Nu a trecut încă o săptămînă, dar pentru că mîine poate reuşim totuşi să ne dezlipim de acest loc care
ne-a vrăjit cu totul, încerc o relatare a ultimelor zile în Cusco, locul căruia îi aparţii. Şi trebuie să menţionez că tonul publicitar în care încep să vorbesc despre acest oraş de munte mi se trage de la reclamele peruane pe care le auzi în taxi, în autobuze, în restaurante, pe terasă, în pieţe, la o dugheană cu ceaiuri gelatinoase, la un picnic printre ruinele incaşe, la un falafel cu filme japoneze şi pereţi încrustaţi în toate limbile pămîntului. Acest
ritmo latino de salsa îi face pe crainicii radiourilor, fie ele publice sau private, să urle în difuzoare, fără bas sau toba mare. Totuşi, pe acest fundal sonor, am reuşit să bifăm cam tot ce era de bifat pe un bilet turistic pentru Cusco şi împrejurimile sale, ca să nu mai punem la socoteală boema viaţă de San Blas.
De la Muzeul Inca, unde un ghid cu o voinţă de fier se asigura că înţelegem tot din engleza lui chinuită, la un spectacol fantastic de teatru şi jonglerie, pînă la o întreagă aventură cu mutatul
într-o cameră
dintr-un collocation cu o doamnă proprietară cel puţin alternativă. A trecut săptămîna asta ca un fulger şi noi tot printre ruine, pe la Templo de la Luna, cu scobituri în piatră, cu mirosuri de ritualuri pentru deschiderea conştiinţei superioare, cu băi incaşe, cu terase milimetric tunse şi aranjate, la drumuri prăfuite printre eucalipţi, biserici catolice cu oglinzi, drumuri înguste către raiuri alternative şi căi înflorate către iaduri năduşitoare.
Îmi treceau prin cap aceste mixaje
culturalo-religioase. Ce să priceapă peruanul din luxul catolic al Spaniei secolului XVII? Că drumul către nemurire trebuie să fie poleit cu aur şi pietre preţioase deşi tot Soarele e cel sfînt. Pentru că în Peru tot ce plăteşti, plăteşti cu noul soare sau
nuevo sol. Şi am scos la ceva sori din buzunare zilele astea pentru că o fi Cusco oraş
într-un stat ieftin dar şi un bun generator de tentaţii, de la arta culinară la arta stradală, artizanală, de aventură, de relaxare, de plimbare, de informare, de transcedentare şi aşa mult mai departe. Pentru că dacă te laşi stors de toţi vînzătorii de gablonţuri după care
m-aş cam da în vînt, poţi părăsi lefter această Vale Sacră (
http://www.amazingperu.com/cusco/cusco_tours/cusco-info-archaeological-sites.asp).
Legat de această vale ruptă din manualele de istorie, este cu adevărat ireală cu terasele ei în vîrf de munte, cu pietre şlefuite şi suspendate pe orice colţişor de stîncă, cu sisteme de canalizare pentru venerarea apei, cu turnuri de supraveghere astronomică, cu porţi către soare, cu încăperi şamanice şi statuete în formă de pumă. Pentru că totul pare să se fi asemuit cu o pumă la aceste civilizaţii din zona Anzilor pentru că puma însemna putere şi forţă. Cerurile aveau şi ele constelaţii în formă de pumă, şarpe, lamă şi ce le mai trecea prin cale acestor locuitori ai unor ţinuturi în care muntele Apus făcea legea. Iar legea acestor ruine este liniştea. Pentru că numai ce ajungem fie la Tambomachay, Qenco sau Pisac, mă loveşte un somn adînc şi odihnitor. Aşa că mă aşez pe iarba proaspăt tunsă şi cad în reverie. Abia după odihna de la umbra teraselor mă pot porni pe o cărare Inca bătută în inimile rocilor, printre flori galbene, fluturi şi miresme. Încercăm să găsim locuri mai puţin populate dar e imposibil. Legat de acest sentiment de a fi turist
într-un loc care pare
să-ţi fie casă: simţi că intri în camera ta pe unde a trecut o armată de furnici şi
ţi-a invadat pînă şi cutia cu bijuterii. E paradoxal să vrei să fii în locuri rîvnite de atîta lume fără să dai de alţi turişti ca tine. De aceea simt la fiecare sit că aş fi vrut să fi ajuns seara, după părăsirea locului de fiinţe umane sau dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, cînd ruinele îşi regenerează energia şi istoria, fără
flash-uri de aparate foto sau poveşti standard.
Dar şi poveştile astea îşi au rolul lor. Pentru că ne reluăm circularitatea istoriei de pribegi privilegiaţi
printr-un spectacol de circ şi teatru de care vorbesc de o săptămînă şi care pare să coste nepermis de mult. Avem însă noroc cu expresiile de adolescenţi inocenţi şi cu prezenţa japonezului cu care ne reîntîlnim ca prin farmec în oraşul tuturor posibilităţilor psihotrope. Doamnelor şi domnilor, să înceapă circul ritualurilor, cu acrobaţi de legendă, cu actori de comedie, cu poveşti de distrat copii mari, copii mici!
Unele ghiduri recomandă
spectacolul Kusikay ca fiind ceva de neratat în periplul prin Cusco. Simt că merită efortul aşa că mobilizez trupa şi ajungem frumos la teatru. Biletul însă ne pune piedici pentru că e 30 de dolari şi nu considerăm că ne putem permite atît în numele artei. Aşa că ne dăm studenţi şi o scoatem la jumătate de preţ. Ei închid ochii, noi deschidem buzunarele şi intrăm prinşi în jocul actorilor cu măşti peruane care ne întîmpină încă din hol.
Începe spectacolul, începe nebunia de circ, cu picioroange, cu flexibilităţi de neînţeles, cu jonglerii cu foc, cu coride, împreunări istorice
peruano-spaniole, cu rîsete şi aplauze de copii duşi la circ. Unii dintre noi ajung şi pe scenă. Pentru că viaţa e o scenă,
nu-i aşa? Lupta dintre taur şi toreador e reală, zîmbetele sînt stridente şi rănile pe bune. Înapoi la umbra spectacolului totul pare fantastic dar interzis de înregistrat. Interacţiunea dintre actori şi spectatori, dintre pasivitate şi activitate, serios şi comic, pare iconografia unui univers care oscilează între expansiune şi retragere la vatră, fără amintiri de fotograf. Aplaudăm jocul lor dar trişăm înregistrînd jocul personal din arenă. În stradă însă
s-a lăsat calmul.
No mas el torro. Muzicile oraşului nu ne mai tentează. Ne retragem în mica lume suspendată, în sunetele canalului care mugeşte a timp regăsit sau a timp pierdut, ca
într-o piaţă cu toate tarabele pămîntului din care pleci cu mîna goală.
Pentru că vreme trece, vreme vine şi viaţa devine un teatru mic. Ritmul zilei este ritmul rotaţiilor oculare, musculare, selenare, la fel cum ritmul pieţei este ritmul negocierilor de dragul interacţiunilor interculturale. Mă întorc la desenat şi îmi iese un Machu Picchu abstract. Mîine plecăm cu cortul prin Valea Sacră. Restul e poveste.
