Din infernul meu interior

În primul rând, aceasta nu este o cronică muzicală. Ci o suită de întrebări pusă de un profan, adică de către mine, la care Andrei Kivu, un muzician, a avut amabilitatea să răspundă.

Andrei mi-a spus un lucru, anume că prin verbalizare se pierd o grămadă de lucruri importante... că muzica nu se înţelege, ci se simte, trăieşte. Sigur, a admis el, există şi un oarecare grad de "înţelegere", dar e greşit să mizăm pe el. "De exemplu, să-mi spună cineva ce a înţeles dintr-o simfonie de Mozart - sau din orice altă muzică, chiar şi mai simplă decât Mozart..."

Aşadar, ce provocare mai mare? Tentaţia de a descrie un muzician în cuvinte sună mai degrabă a blasfemie. De a pune muzica în cuvinte... un sacrilegiu... Nici n-o să reuşesc, îmi propun doar să fac o schiţă cu impresii fugare...

Andrei s-a născut pe 26 iulie 1970, într-o familie de muzicieni. Face parte dintre oamenii cu auz "absolut", adică dintre cei care de îndată ce aud un sunet, pot să depisteze ce înălţime are. Mai simplu spus, dacă cineva îi cântă ceva, el poate să transcrie totul pe note (un om dintr-un milion are "auz absolut-absolut", dar există şi unul la zece mii cu "auz absolut-relativ")

Are cea mai "tare" colecţie de instrumente muzicale din România, adunate de peste tot din lume. Spune că a fost mereu un puturos şi că n-a studiat când trebuia, că nu a făcut îndeajuns efort şi că şi-a pierdut vremea şi şi-a irosit talentul. Iar că educaţia (inclusiv cea muzicală) a avut grijă să-i aplatizeze instinctele bune cu care s-a născut. Se evaluează drept un talent mediu şi spune că a avut foarte mult noroc în viaţă, mai ales norocul de a întâlni oameni extraordinari.

Am ascultat întâi o piesă pe care el mi-a trimis-o de probă, de "degustare"... Ascultasem deja una pe internet, iar ea mă determinase să îl întreb dacă mă lasă să-l deschid ca pe o broască la ora de disecţii. (Intensă muzică, te răscoleşte, te ia şi te trânteşte de pământ...) Apoi am primit mai mult. Mi-a explicat că grupul din care făcuse parte, Pro Contemporania, fusese acuzat că face o muzică prea abstractă / experimentală / bizară / agresivă / aleatoare / eclectică... Grupul fusese format din Irinel Anghel, Andrei Kivu, Andrei Marcovici, Sorin Romanescu,Virgil Oprina, conform site-ului lor. Dar au colaborat cu mulţi alţii.

Andrei mi-a spus că doar zece la sută din ce este acolo îi aparţine şi că de obicei se strângeau la un loc 4-5 oameni şi toţi ceilalţi păreau mai inspiraţi decât el şi că ştiu mai bine ce fac.

Iată ce am notat într-un carnet la prima ascultare, în timp ce păşisem în această muzică şi ascultam hipnotizată: absorb muzica aceasta, şoapte, apropieri îndepărtate, voci, ecouri, ameninţări... aud o chemare... mângâieri neconsumate... voci se întretaie... un cello cu un pian se conjugă unul pe altul.... toate se cutremură... acuzaţia se amplifică... un ţipăt... dar nu, nici-un pericol, ţipătul era de fericire, de surpriză... apoi toate se împacă şi încep să alerge împreună ca nişte elemente cuminţi şi civilizate: frica a dispărut.

Dar să fie clar, nu e o muzică simplă, nu sînt teribilisme, ci construcţii inteligente, rafinate.

Când am reacţionat entuziast la muzică, a părut uimit. L-am întrebat de ce. Mi-a explicat că au fost atât de huliţi ca fiind prea abstracţi în lumea lor de specialişti, ori acuzaţi că au făcut pactul cu diavolul pentru că au cântat cu muzicieni de jazz, încât se aşteaptă la şi mai puţin din partea restului lumii, care ar fi de presupus să aibă gusturi şi mai conservatoare. Este adevărat, a spus el, că în străinătate au avut succes şi au fost invitaţi la foarte multe festivaluri, că foarte mulţi străini i-au încurajat şi susţinut cum au putut ei mai bine.

Dar au avut surprize superbe chiar şi în România, a continuat el, cum ar fi de exemplu un concert pe esplanada Dunării în Brăila la care au cântat împreună cu Franziska Baumann. Era o căldură cumplită, aglomeraţie la terasele învecinate, iar un nor de gândaci zburători cădeau peste ei, atraşi fiind de reflectoare. Nici nu avuseseră timp să discute cu Franziska, îţi strânseseră doar mâinile şi începuseră să cânte. După prima piesă s-au auzit huiduieli şi jumătate din public a plecat. La a doua n-a mai plecat nimeni. La sfârşit cei din public nu îi mai lăsau să plece, îi rugau să cânte mai departe. Au fost abordaţi de persoane din auditoriu care le-au pus întrebări gen: câte luni au repetat înainte pentru programul respectiv, sau unde pot găsi CD-ul. Aceasta a fost una din puţinele excepţii, poate cea mai puternică şi care a marcat începutul lor ca improvizatori. În acelaşi an, 2003, au fost invitaţi pentru prima oară în State şi le-a făcut foarte mult bine tot ceea ce au auzit, văzut, trăit acolo.

L-am întrebat cum lucrează, cum formulează un concept înainte de a începe să cânte împreună. Mi-a răspuns că nu formulează concepte, că încearcă să fie cât mai sinceri şi să improvizeze sută la sută, fără "safety net". Încep să cânte şi restul vine de la sine. Dacă oamenii ştiu să asculte, dacă au de experienţă şi flexibilitate, atunci muzica se încheagă pur şi simplu.

Problema mea a rămas, aşa că am insistat: cum poate să vină aşa ceva de la sine?!
Andrei Kivu: "Ştiu.... Păi... Nu ştiu... E miraculos. Asta am şi căutat să "demonstrăm" - nu demonstraţia, ci experienţa în sine - că lucrurile se întâmplă, că există un limbaj universal, chiar dacă unul e elveţian şi altul român."

Eu am întrebat pentru a treia oară. Căci nu se apucă să cânte toţi deodată, dar cumva se întâmplă ca fiecare să ştie când e momentul să cânte şi ce anume să cânte... şi cât anume să cânte. Pentru mine este de neînţeles.
Andrei Kivu: "Chiar dacă unul vine din zona jazz-ului, iar altul din muzica clasică, dacă ASCULTĂ cu adevărat, vor şti. Altfel, o să fie precum acei oameni care la o adunare se bagă şi ei, ca să se audă vorbind."

Mi-am exprimat atunci părerea că în acest caz, există ceva unic şi irepetabil, anume legătura între muzicieni, fără de care muzica nu ar fi posibilă. A fost de acord. Dar mi-a spus că există şi mulţi narcisişti, sunt foarte puţini cei care sunt cu adevărat preocupaţi de "întreg". Cu toate acestea a trăit momente magice...
Andrei Kivu: "De exemplu, o dată s-a tăiat curentul într-o noapte când eram în studio chiar în momentul în care trebuia să începem să înregistrăm şi am rămas în beznă. Nu ne puteam mişca, ori să ieşi să vedem ce se întâmplă de teamă să nu dărâmăm ceva, doar eram înconjuraţi de instrumente, microfoane. Am început să cântăm. A durat cam cinci minute, dar au fost cele cinci minute magice de care am avut parte eu în viaţa mea de improvizator."

M-am gândit că asta înseamnă că muzica bună este un produs al întâmplării, am comentat eu. Nu ţine numai de inspiraţie şi calitatea fiecărui muzician luat separat... ci de norocul chior ca anumiţi oameni să fie aduşi la un loc de către soartă. Deci muzica bună e doar o întâlnire norocoasă, am spus.
Andrei Kivu: "Da, multă vreme mi-a fost greu să văd aspectul acesta. Celibidache, când vorbeşte despre fenomenologia muzicală, o extinde până la "ce a mâncat în ziua aceea", dacă a fost vreme urâtă etc. Sună trivial, dar e o realitate: tot ce ne înconjoară ne influenţează. Dacă nu ţinem cont de lucrurile acestea, dacă ne considerăm "stăpânii universului" şi "lasă că ştiu eu mai bine", ne frigem... Atâta vreme cât cei cu care cânţi sunt de acord că muzica e o energie, că nu contează "forma de prezentare" atâta vreme cât există substanţa..."

L-am întrebat de unde vine energia asta.
Andrei Kivu: "Habar n-am... În orice caz, aş spune că nu din mine. Sau în orice caz, infim..."

Am tras concluzia la îndemână că această energie există dinainte. N-o creează ei. Doar o transpun în sunete să existe şi pentru ceilalţi. O fac audibilă.
Andrei Kivu: "În momentele bune şi rare, în care ascultarea adevărată se produce şi ego-ul se diminuează până la dispariţie, cred că suntem un canal, făgaş prin care curge energia. Orice efort de gândire, sinele meu îl consideră ca fiind prea mare. Pe de altă parte însă, "diavolul" (creierul, raţionalul) e prezent şi de fapt asta e provocarea: cum să înlături partea aia distructivă, căci creierul, mintea, conştiinţa îţi bagă mii de filtre. "Nu face asta", "Asta nu merge", "Dar oare...dar dacă?". Şi alte mii de dubii care te omoară şi omoară şi muzica. Ea nu mai poate curge natural... Problema este cum să diminuezi "cantitatea de gândire", de "conştiinţă", să laşi "bulbul", intuiţia pură şi un alt tip de conştiinţă să "se exprime", să intre în joc, în ecuaţie."

Am făcut observaţia logică despre cât de grea pare o asemenea sarcină. Totuşi ei au o pregătire muzicală sistematică şi serioasă... Fără să-şi dea seama, fac milioane de alegeri pe secundă exact în momentul în care cântă.
Andrei Kivu: "Asta e problema, există prea multe alegeri."

I-am pus întrebări în legătură cu şcoala de muzică şi profesori. Mi-a spus că el crede că singurul mod în care te poţi face folositor altcuiva, este să te pui în pielea lui, să simţi ce şi de ce şi unde nu merge... nu să-l obligi să facă la fel ca tine "pentru că aşa e bine", ci să încerci împreună cu el lucruri diferite şi să vezi ce i se potriveşte, să-l încurajezi să experimenteze, să-l ajuţi să facă ceea ce-i place - aproape " detaşat" chiar, astfel încât să poată judeca singur rezultatul. Ceea ce încearcă el să facă împreună cu elevii săi este să-i ajute să ajungă la stadiul unei oarecare "dedublări": căci există în noi cineva care FACE şi cineva care OBSERVĂ.

M-am gândit atunci că am observat un tipar la anumiţi artişti din diferite domenii pe care eu una i-am admirat pentru devotamentul lor faţă de obiectul pasiunii lor, pentru dragostea cu care trec la treabă şi puritatea pasiunii care-i devorează. Par a fi făcuţi din răni deschise, din cărnuri roşii sângerânde şi că se vomită pe sine în continuu. Pielea a fost luată de pe ei şi orice atingere, oricât de delicată, provoacă zbierete şi suferinţă infinită. Se vede treaba că e foarte important să te exprimi total şi nu cu măsură. Totul este să te eviscerezi singur, eventual în public. Sînt mereu nemulţumiţi de ceea ce fac, li se pare în permanenţă că nu au reuşit să dea totul, că încă nu şi-au atins potenţialul, iar că munca pe care o au în faţă pentru a-şi atinge scopul este din ce în ce mai mare, în loc să fie mai mică.

Andrei este divorţat şi locuieşte în momentul actual la Paris. După divorţ a cunoscut o fată fără de care şi-a dat seama că nu mai poate trăi şi a schimbat ţara pentru ea. Locuieşte la marginea oraşului pentru a avea liniştea de care are nevoie. Dacă ar fi fost să aleagă unde să trăiască, ar fi ales însă New York-ul sau un sătuc din Japonia (Ume), la un templu la care a stat în prima lui călătorie, loc în care a avut experienţe extraordinare, printre altele, comunicarea dincolo de cuvinte cu călugărul budist care i-a făcut "iniţierea în zen", călugăr care nu vorbea o boabă de engleză...

Într-o zi normală, iese în curte să fumeze după cele şase ore de studiu. Exersează foarte mult pentru că doreşte să recupereze timpul pierdut. Exersează de regulă prost, sunt puţine momentele în care simte că "face salturi", dar spune că asta e, trebuie să-şi accepte limitele şi în măsura în care va reuşi să facă acest lucru, o să reuşească să le şi depăşească. Altfel, se va lupta cu ele, iar ele îl vor învinge. E foarte simplu.

Iese în curte să fumeze şi mintea îi vuieşte de sunete. Se simte de parcă ar fi stat şase ore nemişcat lângă Niagara. Se simte vidat, aproape că n-are gânduri, ci doar masa aia de vibraţii care se izbeşte de toţi pereţii fiinţei lui.

Îşi aprinde ţigara şi în primul moment nu realizează ce se aude, dar când stimulul apare a doua oară, îşi dă seama: o mierlă cântă în apropiere. Ascultă cu atenţie. "Bun", se întreabă "Şi care-i chestia cu asta? De ce asta îmi atrage atenţia în mod deosebit tocmai acum?" Nu e capabil să-şi dea un răspuns. Planul conştient începe să preia din ce în ce mai mult controlul. Nu îi mai vuieşte capul de sunete, re-intră încet-încet în cotidian, "mirajul" pare a se destrăma. A treia oară când cântă, îşi dă seama ce se întâmplă în subconştientul său: încearcă să înţeleagă ce spunea mierla. Nu mai poate face nici o mişcare. Mintea îi rămâne acroşată în aceeaşi acţiune, pe care o "performează" cu multă abnegaţie: aceea de a înţelege ce spune mierla... Ori de câte ori aceasta cântă, ceva din el simte că e aproape gata să înţeleagă ce spun sunetele pe care le aude. Îi lipseşte foarte puţin ca să prindă ideea...

Am discutat despre foarte multe alte lucruri care-l pasionează pe el, cum ar fi muzica tibetană, ori David Hykes şi importanţa lui în muzica actuală, despre întâlnirea lui cu Aurel Stroe pe care îl consideră un compozitor român de geniu, sau despre norocul de a-l întâlni în 1997 pe Marc Coppey la Tirana, la un festival la care au fost amândoi invitaţi, iar acesta în doar 20 de minute de " curs " a reuşit să îl deblocheze, dar am hotărât să amânăm totul pentru un interviu viitor. Ar fi foarte multe de adăugat, sau multe din cele deja spuse ar putea fi dezvoltate, căci Andrei are păreri personale foarte puternice, despre care discută cu mare plăcere. Dar o să termin acest articol cu cuvintele lui de la sfârşitul fiecărei discuţii pe care noi doi am avut-o şi în urma cărora a rezultat acest text: "Acum te las. Trebuie să fug..."