Elena

Când eram adolescente, eu şi Lili ne-am întâlnit odată cu Elena la Athénée Palace, sus la etaj, la un restaurant-bar. Elena era fata unei verişoare mai îndepărtată de-a mamei. La început au apărut doar ea şi soţul, după aceea a sosit încă un italian, un bărbat mai în vârstă, cu o pereche de ochelari negri pe care nu i-a dat jos. A stat imobil la masă şi nu a rostit un cuvânt. A privit uneori nervos în jur.

Elena avea ceva exotic în figură, deşi trăsăturile familiei puteau fi recunoscute imediat pe chipul ei delicat. Slăbuţă, cu părul negru, care-i trecea de umeri. Ochii conturaţi cu negru. Nu era elegantă, dar arăta bine. Bărbatul ei nu era înalt, era cam de aceeaşi statură cu ea. Ne-a întrebat întâi ce mai facem, s-a minunat cât crescusem de când ne văzuse ultima oară, şi ne-a întrebat despre familie. Apoi ne-a spus că ea şi soţul ei doreau să angajeze nişte fete ca să dea nişte telefoane. Eu, pentru că eram mai mare, am întrebat-o ce fel de telefoane. A spus că avea o listă cu persoane şi trebuia aflată adresa. Era ceva foarte vag în tot ce spunea ea acolo. Apoi a început să ne spună că vrea să ne ia în Italia cu ea, că o să fim foarte bine plătite şi că o să fim foarte mulţumite de tot. I-am spus că nu ştim italiană. Ea a spus că nu-i nimic, o să învăţăm, e o limbă extrem de uşoară. După trei luni o ştii deja la perfecţie. Apoi eu i-am spus că avem amândouă mulţi ani de şcoală până să ne terminăm studiile. Iar ea a zis că n-o să ne mai trebuiască deloc şcoală la cât o să câştigăm! Ne-a povestit ce frumos este în Italia şi ne-a arătat un teanc de poze. Şi într-adevăr, pozele arătau nemaipomenit, fiecare din ele o adevărată ilustrată poştală. Totul arăta frumos, îngrijit, scump şi cu gust. Am chestionat-o a doua oară ce anume trebuie să facem pentru banii aceia. Iar ea, ne-a spus din nou acelaşi lucru: trebuia să dăm nişte telefoane, să aflăm nişte adrese. Foarte simplu. Şi aveam să câştigăm foarte mult de pe urma acestei întreprinderi atât de simple. Aşa era în Italia, nu e ca în România. Avea să ne ia cu ea în ţara aceea, unde o s-o ducem foarte-foarte bine, a spus.

Lili tăcea. De felul ei era foarte tăcută şi blajină şi nu vorbea prea mult. Părul ei blond îi încadra faţa curgându-i peste sânii care abia-i înmugureau. Atunci eu am întrebat-o din nou pe Elena, insistând, explicându-i că nu pricep deloc. Apoi deodată m-am oprit din ascultat. M-am oprit din auzit şi am privit-o fix. Totul se mişca cu încetinitorul în jur, iar chipul ei frumos, cu trăsături elegante, pure, cu nasul ei drept şi mic, şi sprâncenele arcuite, îmi apărea ca într-un vis. Ca o apariţie din altă lume.

Când tatăl Elenei a omorât-o pe mama ei din gelozie, ea şi fraţii ei au fost împărţiţi între rude. Nimeni nu dorise să-i ia pe toţi patru. Cei doi mari, Elena şi fratele ei geamăn, care aveau patru ani, au ajuns la o mătuşă şi un unchi. Pe cei mici îi luase altă mătuşă. Dar mătuşa care o luase pe Elena nu a mai putut sau nu a mai vrut să aibă grijă de ea, şi a dat-o spre adopţie unei familii din Italia, unde urma să-i meargă cu mult mai bine decât în ţara asta de căcat, a adăugat ea cu amărăciune.

Foarte multă vreme, Elena a tot sunat în România zilnic. Fusese adoptată la vârsta de nouă ani. De fiecare dată, plângea la telefon. Deodată a încetat să mai sune. Am început noi, rudele, să o sunăm, dar susţinea că nu mai ştie româneşte, vorbea doar în italiană la telefon, şi e inutil să adaug că nimeni dintre noi nu pricepea o boabă. Iar acum se afla din nou în faţa noastră, vorbind româna la perfecţie, cu doi bărbaţi italieni lângă ea, flancând-o dintr-o parte şi alta, cu feţe apatice, impenetrabile, care priveau absenţi în jur. Dintr-o dată am priceput că cel în vârstă este tatăl ei adoptiv.

I-am mulţumit că ne-a sunat să ne vedem, i-am mulţumit şi pentru ofertă, era doar că noi nu aveam nevoie de slujbe, eram mult prea mici. Bine, dar aţi avea de toate, ne-a spus exasperată. I-am spus că aveam deja de toate. Nu aveam nevoie de nimic în plus. I-am zâmbit, am sărutat-o pe obrajii care-i miroseau a fond de ten, şi am fugit. Lili era încă nedumerită şi punea sute de întrebări când am ajuns acasă. I-am spus să tacă şi să nu povestească nimănui. Şi-a mângâiat o şuviţă de păr, a început să-i roadă vârful, gânditoare. Nu înţelegea întocmai de ce îi interzic să vorbească despre Elena şi întâlnirea noastră.

Avea doisprezece ani, iar eu cincisprezece. Locuiam în acelaşi cartier, la o staţie de tramvai distanţă. Era mereu foarte curat la ea în casă, iar mătuşa-mea făcea pizza, prăjituri, chec şi cozonac, mereu mirosea a mâncare la ei, a ceva bun şi îmbietor. Părinţii ei se înţelegeau foarte bine, nu exista tensiunea de la mine din casă. Dormitorul mătuşii mele era alb. Mobila era albă, şi casa mirosea a ceva aromat. Nu-l plăceam pe unchiul meu, nu-i suportam mirosul şi felul grosolan de a fi, dar la ei era mereu linişte şi mergeam cu plăcere. Uneori mă luau cu ei în concedii la munte, ori mătuşa mea mă lua cu ea la spital. Lucra la un spital din afara Bucureştiului, unde ajungea doar cu trenul. În toate verile mirosea a flori pe uliţele satului aceluia pe care ne plimbam, parcurgând înapoi drumul de la spital spre staţia de tren. Iar soarele strălucea, iar oamenii zâmbeau.