Necunoscutul Valentin

Valentin nu era înalt. Avea chelie şi burtă.

Dar avea o voce foarte frumoasă. O voce cultă, delicată, o voce a cărei inflexiuni te fermecau din prima clipă. Vorbea foarte mult, folosind cu abilitate arma aceasta de seducţie şi putea vorbi despre absolut orice. Despre artă, muzică, literatură, poezie, mult mai bine decât mine, cu mai multe argumente şi aflându-se în mod evident în posesia mai multor informaţii. Privindu-l, am înţeles că oricât de urât ar fi un om, Dumnezeu are grijă să-i dea ceva năucitor de frumos în compensaţie. Că suma defectelor şi a calităţilor e în final aceeaşi pentru toţi.

Valentin era electrician şi lucra pentru mai multe firme, inclusiv pentru tipografia la eram angajată de câţiva ani. Era de-o politeţe desăvârşită şi-mi făcea plăcere să vorbesc cu el. Era căsătorit cu o femeie care lucra într-un alt sediu al firmei, cu care avusesem ocazia să discut de câteva ori şi să constat că era la fel de plăcută ca şi el. Femeia avea o fată dintr-o căsătorie anterioară. Păreau foarte fericiţi împreună.

Într-o zi, Valentin mi-a făcut cadou un volum imens de istoria artei. Nu era ziua mea, nu exista nici o ocazie oficială care să justifice acest gest. Am acceptat, am luat-o drept un gest care valida complicitatea dintre noi. Ştia că îl plac şi că ştiu că e frumos. Avea patruzeci şi cinci de ani, eu douăzeci şi trei, dar nu simţeam nici o diferenţă.

Mă angajasem de vreo jumătate de an la altă firmă, când am aflat că Valentin divorţase. M-am gândit cu tristeţe la vechiul meu prieten cu care nu mai vorbisem de mult, punându-mi întrebări în privinţa motivelor şi implicaţiilor. Habar n-aveam acum care mai era viaţa sa şi ce anume l-ar fi putut împinge spre un asemenea gest. Doar păruseră perechea perfectă... M-am gândit că este mereu trist să afli despre un cuplu care părea solid că s-a despărţit, îţi zdruncina şi mai tare lipsa de încredere în dragoste şi relaţii. Eu eram singură, uneori mai apărea un bărbat în viaţa mea, dispărea, apărea altul... Probabil că dragostea chiar nu era posibilă. Dragostea durează şapte ani, nu aşa se spune?
"Valentin s-a porcit", mi-a comunicat fostul meu şef când l-am vizitat. Stătea la biroul său şi-şi încălţa la loc pantofii, căci avea obiceiul să stea în şosete cu picioarele peste vraful de dosare care-i soseau zilnic. Era un şef lejer, pe care lumea îl agrea, mai ales Valentin se aflase în relaţii foarte bune cu el. "Nici gând, uită de asta", mi-a zis şeful meu. "Valentin a îndepărtat pe toată lumea de lângă el."

Nici nu am apucat să asimilez aceste cuvinte, că am dat pe hol peste Valentin.
Într-adevăr, ochii lui nu mai erau limpezi, avea cearcăne şi simţeam dinspre el o tensiune care mă alerta.

M-a întrebat ce mai fac, cum îmi merge la noua firmă. Dacă sînt mulţumită.
Vocea lui nu mai era cea pe care mi-o aminteam. Toată frumuseţea din ea pierise. Era o voce agresivă, colţuroasă, iar el părea cumplit de bătrân. Privea fix spre pieptul meu şi se apropiase prea tare. Am dat un pas înapoi, dar el a mai făcut unul înainte. Mă simţeam debusolată, nu ştiam cum să mă port cu un om pe care-l plăcusem cu adevărat. Mi-am încrucişat braţele peste piept şi m-am făcut mică, mică, m-am gheboşat în mine, încercând să rezist până la capăt. Încercând să zâmbesc în continuare.

Când a plecat, am rămas cu un gust amar.

M-am întors la treburile mele, aveam nişte lucrări urgente, seara am mers într-un club cu prietenele mele. Am băut Kahlua şi am dansat, am flirtat cu un grup de băieţi cunoscut acolo şi în final am plecat acasă cu unul din ei. Prietenelor mele nu le-a venit să creadă că plec cu un tip aşa de arătos. Una din ele mi-a zis că ar da orice să se afle în locul meu. Locuia în Colentina, avea un apartament simpatic. Ne-am dezbrăcat şi am făcut dragoste încet. Avea un corp foarte frumos, umeri laţi, puternici, un chip perfect simetric şi buze senzuale. Apoi nu ne-am mai văzut niciodată. El nu a sunat, eu nu eram interesată. În orice caz, cert este că mi-a zburat gândul de la Valentin, toată tărăşenia s-a deplasat undeva în spatele atenţiei mele. Oricum, nu era responsabilitatea mea, fusesem prieteni, dar nu foarte apropiaţi şi cu toţii sîntem responsabili pentru propriile noastre fapte. Cu ce l-aş fi putut ajuta eu?

Peste jumătate de an, m-a sunat fostul meu şef să mă anunţe că Valentin dispăruse şi nimeni nu mai ştia nimic despre el. Vestea m-a luat prin surprindere. Sentimentul acela de simpatie şi tandreţe pe care-l simţeam pentru Valentin mai exista încă acolo, nu dispăruse. Îţi reafirmase existenţa transformându-se într-un junghi rece în mijlocul pieptului. Vocea lui caldă, tandră, moale, mi-a rezonat pentru o secundă în urechi, iar ochii săi căprui, dar nu căprui, ci în culori, un cerc închis pe margine şi marouri calde înăuntru spre iris, amestecate cu verde, mi-au revenit în amintire. Afară era un ianuarie întunecat. Nu era pic de zăpadă şi totul era îngheţat. Se anunţaseră temperaturi record.

Peste zece zile, m-a sunat din nou să mă invite la înmormântare.

Valentin fusese găsit în tribune pe stadionul Dinamo, cu multe sticle de băutură lângă el. Făcuse infarct.

De ce am povestit toate acestea? Pentru că după aproape cincisprezece de ani, când făceam ordine în bibliotecă, am scos de pe raft volumul de artă de la el. L-am scuturat ca să îndepărtez praful, iar o scrisoare a căzut din el.

Am ridicat-o de jos, surprinsă. Hârtia plicului era uşor îngălbenită. Nu ţineam minte ca eu să fi introdus vreo scrisoare în acel album şi nici să fi primit acea scrisoare. Pe plic nu scria nimic. Am desfăcut şi am despăturit foaia care era înăuntru. Spunea aşa:
"Corina, nu vreau absolut nimic de la tine. Eşti doar o necunoscută. Adevărul gol goluţ este că nu sînt îndrăgostit de tine, nu te iubesc. Mi-e jenă. Cred c-am proiectat în tine nişte nevoi de-ale mele, fără legătură cu persoana care eşti tu în realitate.

Nu îmi doresc să mă trezesc în week-end cu tine în braţe sau cu tine privindu-mi curioasă somnul. Să te privesc printre gene când deschid cu greu ochii şi să mă umplu de zâmbetul tău. Nu vreau să râdem împreună, să stăm de vorbă, relaxaţi, uitându-ne unul la celălalt.

Nu vreau să merg cu tine într-o dimineaţă de week-end la un film romantic. Probabil previzibil, dar la care să ne simţim bine, să ne uităm sărutându-ne când şi când, iar mâna mea să se încălzească pe trupul tău.

Nu vreau să ieşim de la film, să fie cald şi să ne plimbăm puţin pe jos, casele să fie frumoase şi vorbele să fie multe.

Nu vreau nimic de la tine. Iartă-mă.

Al tău,
Valentin"

Am pus scrisoarea pe masă şi am privit în stradă. Locuiam singură într-un apartament pe care aproape că-l plătisem în întregime. Nu am ştiut cum să reacţionez. Am simţit doar o presiune în piept. Dar presiunea asta mă supăra de mult. Dimineaţa mai ales, când mă trezeam cu groază, fără să-mi doresc să încep ziua respectivă, sau seara, când mă întorceam acasă în apartamentul meu gol... Despre presiunea asta aş putea spune multe. Dar ştiu că nu are legătură cu Valentin, ci doar cu faptul că ceva roade la însăşi fundamentul existenţei mele şi că mă aflu într-o stare avansată de frică. Cu faptul că uneori, când e aşa, ca acum, plouă şi-aşa mai departe, nu mă pot opri din a simţi o anumită tristeţe...

Doar că atunci n-a fost aşa. Am privit înspre scrisoarea de pe masă, fragmente din cel care a fost Valentin au revenit în mine şi deodată chipul lui a explodat în auzul meu...