Locul de lângă râu (1)

Sus de tot, departe, în inima cerului, ceva s-a rupt. Scame fosforescente au electrizat zarea întunecată, părând nişte răni subţiri prin care se prelinge o lumină insuportabilă. Praful s-a ridicat în aer, astfel că nu mai puteam vedea nimic de la un pas de mine încolo. Când a început ploaia, apăsarea a mai dispărut un pic, dar am continuat să mă simt la fel de dezorientat ca înainte.

Şi asta a fost tot.

Nu părea să se mai oprească vreodată. Şi nici nu s-a mai oprit.

Era cât se poate de greu să faci rost de un taxi. Era... aproape imposibil. Stăteam de multă vreme acolo, în frig, urmărind traficul.

De când începuse să plouă, se făcuse noapte şi niciodată o nouă zi. Rămăsese în permanenţă un întuneric umed, din care ţâşneau spoturile farurilor, molcom acompaniate de zgomotul motoarelor, torcând în timp ce lunecau asemeni unor umbre.

Am să numesc această intersecţie Ziua Ploii, ziua în care a pornit ploaia, în care ploaia asta s-a răsturnat peste noi.

Ai o senzaţie de frustrare şi furie când vezi un taxi apropiindu-se şi te amăgeşti crezând că aşteptarea a luat sfârşit, dar în momentul următor eşti nevoit să accepţi că e deja ocupat de altcineva. Nu te-ai aflat la locul potrivit, în momentul potrivit.

Mai ai de aşteptat, nu ştii exact cât şi nici nu ştii exact cum va fi când va sosi momentul. Nu eşti sigur că merită să aştepţi şi că n-ar fi mai bine doar să stai acolo în ploaie, urmărind traficul, fără să fii gata de plecare în orice moment. Unde să ajungi? Unde te va duce? Merită?!

De exemplu, eu, stând într-o intersecţie ce nu se află nicăieri anume, ci într-un Loc Gol, unde însăşi existenţa acestei intersecţii, străbătută de maşini care nu par conduse de nimeni, în mijlocul unui spaţiu vast, întunecat, pustiu, nu pare justificată. Cu toate taxiurile ocupate.

Aş fi putut fi la volanul propriului vehicul, conducând comod şi confortabil, dacă n-aş fi un şofer atât de prost. N-ar mai fi trebuit să plătesc pe altcineva să facă ceea ce aş fi putut să eu.

EA mi-a zis asta. Batjocoritoare, făcându-i o deosebită plăcere că trebuie să fie sinceră. "Ai trecut de două ori pe roşu", a zis "... apoi toate manevrele pe care le faci...! N-am văzut niciodată un şofer mai prost ca tine!"

În Ziua Ploii, Frica a făcut din mine pieton.

Dacă ai coborât, în acel moment jalnic, terfelit, de nebunie disperată, eşti complet pierdut, nu-ţi mai găseşti niciodată maşina şi la ce bun s-o găseşti, oricum n-ai mai avea curajul niciodată Să Te Urci...

Aud la câţiva metri în stânga zgomotul făcut de impact. Trag un pic cu ochiul, dar nu vreau să mă uit. Igiena minţii. La ce bun să mă intoxic cu Spaimă privind? Mai bine să mă bucur că n-am fost eu.

Am hotărât să nu mai Privesc niciodată.

Cu ceva timp în urmă, greu de spus cât, au coborât din maşini, chiar sub ochii mei înspăimântaţi, nişte inşi înarmaţi cu bâte şi-au tăbărât unii asupra altora. Oricum, pe-aici, nicăieri nu eşti în siguranţă. Categoric, n-am nevoie de toate aceste abjecţii.

Apoi... s-a-ntâmplat.

A oprit în momentul în care am ridicat braţul şi i-am făcut semn din vârful degetelor. Atât cât i-a trebuit să pună frână şi să tragă lângă bordură, am zărit o formă pe bancheta din spate şi m-am speriat. Părea o siluetă omenească, o pereche de ochi păreau să mă fixeze cu o uitătura incertă. Totuşi nu era nimic acolo, când am privit mai de-aproape. Am urcat în spate, direct de pe asfaltul plin de spuma fină a stropilor de ploaie, lăsând în urmă pânza densă de apă.

Nu m-a întrebat încotro. Nici eu n-am spus nimic. Am preferat să păstrez surpriza intactă. Nu i-am văzut chipul nici măcar pentru o secundă, era doar o umbra întunecată pe scaunul din faţă, schimbând vitezele, manevrând volanul.

Apoi ne-am împotmolit pe-o stradă, sau doar am încetinit din prudenţă, n-aş putea spune exact. Ştiu doar că apa, neagră şi învolburată, dădea senzaţia că ne-ar fi putut purta fără nici o problemă, că ne-ar fi putut lua şi duce unde-ar fi poftit. Dar asta nu s-a întâmplat. Înaintam încet, aşteptându-ne la orice. Apoi am oprit.

În stânga mea era într-adevăr cineva. O formă omenească. Un bărbat înalt, blond, cu părul prins în coadă, care nu m-a privit deloc şi de fapt n-a schiţat nici o mişcare. Am coborât amândoi din taxi şi-am rămas fără un cuvânt privind în jur. Când unul din copiii care se jucau cu gleznele scufundate în mâlul întunecat i-a aruncat o formă de nisip, el n-a ridicat mâna s-o primească, iar forma s-a răsturnat în maşină, împrăştiind nisip ud amestecat cu scoici. Copilul - aducea cu o fetiţă, dar era greu de spus cu siguranţă asta, căci era din cap până-n picioare noroi şi apă cenuşie scurgându-se de-a lungul trupului asexuat - s-a îndepărtat râzând.

În câteva secunde, forma omenească a devenit din ce în ce mai inconsistentă până a dispărut de tot şi am rămas din nou singur cu şoferul, nefiind pe deplin convins că lângă mine chiar a stat bărbatul cel blond, apariţia aceea ectoplasmică, simplă închipuire, delir şi halucinaţie. Nu mai eram sigur de nimic în ultima vreme, iar lumea în care mă aflam părea a vedeniilor, a umbrelor de dincolo de mormânt.

Şoferul şi cu mine ne-am urcat înapoi în taxi. Eram amândoi solemni şi ne prefăceam că ştim încotro ne îndreptăm. Respectam Tăcerea.

Să recapitulăm: plecând din Ziua Ploii, care pe harta mea, prost concepută şi inexactă, pare singurul punct din care unicul Pieton, acela fiind eu, găseşte posibilitatea să se urce într-un taxi, poţi parcurge în linie dreaptă distanţe interminabile şi după ce ajungi la capătul Drumului Care Nu Se Termină Niciodată, îţi plăteşti cursa şi cobori.

Mă întreb doar care-ar putea fi preţul, căci nu mă am decât pe mine... Am fost jefuit de două ori de când am sosit aici.

(Nu-mi place absolut deloc sistemul ăsta şi-am să fac un raport. Să-ţi faci singur propria Hartă cum te taie capul, să încerci să înţelegi regulile jocului, să te chinui să intuieşti gândirea Altcuiva, să te chinui să stabileşti trasee, scopuri şi chiar punctajul. Ce fel de joc e ăsta în care stabileşti singur dacă ai câştigat sau ai pierdut?!

Atunci când jocul acesta prostesc o să ia sfârşit şi-o sa ajung înapoi în marea corporaţie interstelară căreia îi aparţin, am să-mi exprim indignarea. Ce sens are această reţea imensă de taxiuri şi autovehicule? Ce vrea să demonstreze asta?)

La urma urmei am şi eu o casă undeva, amenajată ultra-modern, am o colecţie de holograme şi o piele de baybars pe podeaua pietruită. Un luxos lăcaş al plăcerii. Iar din uşa de la intrare porneşte o potecuţă, şerpuind în grădina mea sofisticat amenajată de un designer special angajat de către mine, adus de pe planeta Derix 236, grădină în care obişnuiesc să stau nopţile şi să privesc către construcţiile suspendate care se ridică pe verticală.

Şi totuşi mă aflu aici.

La început, având în vedere calitatea foarte proastă a jocului, m-am întrebat de ce m-au trimis tocmai pe mine, unul din cei mai buni Inspectori ai centrului să-l evaluez. Răspunsul a venit repede. Nu mă aflam acolo ca să-l evaluez.
"Exista o problemă...", mi-a spus şeful meu ca apariţie ectoplasmică, blond cu părul prins în coadă, cum i-a plăcut să se înfăţişeze, în contradictoriu cu apariţia lui ştearsă din realitate, de funcţionar cu părul rărit şi adus de spate. "Vezi tu, nu te-am trimis să-l autorizezi. Este deja autorizat."
"Poftim?!", l-am întrebat încercând să par surprins, dar adevărul e că nu eram. Totuşi să mimez indignarea mi s-a părul cel mai potrivit. Nu doream să par blazat.

Tăcerea scurtă care a urmat mi-a permis să las o sumedenie de imagini să-mi treacă prin faţa ochilor într-o singură fracţiune de secundă şi să mă simt totuşi înfrânt şi dezolat. O presimţire care avea imediat să se transforme în certitudine, mi-a încolţit în minte.
"Aşa cum auzi. Este jucat de cincisprezece milioane de oameni în unul dintre cele mai importante Centre de Recreere. Şi sînt nebuni care intră în fiecare zi, fără să putem face ceva să-i oprim, pentru că asta ar însemna să admitem că se-ntâmplă ceva în neregulă."

Ştiam că asta nu se va întâmpla niciodată, prin urmare faptul că viaţa mea care valora atât de puţin în optica lor era pusă în cumpănă, n-avea de ce sa mă mire aşa de mult.
"Care-i rostul meu aici?", am întrebat întorcând capul într-o parte, fixându-mi privirea în întunericul de-afară, deşi ştiam deja care este rostul meu, iar asta era de-a dreptul torturant.

Ax a scos un sunet scurt din gâtlej, o secundă preţioasă cât să-şi măsoare cuvintele şi să aleagă abordarea cea mai neutră. La rândul lui ştia că eu ştiu, dar că aştept să rostească acele cuvinte, ca să se simtă vinovat de ceea ce-mi cere. Probabil că acum stătea comod în aeroglisorul lui, în timp ce se îndrepta spre o destinaţie plăcută şi găsise timp să vorbească cu mine.
"Forma pe care-o vezi a degenerat din ceva ce iniţial era un joc inteligent şi plăcut. Credem că Geniul 13.457 a suferit o... un... colaps psihologic."

Am pufnit cu deznădejde şi mi-am lovit palma de coapsă într-un gest involuntar. Mi-am privit genunchii înfipţi în catifeaua scaunului din faţă, am netezit o cută şi am căutat în minte cele mai potrivite lucruri pe care le-aş putea întreba. Fără să vreau, strânsesem în pumn harta întocmită de mine şi-o mototolisem urât.
"Geniul 13.457...adică Nova."

Ax tace, apoi continuă cu o voce falsă, în care i se citeşte clar prefăcătoria:
"Exact. Eşti cel mai bun şi... o ştii."

Glasul lui Ax a redevenit vesel. Era mulţumit că-i uşurez treaba, că nu-i fac probleme şi nu protestez prea violent. Caracterul meu închis m-a ajutat întotdeauna să-mi păstrez cumpătul în astfel de situaţii, deşi stresul din ultima vreme mi-a cam uzat răbdarea.
"Dar... dacă refuz?"

Şeful meu, Ax, a început să chicotească.
"Nu poţi ieşi decât rezolvându-ne problema. Nu te vom deconecta de la aparate până nu e totul gata."

Destul de dur, nu?!... Şi mai ales în afara Regulilor. Mi se cerea un lucru extrem de primejdios şi ilegal, dar ştia şi el asta. Şi nu era pentru prima oară. Îmi venea greu să accept din nou.
"Nu avem altă soluţie. Acest joc a făcut deja 1.440.000 de victime. Ne aşteptăm la mult mai multe, cu fiecare clipă care trece. Cred că-ţi dai seama că nu mai putem ascunde mult timp ce se întâmplă, asta este clar. Avem mare nevoie de tine... Îţi oferim dublul ca bani. E okay?"

M-am frecţionat cu palma în stânga pieptului şi am simţit prin pânza cămăşii bătăile regulate ale inimii, ceea ce evident era doar o iluzie, eu fiind într-unul din centre în realitate, conectat la nişte aparate, menţinut într-un fel de comă care-mi permitea să fie aici, în această lume virtuală imaginată de altcineva, conectat la mintea Novei, ca toţi ceilalţi, direct în mintea ei, ca ea să poată face ce vrea, la cheremul ei. Se numesc Bio-Jocuri, nu sînt generate de o maşină, ci de mintea unui om, mintea unui geniu. Mă uit pe cadranul încorporat în încheietura mâinii stângi şi încep să butonez. Toate datele afişate arătau că mă bucuram de o sănătate fizica şi psihică ieşite din comun. Prost moment să mori, nu?

Mi-a trecut prin cap cu furie că oamenii ăştia au profitat de buna mea credinţă şi m-au trimis într-o misiune pe care n-aş fi acceptat-o în nici un fel de condiţie. Apoi mi-am dat seama că mă mint singur.
"Ce crezi că ar trebui să fac?"
"Habar n-am. Să-i oferi consiliere psihologică. S-o constrângi cumva... După cum ştii, n-ai voie în nici un caz s-o...", aici Ax îşi înlocui cuvântul cu o pocnitură de degete, dar până la urmă îl rosti ca să nu lase nici o ambiguitate între noi: "... ucizi. Ştii deja."

Un zâmbet vag îmi încolţeşte pe buze. "Consiliere psihologică" erau doar nişte vorbe goale. Pregătirea mea în acest sens nu este atât de subtilă încât să fi putut rezolva situaţia de aici. Auzi, consiliere psihologică... Cine mai poate face ceva pentru Nova şi mai ales ce?

Apoi Ax a întrebat:
"Apropo. Poţi să-mi explici de ce nici unul din cei conectaţi nu a terminat jocul până acum? Poţi să-mi explici şi mie ce se întâmplă?!"
"Nimic de-aici n-are sens, Ax", am spus fără grabă, de parcă aş fi gândit cu voce tare. "Cum să mai ieşi din ceva ce n-are sens?"
"Te pierd, îţi scade capacitatea de concentrare... Uite, nu sînt nici eu un monstru: îţi ofer şi posibilitatea să ieşi de aici. Dublul de bani sau deconectarea. E alegerea ta."

Am râs, ceea ce evident se aştepta să fac, pentru că imediat mi-a zis: pe curând. I-am mulţumit cu o înclinare a capului şi nu mi-a rămas decât să privesc cum trupul i se contopeşte cu bancheta şi dispare ca un fum.

Noi, cei cu capacităţi paranormale, lucrăm întâi ca Inspectori, evaluând jocurile altora şi când căpătăm destulă experienţă, ni se oferă şansa să ajungem la rândul nostru unul din Geniile din Centrele de Recreere. Posturile sînt limitate. Concurenţa este, deci, aprigă. În alte vremuri, Geniile s-ar fi putut numi "regizori", sau "scriitori", dar rezultatul e cu mult mai complex decât un biet film de pe vremuri ori o carte. Aş putea să numesc, fără să par deplasat, fiecare Joc drept fiind un Univers întreg, atât de complex este lucrul cu care ai de a face printr-o simplă conectare la o consolă. Participi, fără riscuri majore, la evenimente şi experienţe pe care nu le-ai încerca în viaţa reală. Fără să mai pun la socoteală că totul este interactiv.

Asta este ceea ce numim noi atât de simplu "Jocuri".

Atât Jucătorii cât şi Geniile sînt testate în prealabil psihologic. Am mai avut însă un caz în care un astfel de Geniu, după ce-şi condusese bine mersi Jocul şi nu existaseră nici un fel de probleme, brusc şi absolut inexplicabil, a suferit un colaps. Un tip pe nume Deus, al cărui Jocul se numea Terra. În acel caz particular şi nefericit, a fost trimis un Inspector care s-a dovedit a fi nu tocmai întâmplător chiar fiul acestui Deus, chestie care nu prea cred că a fost în favoarea rezolvării acestei crize. Tipul a încercat, printr-o manevră psihologică simplă, să-l determine pe Deus să sfârşească Jocul ce provoca atâta suferinţă şi atâtea victime, dar eşecul a fost inevitabil, iar Inspectorul şi-a găsit sfârşitul într-un mod cât se poate de barbar. Însă următorul Inspector conectat la Joc a reuşit: adică eu.

Dar de data aceasta o cunosc pe Nova personal. Iar asta nu poate fi în folosul rezolvării acestui caz... relaţiile personale s-a dovedit că nu duc la nimic bun.

Ca să-l conving pe acest individ să pună capăt jocului şi să lase lumea să plece, mi-au luat zeci de mii de ani. Pentru noi, care sîntem nemuritori (dacă nu ni se întâmplă un accident sau sîntem asasinaţi), acest interval de timp nu pare decât o străfulgerare de lumină în întuneric, dar, pentru cei implicaţi în acest joc, lucrurile au fost cât se poate de dramatice. La sfârşit, reuşisem să scot din mintea acestei bestii aproximativ cincisprezece milioane de Jucători, foarte puţini din numărul celor care intraseră, dar in circumstanţele acelea cumplite, dacă aş fi ieşit numai cu unul singur şi tot ar fi fost o victorie înspăimântătoare.

Îmi amintesc foarte bine momentul acela, da, când am ieşit din Terra şi a fost singura oară din viaţa mea de adult în care am plâns ca un copil şi imediat după ce am apucat să cobor scările Centrului până în stradă, am făcut un preinfarct. Aşa se face că partea mea stângă e plină de circuităraie imposibilă, întrucât meseria nu-mi permitea să păstrez vechea inima, cea umană, atât de slabă.

Cert este că ar fi trebuit de mult să ajung în rândul Geniilor, dacă ar fi fost după merite. Chiar şi pentru acea unică acţiune, care mi-a periclitat in mod serios viata şi sănătatea psihică. Dar iată, în schimb ajung persoane ca Nova la cârma unui joc şi o dau în bară cu prima ocazie.

Noi îl numim acum "Sindromul Deus".


Gonim nebuneşte învăluiţi în noapte, răzbind prin ploaia deasă ca o ţesătură, care loveşte cu miliarde de degete în tinicheaua maşinii. Din când în când ploaia se mai răreşte şi o geană de foc înroşeşte zarea. Deasupra reţelei de autostrăzi ce se bifurcă la nesfârşit, pluteşte o peliculă subţire de praf. O depăşire, schimbăm banda, cineva claxonează în spate, frânăm la stop, iar asfaltul scrâşneşte. Un şir imens de maşini, toate, fără excepţie, negre, nici un taxi, trec în viteză din stânga spre dreapta, continuându-şi drumul pe autostrada cu care s-a intersectat cea pe care ne aflăm noi.

Avem 420 la oră, iar eu sînt preocupat de harta pe care-o ţin pe genunchi: un petec de hârtie pe care mi-am mâzgălit nişte trasee, câteva idei principale, locurile în care am fost deja. Pe geam zăresc pentru o fracţiune de secundă scheletul unui vehicul tamponat, ca un animal mort descompunându-se la marginea drumului. În imediata apropiere, două cadavre cu faţa în jos zac inerte şi răsucite în poziţii imposibile. O siluetă încearcă să ne oprească, pare a striga ceva, un cuvânt, care din mimica gurii arată a fi "ajutor".

Ridic forma de nisip pe care a aruncat-o înăuntru fetiţa şi-o analizez. Pare să fi fost de fapt o cutie de ciocolată din carton, cu un model auriu cu roşu. Logică de femeie... A inventat dulciuri într-o lume amară ca fierea. Marginile îi sînt un pic rupte, iar noroiul de pe fund se desprinde şi îmi curge pe pantaloni.

Ploaia s-a mai potolit un pic, iar o parte din norii întunecaţi au alunecat de pe cer cu graţie, dând la iveală o lună roşie cu un halou vânăt în jur, ca un ochi plin de răutate. O zăresc prin parbriz, printre ştergătoarele care se mişcă ritmic creând fante în şuvoiul rar de apă. Scârţâitul rezultat din frecarea cauciucului de geam îmi pare un fel de lamentare lugubră, un suspin ce nu mai sfârşeşte.

Aşteptăm la semafoare. Înaintăm încet. Când se face verde, ţâşnim nebuneşte să nu ne prindă următorul stop, pentru că semafoarele nu sînt prea bine sincronizate. Majoritatea maşinilor poartă urmele nenumăratelor coliziuni.

Maşina din dreapta, condusă de un şofer la fel de nepriceput ca mine, a făcut o greşeală. Frica l-a împins, disperarea. S-a angajat într-o depăşire stupidă şi a acroşat o altă maşină. Imediat s-a creat un ambuteiaj, mai multe autovehicule intrând unele într-altele. După câteva minute de tăcere şi imobilitate, de peste tot coboară nenumărate siluete, ca nişte fantome înalte, subţiri şi încep să se încaiere după scenariul pe care l-am mai văzut. Un individ se apropie de maşina noastră manevrând obiectul pe care-l ţine deasupra capului, îl răsuceşte încă o dată şi loveşte în parbriz făcându-l ţăndări. Cioburile îmi sar în faţă şi mă umplu pe haine. Sclipesc în penumbră ca nişte picături de apă.

Scuturându-mă cu ambele mâini, am strigat, disperat că aş putea muri oricând fără să ajung la nici o destinaţie:
"Porneşte, porneşte."

Nici o reacţie. Şoferul aşteaptă impasibil cu mâna pe schimbător, făcând abstracţie de mine, de parbrizul făcut ţăndări. Tot ce văd aici îmi sporeşte sentimentul de insignifianţă personală.

Individul care ne-a atacat ar putea-o face din nou şi cu mai mult succes. Acum a trecut la maşina din faţa noastră, procedând similar cu parbrizul acesteia.
"Te rog plăteşte şi coboară", aud.

Vocea îi este puternică, vibrantă. Văd maşinile celelalte cum pornesc pe verde. Noi rămânem pe loc.
"Cu ce să-ţi plătesc? Nu posed absolut nimic."
"Nu ştiu, hai să ne gândim."

Şoferul de Taxi se răsuceşte să mă privească. E prima oară când îi văd chipul.
"Hainele tale."
"Poftim?"
"Dă-ţi jos hainele. O să mă mulţumesc cu ele. Aveam nevoie de unele noi."

Hainele îi sînt îmbibate în sânge, şuviţele de pe frunte îi sînt îmbibate în sânge şi strânse în smocuri întunecate.

Trebuie să plătesc, aşa că-mi dau jos hainele, încet, pentru că mă despart greu de ele. Cursele pe care le-am făcut de când am rămas pe jos m-au costat ceasul cu radio-transmiţător cu acces permanent la calculatorul central şi alte fleacuri.
"Acum, jos. Aşa vrea EA."
"Ţin să te avertizez că ceea ce faci se numeşte crimă!", strig complet tulburat de realitatea imediată de a coborî în stradă, în mijlocul ambuscadei.
"Nu-i treaba mea."

Tocmai când scot un picior afară, zăresc pe capota maşinii din faţă Lupul Costeliv. A sosit momentul de care mă tem? Stă proptit în cele patru labe şi mârâie arătându-şi colţii ascuţiţi şi galbeni. Îi lipseşte jumătate din calota craniană, asta lăsând la vedere creierul, care tremură ca o gelatină. Desculţ pe beton, văd un om alergând către mine cu braţele ridicate deasupra capului. Într-o secundă, privesc spre taxi, ca şi cum aş fi intenţionat să intru înapoi şi am răgazul să-l zăresc pe Şofer în faţa uneia dintre portiere, scoţând la vedere o bâtă uriaşă din lemn.

Nu, nu voi gândi SÂNGE. Nu voi gândi MOARTE. E doar auto-sugestie. Eu nu sînt aici, eu stau lungit într-unul din centrele noastre într-o staţie super-modernă. E doar auto-sugestie. Dacă nu voi gândi lucrurile acestea, nu voi muri. Nu sânge, nu moarte. Eu sînt puternic. Mai puternic decât EA, care este atât de slabă. Eu nu mă voi lăsa doborât. Ştim că aşa se moare şi atunci murim, că aşa se frâng oase, şi atunci ne frângem, că aşa ţâşneşte sânge, iar venele noastre se desfac, altfel n-am muri. N-am muri deloc. E doar auto-sugestie. Eu nu sînt aici... nu sînt aici... nu sînt aici. Sînt puternic. Sînt nemuritor.

Apoi o văd: a sosit. Lupul stă lângă piciorul ei stâng. E fetiţa cu forma. Râde, de data aceasta spre mine. Cum de n-am recunoscut-o?
"Ştii cine sînt? Vorbeşte-mi", îi spun întinzând mâna spre ea. "Sînt eu, fratele tău."
Mă priveşte oblic cu un pumn strâns sub bărbie, iar ochii ei inocenţi mă tulbură.
"Mă aflu aici pentru tine, să te ajut. Am venit să te iau. Vrei să mi te alături?... Nova?"

Face câţiva paşi spre mine.

În jurul nostru oamenii se încaieră, doar noi stăm nemişcaţi, privindu-ne unul pe altul. M-a înconjurat într-o falie temporară: m-a recunoscut. Sînt intangibil. Ştiam că e fată bună, că nu o să mă lase să mor şi nici n-o să-mi facă vreun rău.

Mai face câţiva paşi spre mine, cu aceeaşi şovăială. Simt că doreşte să-i vorbesc, s-o conving, are nevoie de foarte puţin ca să-mi facă pe plac. M-a recunoscut, ştie că sînt fratele ei. Amintirile noastre comune vorbesc de la sine, nu mai e nevoie să muncesc eu prea mult.
"Mai ţii minte când ne jucam împreună în biroul lui tata printre machetele de membre artificiale la care lucra? Mai ţii minte când ne-am construit împreună o casă din deşeuri de vinil în debaraua de la parter?"

Mai face câţiva paşi spre mine, lupul târându-se umil pe burtă după ea. Limba îi este scoasă de-un cot, gâfâie, fixându-mă cu ochii săi fosforescenţi. Întotdeauna lângă picior. Din cauza capacităţii mentale, întotdeauna Nova supunea orice animal.
"Vino", îi spun cu mâna spre ea.

Ajunge la un pas de mine. Îşi scoate mâna din buzunar şi mi-o întinde. Îi zâmbesc şi îi strâng mânuţa. Simt ceva moale şi umed şi privesc. Nova îşi retrage mâna şi îmi lasă în palmă un ochi uman cu membrane şi sânge, iar eu vărs instantaneu. Din cauza culorii, acest bleu-verde mi-a trecut prin cap că e al Saskiei. Dar cum_? Mi-a zis că pleacă în vacanţă. Că are nevoie de o pauză în relaţia noastră ca s-o gândească pe îndelete. Să se fi conectat tocmai AICI? Dar gândesc SÂNGE, gândesc MOARTE, zgomotul revine la nivelul de dinainte: membrana, falia, s-a rupt.

Îmi pierd cunoştinţa. Am fost lovit la cap de cineva care-a venit din stânga. Ultimul lucru pe care îl simt e că sângele îmi inundă gura. Când întunericul se lasă în mintea mea ca şi cum fascicolului puternic de la o lanternă s-a curmat brusc, înghiţind parcă totul în jur şi pe mine o dată cu restul, simt că de fapt voi muri cu foarte mare greutate. Sufletul îmi este greu ca o bucată de plumb şi sînt prea obosit, totuşi las moartea sănătoasă să mă poarte cu ea. Înainte de a închide definitiv ochii o văd. E acolo. Lupul stă lângă piciorul ei stâng. Fetiţa cu forma. Râde. Probabil s-a scărpinat sub obraz, aşa că are patru dâre perfecte de sânge.


A fost aşa: am crescut împreună. Taţii noştri erau prieteni şi când unul dintre ei a murit, celălalt ne-a crescut pe amândoi.

Pe planeta de unde vin eu, doar bărbaţii se ocupă de copii, pentru a echilibra balanţa şi a oferi o compensaţie femeilor pentru sacrificiul de a naşte.

Sincer să fiu, n-am crezut că o să ajungă aşa departe. Şi niciodată nu mi-am închipuit că mă va întrece. Că, în timp ce ea va ajunge de mult Geniu, eu voi continua să lucrez pe post de Inspector. Într-un fel, eşecul ei, pe care am fost chemat să-l îndrept, mă bucură.

În vreme ce eu am avut din totdeauna simţul competiţiei foarte dezvoltat, ea a preferat cedările laşe. Aş putea spune, fără să greşesc, că ea este cea care m-a învăţat să câştig, pentru că s-a lăsat tot timpul învinsă. N-a câştigat niciodată, indiferent despre ce a fost vorba.

Îmi amintesc că aveam în jur de şaptesprezece ani, iar tatăl meu, cel care ne ţinea la amândoi loc de părinte, a vrut să ne recompenseze pentru că-l ajutasem să care nişte lăzi cu documente, deloc grele.

M-a chemat la el şi mi-a dat o sumă mare de bani spunându-mi că este pentru amândoi şi s-o împart între noi. Sînt convins că Nova a auzit, era la câţiva metri mai încolo, aşezând cutiile în ordine. După ce a plecat tata, m-a privit drept în ochi, a citit acolo că n-am de gând să-i dau partea ei şi nu mi-a cerut niciodată banii ăia. Nici n-a amintit de ei.

Mai târziu, când locuiam împreună, pentru că amândoi studiam la Universitatea pentru Omeni cu capacităţi Paranormale, am vrut să-mi aduc iubita să stea cu mine. Dar eu n-am avut niciodată un stil direct, deschis, de a fi. Aşa că n-am putut să-i spun adevărul, să-i explic situaţia aşa cum era ea de fapt, ci am început să mă port urât, încercând s-o determin să plece fără să mă văd nevoit s-o dau eu afară. I-am făcut viaţa un iad până a plecat de bunăvoie.

Când s-a hotărât în sfârşit să-şi ia tălpăşiţa, a vrut înapoi acasă, unde o aştepta tata. M-am oferit să o conduc cu maşina, dintr-un sentiment de culpabilitate. Toate au decurs aproape normal pe drum, cel puţin o bună bucată de vreme, dar ea voia sa-l asculte pe unu` Dylan sau Cohen, nu m-a pasionat niciodată diferenţa dintre ei, nu-mi plac rahaturile astea retro, iar eu voiam să ascult ceva modern şi mai ales de pe planeta noastră, aşa că am început să ne ciondănim. Când ea mi-a spus că sînt un şofer prost, mi-a sărit ţandăra şi-am dat-o jos acolo, în drum, cu tot cu lupul ei costeliv, căruia i-ar fi stat mai bine într-o cameră de gazare şi pe care nu ar fi trebuit să accept să-l ţină în apartamentul nostru comun, şi-am plecat mai departe. Ştiu cum pare, eu sînt un om rău care face bine pentru bani, iar ea un om bun care face rău fără să vrea. Dar asta e viaţa. Ce-o să faci acum?

De atunci n-am mai auzit nimic de ea.

Până în momentul în care am ajuns aici, în urma unei comenzi bănoase care-mi cerea să evaluez Geniul cutare, jocul "Trafic" şi-am recunoscut autostrada parcursă alături de ea, atunci, demult. Am recunoscut imediat întunericul ce mânca împrejurimile transformând totul într-o pată neagră, am recunoscut şi ploaia de atunci, care nu mai contenea. Am recunoscut chiar şi versurile cântecului care hârâia dinspre casetofonul maşinii:

Suzanne te conduce la locul ei de lângă râu.
De unde poţi auzi vapoarele trecând.
Poţi petrece noaptea alături de ea
Deşi ştii că este pe jumătate nebună,
Dar ăsta-i motivul pentru care te afli acolo...