Când mă trezesc, mă aflu pe bancheta din spate a taxiului, învelit într-o pătură. Şoferul, cu faţa udă de ploaie, îmi oblojeşte rana de la cap ajutându-se de o cârpă pe care o înmoaie într-un bol cu apă. O strânge în pumn, o stoarce să se cureţe de sânge. Îi simt răsuflarea în obraz. Se opreşte ca să-şi aşeze pe nas nişte ochelari mici şi rotunzi şi să-mi analizeze fruntea. A parcat într-un loc din cale-afară de ciudat. O clădire vastă, flancată de coloane şi lei din piatră, ciobită, corodată. Praf, păienjeniş, cotloane înverzite de mucegai. Mă împac destul de greu cu tavanele înalte. Privesc gunoaiele de prin colţuri şi devin conştient de curentul îngheţat care mă învăluie din toate părţile. O rafală îmi răvăşeşte brusc părul. Următoarea îi ridică Şoferului pulpanele hainei.
"Ţineam în mână...", spun.
Mă priveşte, în aşteptare. Îmi privesc palmele curate, apoi îmi apuc coatele într-un gest cu care-mi acopăr goliciunea. Saskia...
"Da_?"
"Ah, nimic", îi spun. "Un ochi..."
"Un ochi?!"
"Cred că mi s-a părut. Cred că eram deja inconştient. Poate o halucinaţie. Un vis în vis. De ce-ai făcut asta?", întreb cu greutate. "De ce m-ai salvat?"
Mă simt slăbit, foarte recunoscător, adevărat, dar înainte de toate curios. Mă forţase să cobor, apoi mă salvase. Nu era prea logic. Acum îşi făcea de lucru cu o ţigară. Mi-a evitat privirea, apoi mi-a întors spatele a ieşit din taxi. L-am auzit spunând:
"Ascultă bine, orice ai face, blochează-ţi gândurile, nu gândi MOARTE. Mai bine încearcă să nu gândeşti deloc, e cel mai eficace."
Crezusem că-i o treabă de rutină. C-o sa intru, o să testez, apoi, cu o bucurie ascunsă, am să refuz produsul. Nu m-am gândit că o să fie aşa, în felul acesta.
"Cum te cheamă?", îl întreb, gata să mă recomand la rândul meu.
Râde şi mă analizează cu răceală după ce se aşează lângă mine lângă taxi.
"Sînt de prea multă vreme aici, aşa că nu mai ştiu de mult cum mă cheamă. Igiena Minţii, mă-nţelegi?! La ce-ţi foloseşte să-ţi aminteşti că ai fost Cineva Cândva, când pur şi simplu ai devenit Nimic?!"
Mă simt tulburat, iar el se ridică din nou. Îl urmăresc cum scotoceşte pe scaunele din faţă după ceva.
"Ia-ţi hainele înapoi", zice şi îmi întinde un maldăr şifonat de pânză.
Desfac pachetul cu grijă.
Îşi azvârle ţigara. Urmăreşte cu coada ochiului fiecare mişcare pe care-o fac îmbrăcându-mă, de parcă ar exista posibilitatea să îl atac, iar neliniştea lui faţă de mine mă înspăimântă.
"Deci eşti Inspector?", mă întreabă cu o voce calmă.
"Da."
"Şi ce ai de gând să faci?"
"Să găsesc o soluţie. Trebuie să existe o rezolvare, un mod de a ajunge la Nova", spun privind în jur şi chiar vorbesc serios. Îmi simt singur încăpăţânarea din voce şi frustrarea. Caut în jur de parcă ar putea fi chiar acolo lucrul acela pe care-l caut.
"Vorbeşti ca un Începător", zice în cele din urmă şi nu pot să nu remarc în tonul lui o undă de dispreţ. "Ar trebui să ştii că ăsta-i Jocul ei şi face ce vrea. Eşti la cheremul ei, acceptă asta."
Atins în amorul meu propriu, insist:
"Voi ieşi de aici, vei vedea."
Iau cutia de bomboane în mână şi-o privesc până privirea îmi trece dincolo de ea în propria minte. Însoţitorul meu tace.
Ne pregătim o supă cu ajutorul unui aparat de gătit portabil, care nu e într-o condiţie chiar atât de bună, aşa că în scurt timp ne trezim într-un nor de fum, iar aerul din jur e bleumarin. Mirosul de ars, senzaţia de sufocare. Tuşesc să-mi scuip plămânii. "Încetează să gândeşti RESPIRAŢIE", mă sfătuieşte taximetristul. "Încetează să gândeşti FUM. Trebuie să înveţi să-şi controlezi mintea.".
Foşnetul ploii se amestecă în sfârâitul constant al oalei în care supa face mici clăbuci albicioşi ce-mi provoacă greaţă. Şoferul curăţă nişte boluri cu o cârpă uscată, râcâind petele de pe fund cu grijă. Nu pare de loc tulburat de circumstanţele actuale în care ne ducem viaţa... ori visul. Prepară netulburat supă.
"Hai să-ţi explic ceva, ceva ce am înţeles de când mă aflu aici", zice. "Lucrul acesta sună în felul următor. Facem amândoi parte dintr-o turmă de biete animăluţe care se lasă intimidate de tot felul de bazaconii. Aceste bazaconii se hrănesc din noi, ca orice parazit. Într-un fel sau altul, cineva ne va manipula întotdeauna şi oricât de perfecţi am dori să devenim, vom rămâne în fond aceeaşi... prea încrezuţi încât să nu ne considerăm importanţi. Atât de importanţi încât să inventăm medicamente cu ajutorul cărora să trăim pentru totdeauna, care să ne glorifice de fapt mizeria. Culmea, dacă stai să te gândeşti, suntem atât de ridicoli, de mărginiţi şi penibili, încât ce minte bolnavă şi-ar dori să eternizeze aşa ceva?!"
Aici Şoferul se opreşte să-ţi aprindă o ţigară. "În viaţa reală n-am fumat niciodată", mă asigură. Discursul lui mă intimidează. Nu consider că-i un mod de abordare corect.
"Cum te face să te simţi gândul că omul îşi prelungeşte în eternitate intrigile, pasiunile josnice şi judecăţile de valoare definitive, într-o lume care dăinuie pentru totdeauna?! Nu-ţi dă fiori? Lumea în care ne aflăm acum este mult mai bună, măcar pe asta o mai poţi opri, îi mai poţi pune capăt. Să hălăduieşti prin lume un timp indefinibil ca durată, sună extrem de deprimant. Ce faci dacă te plictiseşti?!"
Îl privesc şocat. Faţa lui. Pielea roşiatică, ochii fără gene, lipsa sprâncenelor, bărbuţa mică, parcă lipită artificial de bărbie, gura aceea care are aspectul unei linii neprietenoase şi imobile. Când intri într-un joc, poţi alege sa arăţi în miliarde de feluri, de ce o fi ales omul ăsta să arate tocmai aşa?
"Nu ştiu ce să zic despre teoria ta", spun neutru. "Sînt nişte idei noi pentru mine... Are asta de-a face cu Nova? Ea ţi-a spus asta?"
Râde. Pete verzui, de la lanterna de care ne folosim să luminăm locul, îi joacă pe obraz. Cu sorbituri mici şi zgomotoase, bea din supa fierbinte care, după cum spune, speră să-i ţină de cald.
"Nu ţi-e somn?", mă întreabă, iar din greutatea cu care rosteşte aceste câteva cuvinte îmi dau seama cât este la rândul său de obosit.
Oftează şi azvârle bolul în peretele de lângă noi, transformându-l în mii de cioburi care-şi sting scânteierea murind în întuneric. Nu ţinusem socoteala orelor care trecuseră şi nici nu-mi dădusem seama de când nu am mai dormit.
"Ba da", îi răspund "... sînt frânt."
Începem pregătirile pentru somn. Înjghebăm două culcuşuri la o distanţă oarecare, din saltele pneumatice, să ne ferim de răceala cuibărită în pereţii clădirii. Călcând greu, ca un urs, adună obiectele pe care le împrăştiase în timpul gătitului şi pregătirilor. Îmi înţepenesc privirea în ceafa lui stacojie, mijindu-mi ochii cârpiţi de somn şi aştept să termine, pentru că ar fi nepoliticos să adorm înaintea lui şi mai ales... periculos, adaug în gând cu răutate.
"Totuşi... de ce m-ai salvat?", întreb din nou.
După un moment de tăcere, spune:
"Nu a fost ceva personal. Nu te gândi la asta. EA a zis aşa. Încă nu a terminat cu tine."
Când întunericul se lasă în urma fascicolului puternic al lanternei, simt că voi adormi cu foarte mare greutate. Sufletul îmi este greu ca o bucată de plumb. În schimb el, odată ce-a pus capul jos, a adormit adânc şi la intervale aleatorii, îngaimă cuvinte fără şir.
Mi se face sete şi mă ridic în capul oaselor încercând să-mi amintesc unde am văzut ultima oară recipientul cu apă. Orbecăind cu braţele ridicate, dau de urma acestuia şi după ce-mi potolesc setea, mi-l aşez la cap pentru a mă scuti de oboseală. Vântul şuieră prin colţuri, îmi trece prin păr, îl simt ca pe-o prezenţă ciudată care-şi trece degetele de-a lungul şirei spinării şi-mi şopteşte perfid la ureche: eşşşşti iarrrrăşi muuuuritor, eşşşşti iarrrrăşi muuuuritor...
Încă nu a terminat cu mine. Dar eu nici n-am început cu ea.
Când raza lanternei a luminat chipul şoferului aplecat peste mine şi am tresărit cu spaimă, conştientizând braţul său întins asupra mea, de parcă l-aş fi simţit mai dihai decât pe propriul meu corp al cărui prizonier sunt, mi-am dat seama că braţul meu stâng (în care mi-a fost încorporat un dispozitiv de auto-apărare pe bază de unde electrice) îi caută inima pe harta pieptului. Imediat se aude un strigăt aproape impersonal, ca şi cum ar fi ţipat clădirea, după care îi ocupă locul tăcerea locuită de zgomotele aproape imperceptibile ale clădirii pustii, ca şi aceasta să se golească la scurt timp de conţinut şi să părăsească secunda aceasta păcătoasă, să îngăduie paharului pe care-l ţine şoferul în mână (cu care în clipa aceea de confuzie crezusem că vrea să mă ucidă) să-i plesnească în pumn şi să lase un şuvoi de sânge să-mi ţâşnească în faţă înainte ca trupul lui să se prăbuşească peste al meu. Deznădejdea pe care o simt nu se poate compara cu nimic. Senzaţii atât de intense îmi scutură trupul, încât cad pradă unei crize. Simt ca tremur din vârful degetelor de la picioare, muşchii gâtului mi se contractă involuntar. Dar, degeaba, acesta este un drum înfundat, nu duce nicăieri şi orice aş spune ar fi de prisos.
E greu de transpus în cuvinte toată spaima, toata furia şi toată frustrarea pe care o simt. Într-o singură privinţă nu mai e loc de nici o îndoială: n-am să mai uit niciodată mirosul de sânge. Gândesc SÂNGE, miros SÂNGE. Îl împing de pe mine şi zac lângă el în neştire.
Din când în când îmi apropii buzele de cămaşa năclăită de sânge.
Nu, nu e mort, mişcă, vrea să spună ceva cu ultimele puteri, dar un nou val de sânge îi ţâşneşte pe gură. Încearcă să se ridice, dar trupul nu îl ascultă. Vrea, culmea, să râdă, dar nici un sunet nu iese. Apoi se supune şi lasă suflul să-l părăsească.
O clipă mai înainte existaseră toate, locul ăsta uriaş cu leii săi imenşi de piatră, existase ploaia, lumea, după care n-a mai existat nimic. Pleoapele nu i se mai zbat, coşul pieptului nu i se mai ridică, pare să doarmă. Îi închid ochii, nişte fante goale spre un hău fără fund.
Zac pe mai departe lângă leş. Moartea lui o face mai reală pe a mea. Sângele, puternic mirositor, cu un iz intim, personal, acrişor.
Îmi înmoi buricele degetelor în substanţa maro-roşiatică şi bolborosesc cuvinte fără noimă... Mă simt legat de el, de acest necunoscut, ca şi cum am fi făcut un legământ etern, care nu mai poate fi destrămat. Actul de-a ucide este mai personal decât naşterea, ori a face dragoste. Un pact indescriptibil. Luasem ceva asupra mea care semăna cu o umbră imensă, sau cu un blestem, dar mai degrabă aducea cu o iubire iraţională şi nesocotită. Bietul de mine, rătăcit în visul altcuiva, visând la rândul meu, eu, înfumurându-mă, zâmbind, de parcă aş visa ceva peste măsură de frumos.
"N-o să reuşească niciodată", îşi spune Ax, care chiar nu-şi doreşte ca Uvo să reuşească. Nu-i pasă ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi reuşit, ce consecinţe ar fi avut şi nici nu credea că l-ar fi afectat, indiferent de acestea. Absolut nici un eveniment n-ar fi putut să-l trezească din amorţeală, ori din nefericire. Pentru Ax totul se contopeşte într-o ceaţă din care nu se aşteaptă să ţâşnească nimic, o ceaţă produsă de sentimentul său permanent că visează sub puterea unui drog şi tot ce aşteaptă el de la lume este să i se administreze în continuare şi în mod regulat noua doză de drog.
Cu câteva zile în urmă îi apăruse în somn o bucată de vis care nu părea al lui, şi, stând în capul oaselor, se întrebase dacă ar fi putut fi al lui Uvo, dacă ar exista posibilitatea neacceptată ştiinţific încă, de a primi mesaje neconştientizate de la un Jucător, sau chiar bucăţi din realitatea lui de acolo, de unde era. Privise ceasul care indica ora patru dimineaţa şi se întorsese pe partea cealaltă fără să fie preocupat de răspuns. În schimb, comentase plictisit şi nu fără o doză considerabilă de venin: " Mă întreb câţi sunt ca mine şi nu recunosc...?". Dar nici asta nu i se păruse cu adevărat demn de interes şi nu căută răspunsul.
De multe ori spusese cunoscuţilor următoarele lucruri despre acesta: "Oamenii ca Uvo sunt nişte maşinării pe care le programezi să facă ceva şi-ţi fac acel lucru cu devotament de câine, cu mintea la răsplată, adică la bani, fără să poată percepe subtilităţile şi problemele cu adevărat importante, dar veşnic dornici să avanseze social. După ce va ajunge Geniu, căci se va întâmplă asta până la urmă, deşi încerc cât mai mult să-l ţin în loc, care va fi următoarea ţintă pentru el? Ce va dori să ajungă şi mai ales unde?"
Ax părăseşte patul cu aşternuturile albe şi apretate şi se îndreaptă spre baie. Ştie că degeaba încearcă să doarmă. Mai mult de o oră-două de somn nu poate mai aştepta de la propriul său organism, oricât şi-ar dori să stea altfel lucrurile. Sub duş, gândeşte:
"Oamenii ca Uvo nu mai pot fi opriţi, sunt ca nişte mici buldozere lipsite de judecată care culcă la pământ tot ce întâlnesc în cale. Afectaţi de sentimente în aceeaşi măsură ca balustrada de oţel a scării pe care-o cobor zilnic în drum spre serviciu, puternici şi opaci ca piatra pe care calc, oamenii ca el sunt piticii absurzi care vin de hac uriaşilor, apoi îşi continuă orbi drumul înainte, fără să-ţi pună nici o întrebare. Sînt convinşi că trebuie să meargă acolo unde cred ei că e "în faţă", "înainte", animaţi de nişte idei abstracte despre propria glorie. Bogăţia lor nu constă în ceea ce posedă, pentru că dacă le-ar arde averea până în temelii, ar reface-o la loc oricând şi oriunde. Cum îmi place mie să spun în glumă, o mică sinapsă li s-a defectat, sau li s-a înţepenit într-o poziţie greşită şi ei nu au mai fost capabili să perceapă realitatea, cum că sunt mânaţi înainte de altceva, că altceva i-a luat în stăpânire şi că a apăsat în locul lor pe pedala de acceleraţie şi acest "ceva" are şi un nume: lăcomia.
Oamenii de genul acesta, gata tot timpul să creadă în sine, mă îngrozesc. Ce-l face pe el să creadă că persoana lui este nemaipomenită? Mă tem că el a fost trimis să distrugă ceva ce va construi şi el cândva. Un univers despotic în care toţi vor fi la cheremul lui. Nova e doar o altă ipostază a ceea ce va fi şi el. Instinctul nu mă înşeală. Am mai văzut oameni ca Uvo, îi întâlnesc peste tot, în mii de variante.
Am să-mi pregătesc micul dejun. Ce altceva mai bun aş putea face? Trăiesc singur în casa asta imensă şi pot afirma fără să greşesc că nici măcar eu nu cunosc numărul camerelor din această clădire. Dacă aş pleca să le descopăr, m-aş rătăci cu siguranţă. Am avut cândva un plan al casei, dar l-am pierdut şi nu m-am grăbesc să-l regăsesc. Asta a fost atunci când am cumpărat-o. Cândva încăperile fuseseră pline, locuite de alţi oameni, dar ei au plecat, lăsând în urmă o tăcere posomorâtă.
Cu câteva sute de ani în urmă, a ales să se supune unei operaţii simple, în urma căreia a fost castrat. Nici o plăcere nu mai putea simţi după nouă sute douăzeci şi trei de ani de viaţă pe care-i număra. Încercase deja totul până la epuizare. Nimic nu îl mai putea excita, iar dragostea era ceva ce nici o fiinţă vie nu mai era capabilă să-i inspire. Nu mai e bărbat, dar nu a devenit nici femeie. Nu devenise nimic. Uneori cocheta cu ideea să apeleze la un tratament de schimbare de sex şi o operaţie aferentă ca să vadă cum e să trăieşti ca femeie, ca schimbare din plictiseală, dar încă nu se hotărâse.
Devenise doar o umbră în urma lui Uvo, o umbră care-i păzea spatele şi îl ferea de ridicol. Într-un fel, slujesc aceleiaşi idei, sunt de aceeaşi parte a baricadei, iar relaţia lor este simbiotică, aproape organică. Sînt cele două extreme de care are nevoie o idee să trăiască: o afirmare exagerată şi o negare scârbită."
Cu părul încă ud, Ax apasă pe telecomandă, iar uşile glisante ale dulapului se retrag şi se pliază. Pale lungi şi subţiri, de un alb lăptos, joacă în încăpere: lumina de afară. Ca să parcurgă încăperea plină de costume care-i serveşte de dulap, Ax merge cinci minute şi tot nu ajunge la capăt. Apoi zăreşte ce căuta şi scoate la lumină: un costum simplu, compus dintr-o robă roşie, lungă până în pământ. E singurul costum adecvat unei înmormântări, chiar şi una atât de neaşteptată şi rapidă ca aceasta.
Moartea e destul de rară chiar şi pentru Ax. După ce, cu multă vreme în urmă, fuseseră aleşi cei buni de cei răi, grâul de neghină, iar jumătate din populaţia de atunci fusese eutanasiată din motive de neconcordanţă cu cerinţele unei lumi perfecte în curs de construcţie, adică nu trecuseră fie examenul medical ori pe cel psihologic, moartea îşi arăta chipul doar odată cu cei care clacau din diverse motive sau cei care se năşteau (deşi naşterile erau extrem de rare, mai rare chiar şi decât moartea) cu defecte inacceptabile şi erau eutanasiaţi. Cei care clacau, şi-şi puneau capăt zilelor, refuzând să mai ia medicamentele care îi menţineau nemuritori, sau recurgeau la violenţe barbare asupra lor înşişi, erau înmormântaţi în tăcere, fără accept oficial şi mai ales fără recunoaşterea oficială a faptei pe care-o comiseseră. Citită printre rânduri, povestea stă aşa: nici o fiinţă vie nu are dreptul să-şi dorească sau să-şi provoace propria distrugere pentru că Viaţa este baza societăţii şi n-ai voie să ataci societatea.
Dar azi nu despre o sinucidere este vorba, ci de o crimă. O crimă abominabilă, de care se simte în parte vinovat. Şi poate chiar e. Îşi imaginează lunga procesiune de tăcere în urma Fondatorului, despre a cărui moarte nu va discuta nimeni deschis, căci gravitatea acestui eveniment îi depăşeşte pe toţi, o procesiune stranie, a unui om care oficial nu e mort. Moartea este ceva ilegal în Ceruri. Să recunoască cineva că unul din Cei Trei Fondatori a murit, ar fi împotriva Primului Principiu al Vieţii, acela că "toţi suntem nemuritori", iar mai înainte de toate, EI, Fondatorii. Ax ştie că cei din procesiune vor mărşălui în linişte, având aerul că n-ar face-o. Îşi vor evita privirile, se vor comporta de parcă n-ar fi acolo, de parcă nimeni n-ar fi murit.
Trezindu-se printre şirurile aliniate şi tăcute, Ax respectă tăcerea şi merge alături de ceilalţi, îmbrăcat, ca şi ei, în roşu. Nu recunoaşte nici un chip cunoscut în apropiere, dar în rândurile din faţă îşi zăreşte şeful direct. Evident, nu vor recunoaşte nici unul din ei că a fost acolo. Procesiunea străbate un şir de bulevarde largi, netede ca-n palmă suspendate peste altele, şi având multe altele întretăiate deasupra.
Ax deja regretă că a venit. Robele îi amintesc de ea, de Sky. Numai sub influenţa lumii ei se întâmpla ceva şi-n a lui, ceva vibra, se ondula, se înclina în el, apoi se arcuia şi se întindea ca un elastic, sub resortul unei mişcări concentrice care o avea pe ea drept centru. Numai atunci ştia cu certitudine că e viu şi că îşi doreşte să trăiască. Cu o singură atingere, trezea în el viaţa.
Ax se simte rău, nefericit: despărţirea de ea, atunci când un examen formal o declarase neadecvată din punct de vedere psihic pentru o lume atât de perfectă.
Înnegurat şi dezgustat, Ax îşi întoarce faţa, doar să nu mai privească înainte. Dar oriunde ar privi, siluetele roşii sunt acolo, prezente, nesuferite. În stânga, Ax observă cum un bărbat cu capul acoperit de glugă îi şopteşte ceva vecinului său, iar acesta îşi rotunjeşte ochii de spaimă. Are idee şi ce anume a fost rostit acolo. Ax rupe rândul nervos, se apropie în grabă de un poliţist care urmăreşte de pe margine şirurile ordonate şi veghează ca ceremonia neoficială să-şi urmeze cursul paşnic.
"Invoc codul 59", îi zice cu violenţă, iar chipul poliţistului tresare cu spaimă.
"Unde?", întreabă cu o voce brutală, neşlefuită.
Ax îi indică locul folosindu-se de braţ. Îi oferă câteva amănunte în plus.
E singurul din ultimul şir care poartă glugă.
Poliţistul se foloseşte de un videofon portabil să comunice. Aeromobile survolează zona, apărute de nicăieri, din direcţii opuse, câţiva poliţişti în civil se îndreaptă spre individul cu glugă, încercuindu-l.
Ax se îndepărtează fără să simtă satisfacţie, dar nici regret. Individul care îndrăznise să schimbe o informaţie în timpul unei procesiuni care nu exista, la moartea unei celebrităţi care nu murise, să dea informaţii despre circumstanţele acestei pierderi.
Îi sună videofonul. Pe micul cadran, zăreşte chipul şefului său, pe care-l poate vedea şi câţiva paşi mai încolo, dar nu se pot apropia unul de celălalt.
"Să vii la mine în birou după asta", îi ordonă pe un ton neutru. Să aduci raportul complet de activitate a lui Uvo. Se discută retragerea lui neîntârziată. E urgent."
"În regulă."
Ax închide videofonul şi pleacă bombănind. "N-ar fi mai bine să-l las să crape pe dobitocul ăla de Uvo acolo unde e şi să mă scap de-o pacoste? Să nu mai facă probleme nimănui? Aş putea sa fac asta, dracului, aş putea... Are grijă sor-sa. Ce ne mai batem noi capul cu el?!"
Înapoi în aeroglisor, dă drumul la radio. O melodie necunoscută umple spaţiul îngust. Bagă cheia în contact şi porneşte. Murmură fără măcar să bage de seamă:
Suzanne te conduce la locul ei de lângă râu,
De unde poţi auzi vapoarele trecând.
Poţi petrece noaptea alături de ea,
Deşi ştii că este pe jumătate nebună,
Dar ăsta-i motivul pentru care te afli acolo...
Se apleacă să închidă radioul, piesa îi pare deodată jalnică. Rămâne cu mâna în aer: radioul nu e deschis. Uvo!, exclamă speriat. Priveşte în jur în mijlocul unui atac de panică. O durere de cap sfâşietoare îl face să-şi cuprindă faţa în palme, gemând.