E greu atunci cînd eşti singur. Doar tu cu tine. În echipă te ajuţi cu cei de lîngă tine. Ai sprijin, solidaritate, încurajări. Camaraderie. Ce ciudat se suprapun vorbele, evenimentele! Fără vreo legătură cu tenisul, Gabi Szabo îmi spusese lucrurile astea cu numai oră înainte de semifinala Alexandrei Dulgheru împotriva chinezoaicei Na Li.
Alexandra părea singură în setul decisiv. Singură cu îndoielile care te cuprind atunci cînd nu-ţi merge formidabil jocul, cînd simţi că ai obosit, deşi n-ar fi trebuit, cînd nu gîndeşti suficient de limpede pentru că şi aerul intră mai anevoie în plămîni, singură fiindcă eşti favorită, iar publicul ţine rareori cu favoriţii. Singură în faţa voinţei unui munte de voinţă made in China, singură cu hotărîrea ta de a intra în finala turneului de la Varşovia, acolo unde ai cîştigat întîia dată un turneu important al circuitului profesionist.
În tenis eşti singur. Alexandra Dulgheru a trecut peste singurătate şi dincolo de îndoieli. Ne-a încurajat tot timpul privirea ei, de om hotărît să lupte. Da, nu prea îmi intră primul serviciu, nici forehandul nu e o nebunie, OK, scurtele se văd şi din înaltul tribunei, dar asta sînt acum, aşa arată ziua în care trebuie să intru în finală, în care îmi voi cheltui şi ultima fărîmă de energie pentru a ajunge acolo.
A riscat doar cît a fost nevoie, a împins-o pe Na Li să greşească mai mult decît ea. Iar asta se numeşte... Nu ştiu cum, inteligenţă, viclenie, maturitate. Stăpînire de sine, forţă. Numiţi-o cum vreţi, dar ajutaţi-o pe Alexandra să nu se mai simtă singură! Va şti că la capătul unei partide pe care o cîştigă pe serviciul adversarei o aşteaptă nu doar nişte puncte în clasament şi nişte bani munciţi pînă la ultimul cent. Dar poate că ştie deja. Victoriile ei sînt cecul în alb al afecţiunii noastre viitoare.