Soţie şi amantă

Lucram la ultimul etaj al unei firme şi aveam un site de făcut împreună cu un coleg programator care lucra la parter. La un moment dat, a venit la mine o colegă de la alt etaj, pe care o văzusem doar în treacăt până în momentul acela şi mi-a spus că dacă vreau neapărat, putem să-i împărţim bărbatul, dar de dat definitiv, nu mi-l dă.

După ce mi-am revenit din şoc, căutând în minte cuvintele potrivite să-i explic că eu nu-i vreau masculul deloc, mi-am dat seama cât de mică şi drăguţă e. Arăta ca o păpuşă.

Am întrebat-o cum a ajuns ea la ideea că eu i-aş vrea bărbatul şi mi-a zis că un inginer de sistem a venit la ea şi-a întrebat-o dacă a cunoscut-o deja pe noua iubită a prietenului ei. Era vorba de programatorul cu care lucram la site.

Am râs şi-am asigurat-o că nimic nu e mai fals. Nu numai din partea mea, dar nici el nu dăduse vreun semn că ar fi interesat de o astfel de perspectivă. Se purtase cât se poate de cuviincios.

Peste câteva luni am găsit-o plângând în toaletă. Problema era că vroia ca iubitul ei s-o ia de nevastă. O folosise drept saltea, iar acum refuza să-şi asume responsabilităţile, mi-a zis. Trebuiau să plece în străinătate, iar ea nu era de acord să facă pasul acesta decât măritată.

Am consolat-o cum am putut, iar peste câteva luni am fost la nunta lor.

M-a sunat regulat. În scurt timp de la sosire, îşi găsise pe cineva acolo. Un coleg de serviciu cu care umbla de câteva luni bune şi care o făcea cumplit de fericită. Când a venit în ţară şi ne-am întâlnit, radia de fericire. Se vedea că trăieşte cel mai frumos lucru posibil. Soţul ei nu observase nimic, avea alte preocupări. Se întreba dacă nu cumva avea un grad de autism de nu observa schimbarea ei.

Când m-a sunat din nou, mi-a spus că îşi luase în sfârşit inima în dinţi şi se mutase cu iubitul ei. Soţului îi spusese că stă la o prietenă. El o crezuse.

Am întrebat-o de ce nu divorţează.
"Fată, americanul ăsta n-o să mă ia niciodată de nevastă", mi-a zis.

Avea de gând să se întoarcă la bărbatul ei curând. Adică la cel care-o menţinea într-o formă de disperare şi nefericire strigătoare la cer, doar ca să poată spune că e nevasta cuiva. Asta era problema ei. Titulatura. Ar fi preferat să stea o viaţă întreagă lângă un soţ, decât să fie amanta bărbatului pe care-l iubea cu adevărat.

Atunci m-am jucat de-a dumnezeu.

L-am abordat pe bărbatul ei pe messenger şi i-am povestit toată tărăşenia. Dacă ea avea de gând să îşi distrugă viaţa, eu nu aveam de gând s-o las. Am văzut deodată cu ochii minţii dezastrul în care se arunca şi mi s-a părut oribil. Ştia ea în ce intra? Nu aveam să permit aşa ceva, un astfel de lucru. Trăim într-o lume evoluată, unde fericirea personală este un lucru la care toată lumea are dreptul, dar mai ales ea.

Peste ani, am auzit că avea un băieţel cu americanul. Era divorţată, evident. N-o luase de nevastă, dar mi-am zâmbit mie însămi. Am sperat că încă radiază energia aia pozitivă, exact ca în ziua în care m-am întâlnit în Bucureşti cu ea şi strălucea de atâta fericire.

Când m-a sunat că vrea să ne întâlnim, nu mi-a venit să cred. Mi s-a părut incredibil că revenise la gânduri mai bune faţă de mine şi înţelesese că îi făcusem un mare bine.

M-am dichisit pentru întâlnire alene, mi-am pus fusta cea bună şi o pereche de pantofi albi cu toc. M-am fardat discret şi cu inima bătând cu putere m-am aruncat într-un taxi.

Era deja acolo. Un băieţel apatic şi tăcut stătea lângă ea şi un bărbat roşcat stătea la câţiva metri de ei fumând o ţigară.

Am comandat. Engleza mea era îndeajuns de bună, aşa că n-am avut probleme cu conversaţia. Ea nu a zâmbit nici măcar o dată. Era slabă, costelivă, cu burta lipită de şira spinării şi o expresie hăituită. M-am întrebat cum poate fi cineva atât de morbid de slab. Oare mănâncă ceva? Şi într-adevăr, şi-a comandat o friptură cu cartofi prăjiţi de care abia s-a atins.

În schimb americanul era comunicativ şi a început să-mi pună nenumărate întrebări. Cu ce mă ocup, a început să-mi mănânce din farfurie şi mi-a oferit o bucăţică din micii lui cu furculiţa înfigându-mi-o sub nas aproape să-mi scoată un ochi. Mi-a atins părul şi mi-a zis că-i place părul meu şi că am nişte ochi foarte frumoşi. În timpul acesta, ea nu a spus absolut nimic. A stat cu nasul în farfuria ei. Copilul a rumegat jumătate de oră un colţ de pâine, fără să scoată nici el un cuvânt. Faţa lui apatică avea ceva care a început încetul cu încetul să mă înspăimânte. La fel ca nervozitatea americanului, orgoliul său eruptiv şi ca această scenă ireală de la masă.

Când el a plecat la toaletă, după ce mă întrebase în prealabil dacă eu nu am nevoie şi eu, făcându-mi cu ochiul, am întrebat-o:
"Eşti fericită?"
"Arăt fericită?"

Am tăcut.
"Am crezut_"
"Nu e nevoie să spui nimic. Te-am iertat", mi-a zis. Apoi, cu o voce jucăuşă: "Dacă îl vrei pe Thomas, îl putem împărţi, dar de dat de tot, nu ţi-l dau."

Apoi a ridicat privirea spre mine şi a zâmbit.
Am început să râdem amândouă.

Exact în aceeaşi seară l-am sunat pe fostul ei soţ. Nu-i mergea prea bine cu femeia cu care se căsătorise. Avea şi el un copil care era aproape de aceeaşi vârstă cu al fostei neveste. L-am întrebat dacă îi este dor de EA, dacă se gândeşte la ea... Mi-a spus că normal că se gândeşte. L-am întrebat cum ar fi reacţionat acum la ce i-am spus eu atunci. A tăcut, apoi mi-a zis că dacă ar fi avut minte, sau experienţă de viaţă, sau buni sfătuitori, nu ar fi divorţat niciodată, că ar fi aşteptat-o să-şi trăiască nebunia de moment, apoi ar fi luat-o cu ea de la capăt: ar fi sedus-o din nou şi ar fi încercat să facă lucrurile mai bine. Să îndrepte tot ce nu mergea bine. Să nu mai facă lucrurile care-o făceau pe ea nefericită.

L-am întrebat dacă şi-ar fi dorit să nu-i fi spus nimic niciodată.
"Da", a zis. "Aş fi preferat să nu-mi fi spus".

Am lăsat receptorul jos după ce ne-am luat la revedere şi ne-am promis unul altuia să rămânem în legătură. Mi-am pus muzica preferată şi am deschis fereastra spre noaptea densă. Un miros de tei m-a izbit cu putere. Am stat acolo, inspirând şi expirând cu putere, încercând să înţeleg nenumărate lucruri deodată, peste puterea unui om de-a procesa, ca de exemplu, de ce oare sînt încă singură... şi am simţit că explicaţia e acolo. Nu e Dumnezeu de unul singur?