Înger

Pe vremea când nu era decât o fetiţă într-un parc, privind cum florăresele din colţ scurtează cozile florilor şi era nu numai atât, era chiar ceva mai mult, era ţinta interesului unui mic animal sălbatic, care se apropia prelingându-se pe lângă ziduri, agil, desculţ, întunecat, credea că orice e posibil. Astea sînt cuvintele ei autentice, iar eu cred că-i adevărat, eu cred că n-a-ncetat niciodată să se iluzioneze. Şi-am să dovedesc asta imediat.

Cică stătea sub crengile nucului, la umbră, şi simţea miros de pământ încins. Soarele, înălţat bine pe cer, topea acoperişurile într-o lumină translucidă, iar asfaltul trosnea în fierbinţeala amiezii. Întrebarea pe care şi-o punea cu insistenţă era cum s-o scoată la capăt în situaţia de faţă. Îşi privea mâna stângă, apoi privea spre ţigăncile cu flori. Fixa iarăşi ţigăncuşa care stătea la doar câţiva metri de ea.

În clipa în care îşi sprijinise spinarea de scoarţa crăpată a nucului şi cântărea în minte toată tărăşenia, mintea i-a zburat la maică-sa, apoi gândul i s-a întors ca un bumerang ciudat, pe care încă nu ştia să-l folosească, prinzând-o din urmă.

Primul care a observat inelul a fost Cosmin. După ce a imobilizat-o să-l privească cu atenţie, iar ea s-a văzut obligată să-i mărturisească prin ce împrejurare rămăsese fără lănţişorul de aur şi se alesese cu acel inel.
- Nu-i un inel obişnuit, i-a zis.
- Nu?!, a rânjit Cosmin dezgolindu-şi dinţii ascuţiţi ca nişte ace.
- Nu. Îmi pot pune trei dorinţe şi ele se vor împlini.

După ce băiatul s-a mai potolit din râs, încă ţinându-se cu mâinile de burtă, a sfătuit-o:
- Atunci, prima dorinţă pe care ar trebui să ţi-o pui e să fii un pic mai deşteaptă...!

Apoi a îmbrâncit-o spre alt băiat, cu care juca mai-nainte capace, iar ăla, la rândul său, a îmbrâncit-o spre altul şi-au continuat aşa până s-au plictisit.

Sub bolta de viţă din faţa scării, aşezată pe banca de piatră, ea a visat cu ochii deschişi. A cântărit bine care să-i fie prima dorinţă şi nu peste mult, a ştiut: atâta auzise de îngerul ei păzitor în sus, îngerul ei păzitor în jos, încât era momentul să-l vadă cu ochii săi, să se încredinţeze că el există. Şi-a rostit sieşi, cu voce tare, această doleanţă.

A scotocit cu privirea în jur, gata să recunoască apariţia miraculoasă şi când tocmai începuse să se simtă profund dezamăgită şi înşelată, o maşină cum nu mai văzuse a oprit în faţa scării cu alămurile lucind. Din ea a coborît un bărbat blond, cu o faţă luminoasă. A înaintat cu pletele desfăcute, cu poalele cămăşii fâlfâind în aer, luminat de vâlvătaia lui august, lăsând-o pur şi simplu cu gura căscată, făcând-o să se întrebe dacă nu e cumva posibil ca el să fie, urmărindu-l cu stupefacţie în vreme ce trecea pe lângă ea râspândind miros de lăcrămioare. Bărbatul s-a oprit, s-a răsucit spre ea, a studiat-o preţ de-o secundă şi-a întrebat-o:
- "Are you OK?!"

Paralizată de spaimă, i-a auzit vocea ciripind mai departe în limba ciudată, pe care n-o-nţelegea. Probabil limba lui Dumnezeu.

Când inima i s-a oprit, zece ani mai târziu, susţine că l-a văzut din nou, căci eu îi argumentasem teoria conform căreia fusese doar un muritor de rând oarecare, de naţionalitate străină. Dar ea nu şi nu, că a doua oară era la metrou când a făcut preinfarctul, că s-a oprit lângă ea, a îngenunchiat, s-a aplecat asupra ei şi i-a zis: "Du wirdst nicht sterben [*]". Că a însoţit-o tot drumul parcurs cu maşina salvării, ţinându-i mâna.

Era acelaşi bărbat blond cu faţa luminoasă. Nu l-ar fi putut confunda. Acela era un înger şi basta!, mi-a zis.

Am întrebat-o care au fost celelalte două dorinţe pe care şi le-a pus. Iar ea, uimită, a zis că nu şi-a mai pus alte două dorinţe. Singurul lucru pe care şi-l dorise fusese să vadă un înger. Nu era destul? Dar apoi a ridicat privirea spre mine din senin şi a spus: "Ştiu care este a doua mea dorinţă. Ca tu să fii în sfârşit fericită."

Cinci ani mai târziu, când muşchiul numit inimă i-a cedat de tot, iar noi ne cunoşteam de ceva vreme, mi-a arătat inelul ruginit cu o minusculă piatră roşie şi am stat în cumpănă dacă să-i îndeplinesc ultima dorinţă sau nu. Dorea să fie incinerată. Dorea să-i împrăştii cenuşa în mare.

În timp ce făceam asta, am şoptit:
"I know your dark secret. Du bist er."

Adevărul este că ea păruse mereu să coboare dintr-o oază de lumină. Dintr-o căsuţă fermecată, în care nimeni altcineva nu mai era capabil să ajungă. Şi cel mai puţin eu. Eu dintre toţi, cel mai puţin.

Cenuşa s-a împrăştiat într-un nor inconsistent pe sub podul de pe care am aruncat-o. Am făcut-o stângaci, mi-a părut rău după aceea, am avut mustrări de conştiinţă că n-am îndeplinit acest ultim lucru îndeajuns de bine pentru ea. Nici măcar nu am avut timp să ajung la mare, aveam prea multe lucruri pe cap, dar Dunărea totuşi se varsă în mare, aceasta mi-a fost alinarea. Locuiam pe vremea aceea în Ulm.

Atunci când a făcut infarctul, totul s-a petrecut prea repede, acolo, în holul casei noastre, atât de repede, încât n-am mai apucat s-o întreb dacă l-a văzut din nou, nici măcar nu mi-a trecut prin minte o astfel de întrebare. Acum, după ce totul a trecut, toată nebunia acelor zile, sînt convinsă că de data aceasta a plecat cu el. Întotdeauna am ştiut c-o să mă părăsească... Nu, nu sînt convinsă, ci de fapt aşa mi-aş dori: să fi plecat cu el, iar el să-i fi şoptit ceva de genul: "Ich kenne eine bessere, sonnigere Abkürzung [**]", căci afară era frig, ploua, era ziua asta gri care nu poate aduce cu ea decât moarte şi te înghite în ea ca-ntr-un mormânt.

În noaptea aceea am avut coşmaruri. Am visat două soiuri de oameni: oameni de apă şi oameni de pământ. Cei de apă erau blonzi cu ochi albaştri, precum îngerul ei. Cei de pământ erau bruneţi cu ochi negri. Dar nici unii nu erau îngeri. Aveau organe de reproducere hidoase. Nu erau penisuri, dar nu erau exact nici vagine, deşi erau mai mult vagine. Erau cumva la vedere, pe burtă, nu între picioare, şi căscate ca nişte guri oribile.

M-am ridicat din pat udă de transpiraţie şi m-am dus să-mi iau un pahar cu apă. M-am spălat pe faţă şi m-am privit în oglindă. Nu mi-am recunoscut faţa şi am dat un pas înapoi.

Ce mi-a rămas de la ea? O gură şi-un ochi. Cel stâng. Restul fragmentelor s-au pierdut. Am lipit desenele pe pereţii atelierului, între celelalte studii. Acolo unde am păstrat foarte multe schiţe care n-ar fi trebuit păstrate. Flori care cresc din pământ, nori de ploaie, sori care nu strălucesc. Ploaie şi soare care se amestecă. Nori care se mişcă dintr-o parte într-alta. Un copac în Africa. Un peşte care plouă din cer. Cerul galben. Eu şi ea, cu mâinile împreunate, zâmbind pe vecie.

De multe ori mă gândesc la ea. Cine poate ştii ce-a văzut ea în ziua aceea? Căci pe vremea când nu era decât o fetiţă într-un parc, privind cum florăresele din colţ scurtează cozile florilor şi era nu numai atât, era chiar ceva mai mult, era ţinta interesului unui mic animal sălbatic, care se apropia prelingându-se pe lângă ziduri, agil, desculţ, întunecat, credea că orice e posibil...

Fusese mereu o fantezistă.


Note:
[*] "Nu vei muri", trad. din lb.germ
[**] "Cunosc o scurtătură mai bună şi mai însorită", trad. din lb. germ.