În concluzie, după o dimineaţă însorită petrecută în sînul familiei profului de yoga peruan cu nume indian şi despues o după-masă întreagă petrecută în căutarea unei pălării sau a unui aparat foto furat împreună cu Yasushi, japonezul cu care ne-am familiarizat deja, mă pregătesc de plecarea înspre legendarul Machu Picchu. Doar că la cît de turistic e totul prin zona Inca, simt că tura din zilele trecute, în care nu ne-am întîlnit cu picior de turist, a fost printre cele mai reale experienţe montane din ultimele luni. Pentru că, fără să vreau să evit bîrna din ochiul meu, trebuie să recunosc că acest Cusco cosmopolitan începe să mă sufoce puţin cu cochetăriile sale de oraş atractiv. De aceea, contrastul a fost intens.
Timp de trei zile am fost rupţi de lume, cu un cort atîrnînd greu pe umerii care au uitat ce este antrenamentul de tură şi cu borcanul de peanut butter de care m-am îngreţoşat pe vecie. Trecînd deasupra ruinelor şi băilor de la Tambomachay, am continuat către 4000 de metri. Şi pentru că drumul nu este nici pe departe marcat ca în Austria, unde ieşeai în spatele casei şi ştiai ce plan ai, pentru cît timp şi cum, am bălăurit puţin, lăsîndu-ne în voia GPS-ului şi a sorţii, urcînd frontal nişte dealuri mov, deasupra unor dealuri verzi, a cîtorva turme de lame, a cîtorva lacuri şi aşa mai departe. Şi orele curgeau: mai o bătrînică întreprinzătoare vînzîndu-ne o curea, o brăţară, o căciulă de alpaca (totul e din lînă de alpaca aici cînd cumperi, însă dacă întrebi concurenţa, e ori sintetic, ori mixt). Gîfîing elegant şi încercînd cărările, dăm mai pe înserat de un sătuc-fantomă. Dar asta doar la o primă vedere, pentru că toţi locuitorii încep să apară imediat cum ne-am pus cortul, înghiţind în sec pe lîngă un tăuraş şi o bivoliţă. La adăpostul zidului mai puţin incaş, dar mai primitor, şi la umbra copacilor de pe malul rîului, scoatem primusul şi începem prepararea: macaroanele luate de la market-ul din Cusco par haute-cuisine, apa cu pastile de clor pare Piña Colada, izolirul gonflabil e cea mai luxoasă saltea şi peisajul cu case de chirpici din cheile în care am intrat ca într-un paradis pierdut pare ca decupat dintr-o carte de colorat. Mai o glumă despre dicţionarul electronic al japonezului şi lecţiile de spaniolă eşuate şi se lasă seara peste Valea Sacră. Pînă cînd mă trezesc să iau, pare-se, o gură de aer şi mă întorc cu unul dintre locuitorii satului fantomatic care ne avertizează că poate ar fi bine să ne mutăm pentru că nu e de jucat cu taurii. Sau cel puţin asta înţeleg din spaniola lui grăbită şi din vocabularul meu de catalană primitivă. Drept urmare, ne strîngem rapid din micul nostru paradis şi ne băgăm la om în şură, cu tot cu cort.
Ieşim la un mate de coca şi atunci începe un spectacol aproape uitat: cerul cu stele fixe, cerul cu stele căzătoare, cerul cu Crucea Sudului, cerul cu Calea Lactee. Pe scurt, un spectacol sublim: Cerul! Fără vreo licărire în jur, fără vreun suflu, de parcă am fi fost singuri în Univers, timpul intrase într-o capsulă. Asta trebuie să-i fi inspirat şi pe şamani. În consecinţă, încep să gînguresc melodii necunoscute, intrînd într-un ritm al nopţii. Pînă cînd ne trezim în cort şi în sacul de puf din Kathmandu, fără de care aş fi fost un sloi de gheaţă în dimineaţa următoare cînd trebuia să intrăm pe tărîmul altor rămăşite Inca, Huchuy Qosqo.
Soare în şura omului, trezirea la realitatea dureros musculară, cafea cu lapte la conservă (la atîtea vaci şi bivoliţe, omul nostru nu avea lapte decît la cutie de fier) şi pita cu peanut butter, şi ne facem curaj să ne continuăm drumul, chiar dacă Yasushi spune că: my brain doesn't work. Dar ce drum: cărări de piatră, drum suspendat, de poveşti şi legende, cu cactuşi şi eucalipţi, cu poduri peste ce a reuşit să sculpteze apa în roca roşiatică. Şi dăm de ruine şi de umbră. Am sta puţin să ne tragem sufletul, pînă cînd apare un muncitor la situl arheologic care ne anunţă că distracţia ne costă cîte 20 soles de pălărie. Încercînd să explicăm că noi eram doar în trecere, ca nişte buni români ce sîntem (aici nu-l punem la socoteală pe Yasushi care stătea liniştit la o ţigară, taman pe vîrful unui colţ de istorie, ca să-l vadă tot poporul din Valea Sacră), ne săltăm vioi rucsacii, pe care îi cam tîram pînă la momentul cu pricina, şi o luăm în jos. Totuşi, legea e lege în Peru şi chiar dacă nu ne oprim să vizităm ruinele, tot trebuie să plătim pentru că de fapt e taxă de trek. Mă impacientez puţin pentru că mi se pare că ne cam storc oamenii din Valea Sacră de bani, faţă de Nepal unde nu ţin minte să fi băgat atît de des mîna în buzunar. Dar au şi ei dreptatea lor pentru că întreţinerea siturilor costă şi peste tot e curat şi nu de comentat. Deci aşteptăm restul banilor (aici trebuie să ai mereu mărunţiş la tine, altfel eşti pierdut) şi ne continuăm încet, încet coborîrea, prin soare, încinşi şi uscaţi.
După un timp de pregătire, dăm de o jardin sacré. Şi fără să gîndesc, ştiu exact că am găsit locul ideal de întins oasele şi cortul, în zumzetul rîului şi la umbra ierbii aromate. Atraşi de energia locului, unii ne punem să ne spălăm cosiţele, alţii să-şi gătească a noodle, să citească ghiduri, să tragă un fum şi să înceapă dulcea pierdere de vreme în bătaia razelor soarelui venerat. Pînă cînd japonezul se hotărăşte că are o treabă în Cusco şi că trebuie să se întoarcă. Mai sînt două ore pînă la lăsarea serii şi restul ne retragem la foc şi la stele, pînă cînd frigul începe să dicteze regulile jocului.
A doua zi e luminoasă dar cu bube aspre şi umflături de glezne provocate de spiritele văii. Şi tot ele, spiritele pădurii ne făceau să ne punem întrebări de genul: ne continuăm tura pe Valea Lares sau să ne întoarcem puţin la confortul din cartierul nostru boem, cu mîncare bună şi multă? Şi coborîrea a început să dicteze răspunsul. Pentru că după două ore de coborît prin firişoare de apă şi cactuşi, dăm nu numai de Calca, orăşelul din vale, dar şi de busul către Cusco care ne aştepta ca un semn, chiar în staţie.
Aşa că prindem prînzul pe terasa La Pacha din San Blas, cu meniul zilei şi tot tacîmul rîvnit de trei zile, cu salată de avocado şi ensalada de fruitas, cu capuccino şi o mostră de stîncă inofensivă, în spatele canapelei adăpostite de umbreluţe. Şi numai ce ne trezim din nou în hostelul nostru cu belle-vedere, şemineu în cameră şi abajur cu dantelării înfierate. Contrastul e cheia: de la nopţi nedormite şi sufocate din cauză de nări încrustate, la căldura şi moliciunea patului de împrumut. Muntele e dur dar măreţ, liniştea nopţii e sacră dar pretenţioasă.
Mîine încercăm o altă abordare. Chelo Machu Picchu!
