. Îi ura... pe toţi. Avea ea să le arate lor.

Când sosi pauza, dezbrăcă puloverul împrumutat şi-l puse cu grijă pe spătar. Dădu buzna pe uşă lovind cu coatele pe doi mai fraieri care n-aveau curajul să i se opună. Îmbrânci un tocilar care-şi pierdu ochelarii în îmbulzeală şi alergă ca o bezmetică pe coridor. Năvăli în toaletă şi aşteptă să poată ajunge la zid, printre fetele care aşteptau cuminţele. Privi buza zidului să se asigure că nu este nici-un pericol, dar nu era nici-un băiat căţărat acolo. Nu azi, azi nu. Din partea cealaltă se auzeau totuşi voci. O recunoscu pe-a lui Ionel, dintr-un cor nedesluşit.
"Hei, du", strigă Magdalena spre o fată subţire şi lungă, cu faţă de cal. "Ia a'ută-mă!"

Fata se conformă. Îşi împleti degetele formând un punct de sprijin pentru talpa ghetei scâlciate care îmbrăca piciorul Magdalenei. Ea îşi luă avânt şi se propulsă pe muchia zidului ajutându-se de unghii. Dintr-o dată se trezi sus în uralele fetelor.
"Mag-da-le-na!", scandau susţinătoarele sale. "Mag-da-le-na!" Din hol s-au adunat şi mai multe, chemate de suratele lor care pricepuseră ce avea să se petreacă, aşa că se aglomerase de speriat.
"Ce-are de gând să facă?", întrebă una mai neîncrezătoare.

Dar nu-i răspunse nimeni.

Îmbătată de succes, Magdalena îşi lăsă chiloţii şi dresul în vine dintr-o singură mişcare şi urină în capul băieţilor care priveau rămaşi fără grai.
"Ura! Ura!", zbierară câteva voci stridente de fetiţe, şi-un hohot de râs sălbatic întovărăşi îmbulzeala băieţilor spre uşă.

Magdalena se simţi satisfăcută. Sări de pe zid ca o pisică cu şapte vieţi.

Se întoarse în clasă prin mulţimea de copii care se despica în două înaintea ei, privind-o şi şuşotind. Se lovi de privirea furioasă a lui Ionel, ud în păr, roşu la faţă, care-o ameninţă c-o pârăşte, arătându-i pumnul ridicat.

Pe Ionel îl ura în mod deosebit şi nu-l ierta în nici una din zile.

Unguroaica Eva, mama lui Ionel, doar pe jumătate român, nu se ştia ce vrăji îi făcuse tatălui ei de le surclasase pe toate muierile care-i făceau ochi dulci şi îngâmfată şi tacticoasă le dădea cu tifla din patul lui, le sporea indignarea vajnicelor gospodine. Cu ce e ea mai bună decât noi celelalte?, protestase o nemţoaică în numele întregii comunităţi feminine. Nedreptatea era prea mare, se exprimase o alta.

Maică-sa, informată de Magdalena despre tărăşenie şi anume că ei, în total patru fraţi, primeau bani de îngheţată de la Gheorghe şi erau expediaţi de acasă ori de câte ori venea Eva în vizită şi o fi avut ea doar nouă ani, dar ştia câte în lună şi soare, deci maică-sa, cum spuneam, s-a săturat la un moment dat să o tot altoiască făcând-o mincinoasă şi s-a hotărât să clarifice problema pe cont propriu. Trebuia să ştie dacă era sau nu ceva mai mult decât un mod în care moţata asta nesuferită o tachina. Aşa că a chemat-o la ea pe Eva, şi a întrebat-o direct dacă s-a culcat cu bărbatul ei. Eva a zis adevărul, că da. A zis-o cu invidia în priviri a unei femei către altă femeie. Că are aşa bărbat. Cu ură.

Gapiuţa, care era pregătită şi pentru un astfel de răspuns, a pus mâna pe foarfecă, s-a suit cu genunchii peste Eva pe canapea. I-a despletit cosiţa dintr-o singură mişcare şi-a aşteptat să i se reverse bogată peste umăr. Cuprinsă de-o frenezie vecină cu isteria, a tăiat şuviţă după şuviţă, cu-o sclipire sălbatică-n priviri, cu copii adunaţi ca la urs şi asistând înmărmuriţi. Chiar şi Ionel fusese de faţă. Eva s-a zbătuse, lovise cu pumnii, mârâise, mugise, gemuse. Gapiuţa şi-a continuat treaba cu aceeaşi îndărătnicie animalică ce-o caracteriza. A tăiat, fără să intenţioneze să scoată din asta o operă de artă, ba chiar se mulţumise cu un rezultat jalnic de amator, pe care şi l-a admirat îndelung după ce i-a ars şi două palme zdravene peste bot.

De-atunci se stabilise fără putinţă de tăgadă care era nevasta lui Gheorghe, iar ăla fusese modul ei de-a anunţa toate muierile nesătule ce pofteau la bărbatul ei să-şi pună pofta în cui. Iar faima i s-a răspândit repede. Nu e de mirare că Magdalena e cum e, se şuşotea acum pe la colţuri. Chiar şi madam Buliga auzise şi era pusă în gardă. Aşa mamă, aşa fiică.

Când a ajuns în clasă, Magdalena a văzut că vreo şapte fete şi băieţi tocmai încinseseră o horă îndrăcită scandând o poezie proaspătă cu care venise unul din ei pe ziua respectivă.

Cei de pe margine băteau din palme ţinând ritmul. Râsetele, chiuielile bubuiau între cei patru pereţi, iar obrajii îmbujoraţi şi respiraţiile accelerate aprobau cuvintele scandate de grupul iniţial. În picioare pe bănci, doi tocilari jucau şi fluierau violent. Fetiţele mai timide se mulţumeau să privească de la depărtare şi să chicotească înfundat.
"Fugiţi", urlă codana care stătea la pândă şi copii se risipiră ca nişte curci bete, rupând hora, iar cei din corul susţinătorilor se loviră unii de alţii, neştiind încotro s-o apuce.

Preţ de-o secundă domni haosul. În momentul imediat următor, toată lumea se afla în bancă, mâinile frumos la spate.
Doamna Buliga îşi trânti furioasă catalogul pe catedră şi zbieră ca scoasă din minţi:
"Ce-a fost asta?"

Copiii o priveau din spatele băncilor de parcă n-aveau nici cea mai vagă idee despre ce dracu' vorbea.
"Nu vă e ruşine?! Ionel!"

Buliga simţi că se sufocă şi îşi eliberă ultimul nasture de la rochie. Un acces nemaivăzut de furie o scutură de sus până jos, făcând-o să arate grotesc. Îşi luă nuiaua şi-o lovi de palma stângă, îi admira lovitura usturătoare şi trecu printre şirurile de bănci măsurându-i din priviri cu asprime, încercând să ghicească cu exactitate chipul celui care avea să-i fie următoarea victimă.
"Spune-ţi imediat ce cântaţi! Ionele!"
"Da, doamna învăţătoare."
"Întinde mâna."

El se ridică şi îi întinse palma nesigur că e bine ce face. Ea îl lovi cu furie.
"Ce dai?", urlă Ionel. "Nu mai da, mă, nu sunt vinovat! Astea e vinovate, caprele astea."
"De ce miroşi aşa? Ce-ai pe păr?"

Băiatul dădu din umeri. Clasa chicoti. Unul din spate zise:
"Magdalena, doamna învăţătoare, a venit la baie şi s-a pişat pe noi."
"Hai încetaţi cu prostiile şi invenţiile. Vreţi să fiţi pedepsiţi pentru minciună? Ia mai repetaţi asta o dată! Spuneţi-mi mai bine ce se întâmpla aici mai devreme. Cine sunt vinovaţii. Hai, care-mi zice? Cine era aici în faţă, draci împieliţaţi ce sunteţi!"

Nimeni nu părea nerăbdător să-i împlinească dorinţa. Se sprijini de prima bancă şi încercă din nou nuiaua, să vadă dacă avea să reziste la ce avea de gând să facă. Să le rupă un pic spinările dracilor ăştia.
"Tu, Ştefan, ia zi?"

Ştefan avu nevoie de foarte mult timp să se ridice din bancă, de parcă ar fi cântărit un chintal. Privind în jos, afirmă foarte sigur pe el:
"Nu ştiu, doamnă, nu eram atent."
"Aşa, deci, nu erai atent. Dar tu, Meagăl?"
"Nici io doamnă, citeam lecţia."
"Măi să fie, atunci cine era aici în mijloc?"

Se mai învârti de câteva ori, până se hotărî să-i ia la rând. Dar nu fu nevoie. Văzu două degete pe sus.
"Zi, Magdalena."
"Da, doa'nă."
"Ai auzit ce spuneau copii?"
"Si'ur c-am ausit."
"Poţi să-mi reproduci şi mie?"
"Cum să nu!"
"Te ascult!"

Magdalena-şi drese vocea, îşi netezi puloverul şi privind drept în faţă rosti cât putu ea de corect:
"M-a trimis mama 'upă lut
Şi calicu' m-a 'utut
Nu-i vina ca'icului
Ci vina lindicu'ui
Că lindicu-a căscat gu'a
Şi ca'icu a băgat 'ula."

Clasa izbucni în râs.

Pentru o clipă, doamna Buliga văzu negru-n faţa ochilor. Când îşi recăpătă siguranţa de sine, se apropie de fată. Făcu ochii mici şi cercetă figura aia nevinovată. Încă spumegând, i se adresă încercând fără succes să se stăpânească:
"De câte ori i-ai auzit zicând asta?"
"O dată, doa'na. Sau de fro două o'i."
"O singură dată?! Hmmm... Rugăciunea pe care-am repetat-o azi nu ţi-a intrat în cap, cum nu-ţi intră nici istoria sau aritmetica. Eu credeam că eşti prostuţă şi de-aia nu ştii. Ia-ntinde mâna să te-nvăţ minte. Ţine palma!"

Magdalena întinse sfidătoare braţul, gândind că femeia aia avea de gând acum să-i învineţească singurul loc din corp care nu-i era deja vânăt.

Când taică-su veni s-o ia de la şcoală şi îi porunci să se suie în căruţă, un sentiment acid o cuprinse. Simţi senzaţia în stomac în degetele de la picioare. Întâi vru să fugă. S-o ia pur şi simplu la goană peste câmpuri, peste văi, peste munţi şi să nu se mai oprească absolut niciodată. Apoi când tatăl ei a repetat "urcă-te, futu-ţi hergutu' tău", s-a supus. Pentru că în ultimele luni, de la evenimentul cu tunsul Evei, universul i se întorsese cu fundul în sus şi orice grozăvie i se părea posibilă, se lăsă pradă din nou sentimentului acid, acelei presimţiri ce-i făcu pielea să se-ncreţească, iar gura să i se încordeze într-un rictus dureros. Dar nu avea de gând să-şi întrebe tatăl unde merg.

Lângă ea, frati-su se văita de dureri de şale, că-l bătuse unu' la şcoală, apoi i-a arătat curcubeul dinspre pământurile lui Ilie, iar surorii ei mici i se năzărise că insecta pe care-o ţinea între degete are prea multe picioare şi se simţea datoare să îndrepte asta. În spatele pământurilor lui Ilie, se întindea pământul stăpânit de Gheorghe, pământ întins şi roditor, cultivat un an cu grâu, un an cu porumb. Grâul, sau porumbul, în acel an grâul, creştea frumos prin marea bunătate a lui dumnezeu, care-şi trimitea când ploile, când ninsorile, peste ţinutul prosper şi liniştit, sau, în anii răi, chipul său aspru şi neîndurător să amintească la oameni că el e stăpânul.

Un vânticel făcea frunzele copacilor de la marginea drumului să freamete, să se-mpletească muzical şi anonim cu vocile aspre ce-şi strigau diverse îndemnuri din spatele gardurilor de lemn, de pe câmpuri.

Lăsară în urmă ultimul pâlc de sălcii şi ultimele gropi care mai însemnau încă pentru amândoi un regret nemărturisit şi se-ndepărtară suficient de mult ca să nu mai însemne nimic pentru ei Rădăuţiul mic cât un punct la orizont.
"Unde o ducem pe Magdalena?", întrebă cel mic.

Gheorghe opri căruţa. Privi în faţa lui. Cu degete oarbe căută în buzunar după o ţigară. O fumă fără să privească spre nici unul din copii. Stătu aşa, expirând zgomotos fumul. Privind fix înspre un lucru dinaintea sa. Pe care numai el era capabil să-l vadă.
"Nicăieri", spuse.

Întoarse căruţa din drum şi mână înapoi spre casă.
"Nu-mi zici şi mie poezia aia, tu, Magdalenă...?"