Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Tsilla


Ion Vianu

22.05.2010
Bucureştiul cultural, octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Din apele Mării Negre nu ne vom aştepta să iasă o sirenă, ci o erinie; sau una dintre acele păsări cu ghiare de fier, harpiile, zburătăcind la suprafaţa apei.

... Tsilla. Mi-a plăcut, îmi va plăcea întotdeauna numele: Tsilla, cu gust acid de măr văratic. În vara aceea am întâlnit-o pe Tsilla, studenta de la arhitectură. Pe plaja mică şi pietroasă de la Eforie. Am intrat în vorbă. Era mică, avea o energie colosală, părea să nu se odihnească niciodată. M-a stupefiat că citea ruseşte. Cu toţii învăţasem această limbă, dar o sabotam conştient, nu voiam s-o învăţăm; şi reuşeam. Tsilla, ea singură, în ciuda violentului ei antirusism, raţionase că orice limbă ai şti este un privilegiu şi cu atât mai mult rusa, purtătoarea unei atât de mari literaturi. În vara aceea, citea Însemnările din subterană de Dostoievski.

... Tsilla era o fată cu un trup minion, formele ei feminine erau neaccentuate; arăta ca o adevărată fetiţă. Purta - aşa avea să poarte toată viaţa - aceleaşi rochii-şorţ cu bretele, cu un decolteu pătrat sub care apărea o bluză până la gât, cu guleraş. Aparenţa ei era cât se poate de nonsenzuală. Ce mă atrăgea la ea, magnetic? - Tristeţea. O tristeţe fără lacrimi, fără văicăreli, fără suferinţă proclamată, o tristeţe stoică, curajoasă. Trebuie să înduri, părea să spună. Să nu te văicăreşti, să nu jeleşti. Nu spunea asta niciodată, dar am înţeles pe dată că era filosofia ei.

Într-o noapte ne-am plimbat pe faleză. Atunci, prima dată, aşezaţi pe marginea de piatră, am cuprins-o de umeri şi am sărutat-o. Buzele îi erau reci - erau şi sărate-amare încă, de apa mării -, dar dorinţa ei de-a se apropia de mine o simţeam. Am fost prins de farmecul trupului ei de fetiţă, am dorit-o, i-am vorbit despre asta. Nu se ruşina, dimpotrivă. Avea o piele uscată, coapsele îi erau subţiri, dar musculoase, ca ale unei alergătoare. În timp ce ne sărutam, aşezaţi pe marginea de piatră, a venit patrula. Sergentul era ungur, ne-a spus cu accent că nu aveam voie să stăm acolo, noaptea: era zonă de frontieră. Am plecat ţinându-ne romantic de braţ. Conversaţia redevenea intelectuală. I-am vorbit despre Freud, cu entuziasm. - Nu cred în psihanaliză, mi-a răspuns, nu poţi să te vindeci de trecut. Ce a fost bun nu se mai întoarce, iar de ce a fost rău nu te mai poţi despărţi. În mintea ta, rămân regretul, revolta, a adăugat.

Nimic nu se schimba pe faţa ei, care păstra aceeaşi expresie inocentă şi puternică. Doar pe vârful nasului se formă o minusculă pată roşie care mă făcu să cred că îşi stăpâneşte cheful de-a plânge. Tatăl Tsillei murise cu ani în urmă, când ea era fetiţă. Doctor filantrop şi socialist de stânga fiind, era urât de comunişti. Aşa că fusese un fel de noroc pentru el să moară cu puţin înainte de terminarea războiului; ar fi sfârşit cu siguranţă la închisoare sau de glonţ. Noua mea prietenă trăia cu mama ei, o femeie destul de întunecată, cu coc de institutoare. În apartamentul lor din strada Romulus, unde am început să merg din ce în ce mai des în toamna aceea, i-am cunoscut familia. Dintre veri şi unchi, mi-a rămas figura lui Efraim, un doctor între două vârste, un original, care abia ieşise din puşcărie, unde fusese deţinut politic.

În detenţie, Efraim îşi revizuise total convingerile marxiste, păstrînd însă oarecum schema. Polemos, spunea, zeul războiului, este cel mai mare zeu. Omenirea luptă. Esenţa existenţei sociale este conflictul. Marx, adăuga cu înţeles, avea acces la cele mai bune izvoare ale înţelepciunii şi filosofiei şi de aceea se baza aşa de mult pe Heraclit. Totuşi, Marx se înşelase într-un punct esenţial: conflictul principal nu era între săraci şi bogaţi; în războiul permanent pe care-l duc oamenii unii cu alţii, se distrug enorme cantităţi de bunuri. Pentru ca această distrugere să fie eficientă, armele se perfecţionează neîncetat. Tot astfel, trebuie să se perfecţioneze opera de reconstrucţie, deoarece, în mod natural, distrugerea creează emulaţie, vrem să ridicăm oraşe mai frumoase şi mai bine echipate, să purtăm vestminte mai luxoase şi mai calde... etc. Psihologic, ura desparte aceste două tabere. Fabricanţii şi mînuitorii armelor, soldaţii, trebuie să se încarce de ură spre a distruge civilizaţia constructorilor. Şi invers, fabricanţii de bunuri ale civilizaţiei, bunuri de consum, agricultorii, arhitecţii şi toţi ceilalţi, îi urăsc pe războinici. Altfel ar fi în neputinţa fiziologică şi psihologică de-a se anihila reciproc. Dar fără Polemos, timpul s-ar opri. Civilizaţia ar stagna. Omenirea nu este capabilă să existe altfel decît în distrugere şi în reconstrucţie. Polemos, zeul suprem, este şi cel mai ascuns. Oamenii îl proslăvesc, ipocrit, pe Eiréne, pacea, care este doar o zeitate secundară, o mască vremelnică a lui Polemos.

Însă tot la mama Tsillei venea şi un alt personaj, unchiul Mihael. Era profesor de drept. Înrudirea lui cu tatăl Tsillei, dizidentul detestat de partid, îl făcea pe Mihael, spre deosebire de Efraim (gata să lanseze orice teorie, cât de flamboaiantă ar fi fost), foarte prudent. Înalt, foarte închis la faţă, ca un arab, strecura aproape în fiecare frază un elogiu al regimului. Dacă spuneai "copilul lui X a avut pneumonie", el se grăbea să adauge că acel copil ar fi murit, în vechea societate burgheză... dar acum regimul "nostru" asigura copiilor antibiotice gratis. Aproape orice spusă a lui era o parabolă. Lumea tăcea, nu era bine să-l contrazici pe aceste teme. Singură Tsilla îl mai lua peste picior; ciudat, unchiul Mihael nu reacţiona la ironiile ei. Adevărat, Tsilla era o mică Antigonă răsfăţată. Avea din Antigona tăria slăbiciunii, care trezeşte respectul, dar poate şi ura. La temeiul existenţei, al prezenţei Antigonei în lume, stă o catastrofă. Fiinţa ei e fragilă şi, în acelaşi timp, de nesupus. Tsilla, ca şi modelul ei, fusese un copil neaşteptat, nesperat, miraculos; de aceea se răsfăţa. Deşi provenea dintr-o lume de comunişti, era total rezistentă la propagandă, absolut fără iluzii. Sub valul de elogii aduse partidului, se întâmpla ca noi, ceilalţi, să ne plecăm, o clipă. Ea - niciodată. Avea luciditatea unui om bătrân; nu şovăia să ne facă de ruşine, dacă ne lăsam păcăliţi, fie şi o clipă numai. Char şi în mediile burgheze circula vorba că principiul comunismului era bun, numai aplicarea lui era vicioasă. Astfel de afirmaţii o făceau pe Tsilla să sară cât colo. - Nu, totul era pervers, de la Marx încoace.

Mama Tsillei pleca de acasă zile întregi, în provincie, cu nu ştiu ce "delegaţii". Puteam petrece nopţi la ea, ţinând-o în braţe. Devenea o copilă neajutorată, nici măcar prea duioasă, acceptând însă mângâierile... Credincioasă convingerii că trecutul este în acelaşi timp prea dureros şi prea scump pentru a fi evocat, nu-mi făcea mărturisiri. Din felul friguros în care mi se cuibărea în braţe înţelegeam că încerca să adune energie spre a înfrânge o mare tristeţe, pricinuită de o nenorocire. Dacă nenorocirea fusese numai că-şi pierduse la o vârstă fragedă un tată minunat, singura iubire posibilă, sau că se mai adăuga ceva, poate brutalitatea lumii sau libidinoşenia faţă de o fetiţă fără tată, n-am ştiut atunci. Şi nu ştiu nici azi. Şi nici nu aş fi vrut, şi nu vreau nici azi să ştiu. Îmbrăţişările noastre erau făcute din milă şi din senzualitate, în acelaşi timp. Am impresia că şi ei îi era milă de mine, simţea slăbiciunile mele latente, cele care nu se vedeau deloc în euforia care domnea la medicină, în vesela sală de disecţii, dar răsăreau în pat. Descopeream fericirea suferinţelor împărtăşite, a consolărilor care nu-şi spuneau numele. Orice atingere se transforma într-un plâns, neînchipuit de dulce, dar un plâns interior, fără lacrimi şi suspine. Dacă aş fi cunoscut cuvântul "dolorism", valorificarea frenetică a durerii, l-aş fi folosit. Apoi, fără tranziţie, puteam trece la discuţii intelectuale, care semănau foarte bine cu cele pe care, în liceu, le puteam avea cu prietenii din cercul apropiat, cu Geamănul în primul rând. Tsilla, desigur, arăta interes pentru literatură, nu şi pentru filosofie, pe care o dispreţuia, cu un scepticism de bătrân. Iar ateismul ei era total.

... Iubirea noastră se desfăşura între patru ziduri, cu perdelele trase. Dacă ar fi fost să ne iubim fără încetare, am fi devenit rapid nişte spectre decolorate. Ascultam muzică la un patefon răguşit, citeam poezie cu glas tare, mai ales Baudelaire. Tsilla traducea din Esenin, când nu citeam cu bărbia pe umărul ei gol cartea din mână. (...) Un freamăt mistic ne străbătea din cap până-n picioare, amintindu-ne că El ar putea să Fie. Ea însă îndepărta cu un gest, ca şi cum ar fi şters o pată pe un geam, posibilitatea.

... Prin Tsilla, şi prin lumea care se învârtea în jurul ei, luam cunoştinţă de ceva care îmi rămăsese străin: în plin regim comunist, cei mai lucizi şi, totodată, cei mai tulburaţi erau foştii comunişti căzuţi în dizgraţie, pradă celei mai cumplite decepţii. La prima vedere, nu era limpede ce fusese la început: decepţia sau disgraţia?

Cu cât înainta mai mult duioasa noastră legătură, cu atât mi se părea că relaţia noastră era mai pătrunsă de un spirit de jale; dar şi de consolare. Tsilla avea nevoie de mângâieri; iar eu învăţam darul minunat pe care ni-l face iubirea, oferindu-ne tot ce am pierdut prin înţărcare: micile şi marile atenţii pe care ni le ofereau mama şi doica, femeile care ne veghează şi ne desmiardă când suntem mici, sunt readuse la viaţă prin dragostea care ţi se cere şi ţi se dă. Eu nu suferisem la fel; şi, cu toate astea, aveam şi eu nevoie să mă prăbuşesc peste ea, să îi caut căldura cea mai intimă. Amândoi - să ne amestecăm lacrimile, iubindu-ne tare. Chiar dacă vieţile noastre nu fuseseră la fel de dramatice, ele ascundeau, poate, o tragedie de fond care era comună. Refugiaţi sub un cer ameninţător şi închis nouă, ne iubirăm şi mai violent, încă şi mai dulce. Eram lipiţi unul de altul, ca şi cum primejdia ar fi fost diminuată, dacă am fi reuşit să regăsim unitatea noastră, care, eram convinşi, existase odată. Totuşi, această stare de fericire, de fericire într-o îngrijorare extremă, nu putea să dăinuie la nesfârşit.

* * *
De afară venea o chemare puternică. O veselie, care era a tinereţii. După câte înţelesesem, zilele şi nopţile din atelierele de la Arhitectură nu erau mai puţin pline de viaţă decât cele din sălile de disecţie, din laboratoare; şi din clinici, unde începusem să punem piciorul. Apelul plin de viaţă al prezentului ne îndemna să punem în surdină disperările noastre cele mari. Cu cât lumea de afară era mai interesantă şi mai importantă, cu atât voinţa de-a ne curarisi unul pe altul prin legătura violentă care ne unea devenea mai puţin imperativă. Iubirea noastră nu s-a rupt atunci; dar ce ne ţinea atât de strâns împreună s-a diluat, s-a dizolvat. Destinele noastre s-au despărţit.

(Fragmentele de mai sus fac parte dintr-un Bildungsroman care va apărea în curând. Naratorul evocă o iubire din tinereţe, petrecută în anii cincizeci, pe malul Mării Negre.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Am citit cartea
    Margareta Oproiu, 24.08.2010, 17:03

    Am citit recent cartea Amor Intelectualis scrisa de dl. dr. Ion Vianu, din care face parte fragmentul publicat mai sus. Pentru mine a fost extraordinara, mi-a placut in primul rand ca este asumata direct, identitar de catre autor. Toate planurile care se intrepatrund sunt bine delimitate, "rotunjite", concrete si savant imbinate. Fragmentul publicat, dupa parerea mea, nu este cel mai frumos, cel mai fascinant din carte, dar are stil - ca de altfel toata cartea.
    Am avut si o surpriza citind cartea d-lui doctor, un amanunt pe care nu mi-l pot explica, care priveste o categorie de colegi ai sai din perioada studentiei sale la medicina. Probabil ca pasajul respectiv este numai o figura de stil fara legatura cu realitatea, pentru ca altfel nu se poate explica.
    Sper sa am bucuria sa gasesc cat de curand o alta carte scrisa de dl. dr. Vianu,

    Cu deosebita consideratie,
    M. Oproiu

Spacer Spacer