O săptămînă la Wavre

Am pornit în primul meu drum către Belgia cu gîndul la Jacques Brel şi la versurile cîntecului Il pleut sur Bruxelles interpretat de Dalida, deşi ţinta mea era micul oraş Wavre.

Aşezat la o distanţă de aproape 30 de minute de mers cu maşina de Bruxelles, oraşul cuprinde încă două localităţi, Limal şi Bièrges, şi este capitala Brabantului valon. Limba care se aude cel mai mult pe străzile oraşului este franceza. De-a lungul istoriei sale, oraşul a trecut prin incendii ale invadatorilor spanioli, austrieci, flamanzi, germani şi a supravieţuit devastatoarelor dispute politice şi religioase, mai ales celor din vremea Reformei.

În 1815, în timpul celor 100 de zile ale lui Napoleon, un corp al armatei franceze condus de mareşalul Grouchy a repurtat o victorie asupra unui corp de armată prusac prin bătălia de la Wavre (18/19 iunie). Victoria nu a mai contat întrucît după cîteva zile a urmat dezastrul de la Waterloo.

Oraşul are cîteva monumente istorice vechi şi frumoase, L'Église Saint Jean-Baptiste, mausoleul Maurice Carême - poet belgian născut în aceste locuri - L'Église Nôtre Dame de Basse-Wavre, dar clădirea care mi-a captat cel mai mult privirile este fosta biserică a ordinului carmelitelor care avea în Wavre o mânăstire, construită prin 1660. În timpul revoluţiei franceze, o altă perioadă nefastă oraşului, mai precis în 1797, carmelitele au fost alungate, domeniul mânăstirii revenind comunalităţii. Construcţia din cărămidă, asemenea unei nave, sobră şi înaltă, cu linii armonioase, adăposteşte astăzi L'Hôtel de Ville. Alături de primărie, în acelaşi stil sobru, este Palais de Justice, cu un basorelief reprezentînd balanţa, simbolul justiţiei.

Pe o parte a fostului domeniu al conventului, aşezat aproape faţă-n-faţă cu gara, este parcul oraşului, Parc Houbotte, în care se află un monument închinat celor căzuţi în cel de-al doilea război mondial, avînd alături vechiul clopot al bisericii Saint Jean-Baptiste. Belgia ştie să-şi amintească şi să-şi pomenească eroii căzuţi în îndelungata şi neliniştita ei istorie, în special pe cei morţi în cele două mari conflagraţii ale secolului al XX-lea. Am constatat acest fapt cu prilejul călătoriilor mele la Anvers şi Bruges şi al şederii în Bruxelles, în cea de a doua vizită în Belgia.

Ca aproape orice oraş din Belgia, Wavre este străbătut de un rîu, Dyle, mic, lent şi îngust între malurile înverzite. Se zice că şederea pe podul de pe Dyle limpezeşte gîndurile - chiar aşa scrie pe o plăcuţă aşezată pe unul din parapeţii podului.

Mi-au plăcut casele, multe dintre ele vechi, altele din anii '50 - '60, iar unele construite ca nişte blocuri cu cel mult două nivele, grupate cîte două-trei, avînd acelaşi stil, cu garaj la parter. Casele sînt cochete, îngrijite, fiecare cu cîte o grădiniţă de flori, o pajişte, oricît de mică, unu sau doi pomi, cu o alee pietruită şi gard scund, împrejmuitor, cu ferestre largi, cu ghivece cu flori, au personalitate, nu seamănă una cu cealaltă.

Oraşul este liniştit, calm, un pic mai agitat este doar sîmbăta, cînd, la fel ca şi la noi, aproape toţi oamenii care lucrează în cursul săptămînii ies la cumpărături, la supermarket ori în piaţa volantă aşezată pe o stradă îngustă, care duce spre biserica Saint Jean-Baptiste. Duminica însă, e atît de multă linişte şi atît de puţini oameni pe străzi, încît oraşul pare a fi nelocuit.

În oraş sînt resto-uri, friterii, brutării şi ciocolaterii. Una dintre aceste ciocolaterii, numită L'Art du Praslin, este o afacere de familie, începută încă din 1936. Aici renumitele praline belgiene sînt preparate după reţetele casei şi numai manual, nimic mecanizat.

Să vă spun despre cartofii prăjiţi şi cu maioneză, serviţi în cornet, pe stradă, aşa cum la noi se mîncau odată, în parcuri, floricelele de porumb?! Iar, la cît de mic e oraşul, 30 de mii de locuitori, şi la cît de aproape e de capitală, m-au surprins multele magazine de îmbrăcăminte, cu nume şi mărci arhi-cunoscute. Am remarcat bunul simţ al vînzătorilor, femei şi bărbaţi, cu nelipsitele "Bonjour, Madame", "Merci, Madame", "Au revoir, Madame", m-am amuzat cînd am văzut o mercerie numită Jeux des dames şi am admirat conservatorismul administraţiei locale, o stradă, Rue de Chemin de Fer se numeşte aşa din 1853 încoace.

Există un obicei local, ca în ultimele zile ale lui noiembrie, Saint Nicolas să se plimbe cu trăsura trasă de doi căluţi pe străzile oraşului şi să împartă bomboane copiilor întîlniţi în drum. Aceasta se întîmplă pînă în seara de 5 decembrie, cînd toţi copii îşi curăţă ghetuţele şi le aşează la fereastră ca Saint Nicolas să le se pună înăuntru dulciuri şi jucării. Şederea mea avînd loc în chiar această perioadă, am avut ocazia să-l întîlnesc pe Saint Nicolas şi să-l fotografiez în trăsura sa. Avea barba albă, bogată şi lungă pînă la brîu, purta o mantie roşie bordată cu auriu iar pe cap avea o coroană care aducea oarecum cu o tiară papală.

Am încercat în scurta mea şedere - o săptămînă - să văd oamenii, să simt strada. Destul de greu, totuşi, într-un timp aşa de scurt şi între cîteva drumuri să prinzi sufletul aşezării, să pătrunzi dincolo de zidurile caselor, dincolo de aparenţele cotidiene.