Părăsim deşertul, piscina,
sandboard-ul, porţiile imense de
aroz con pollo, pe japonez şi cîteva lucruri pierdute în mod la fel de misterios ca liniile Nazca, pentru capitala arheologică a Americilor: Cusco sau Qusqu în Quechua, limba indigenilor din zona Anzilor.
Iar împachetat, iar cărat, iar prin staţii. Pe scurt, iar pe drum cu busul nostru de noapte care are şi o oră de întîrziere dar şi o însoţitoare de bord cu tocuri şi rochie mulată, filme motivaţionale nord şi sud americane, loc de întins oasele pe timpul celor 14 de ore de învîrtit pe curbe montane, cină şi mic dejun, plus o căldură de crăpat epiderma. Pentru că ne pregătim să urcăm la 3.500 de metri, mă blindez cu şosete de ski, ca să ştiu o treabă. Eroare. Căldura e la maximum, frica de coborît la toaleta răcoroasă din ce în ce mai mare, curbele din ce în ce mai ameţitoare, noaptea din ce în ce mai cu ameţeli de altitudine, aşa că dau tot ce pot de pe mine şi adorm cu nările uscate şi gîtul încins de la supa peruană. Dimineaţa e cu muzică de nai, privelişti cu verdeţuri, turişti ameţiţi şi însoţitoarea noastră de bord care cu un echilibru perfect ne trezeşte nu cu cafea ci cu ceai de coca. Căci mare binecuvîntare este această frunză în Valea Sacră. Bine am ajuns în ţara
Inka-Coca-Cola! Bine am ajuns în sfîrşit în Cusco, locul făgăduinţei oricărui turist prin Peru.
Bagajele urmărite cu sfinţenie ne sînt cruce pînă la locul în care dormim două nopţi ca
într-o cafenea. Urcăm trepte peste trepte, plouă mărunt, altitudinea ne ameţeşte, rucsacii devin o povară şi nimic nu ne scoate din gîfîiturile jenante. Încă un
mate de coca şi un somn vecin cu moartea clinică pînă a doua zi. E duminică şi e soare de 3.500 de metri în cel mai frumos oraş peruan iar Machu Picchu e la o aruncătură de băţ. Simt energia locului, cu pauze de dureri de cap şi tensiuni oculare. E
chic tare această "
the gringo capital of Peru" (gringos sînt străinii ca noi). În plus stăm în San Blas, cartierul artistic şi mai ieftin al oraşului care are ca blazon culorile curcubeului nu ale mişcării gay, cum am crede la o primă vedere profană. Centrul este Plaza de Armas cu un are colonial, biserici impozante şi restaurante cu balcon.
Legat de restaurante. Dacă treci prin Plaza nu ai cum să nu fii pescuit de un pescuitor de turişti, angajat special de unul dintre restaurantele scumpe, de o pescuitoare de doritori de
masahe (masaj cu ce vrei tu: de la pietre calde, la încărcare cu energie, plus manichiură, epilat şi poate şi o lecţie de spaniolă incluse), de un vînzător ambulant de picturi, de un vînzător de excursii la Machu Picchu sau la Manu (rezervaţie naturală în junglă nu eu deşi e o chestie
să-ţi auzi mereu numele:
Want Manu jungle? Good price! şi cam asta e tot ce ştiu majoritatea agenţilor de aventură în engleză). Şi tot legat de hrana, nu cea spirituală... Poţi mînca şi meniul zilei cu 10
soles adică aproape 10 lei sau cu 80 de
soles dacă vrei porcuşor de Guinea (delicatesa lor carnivoră şi sacră). La fel ca în India, mai poţi mînca pe stradă, la unul dintre micile restaurante improvizate cu un
solesito sau poţi mînca la restauratul cu balcon şi vedere înspre piaţă. Despre aceste piaţete... sînt nişte lumi în sine.
Piaţa San Blas, de exemplu, unde stăm şi care este cel mai apropiat sau cel mai îndepărtat cartier, depinde din ce unghi priveşti, este o piaţetă artistică prin definiţie, cu lume care cîntă seara pe scările moştenite de la spanioli, lume care vinde brăţări şi coliere pe rămăşiţele zidurilor incaşe, mănuşi, căciuli, şosete tradiţionale şi lume în aşteptare. Aşteptarea şi răbdarea sînt puncte cheie aici. În cazul sindromului AMS (răul de altitudine), aceste două calităţi ar fi de dezvoltat, cu ajutorul frunzei magice şi sfinte în Anzi: frunza de coca. Vorba ghidului de
downhill cu
mountainbike-ul care avea un remediu pentru orice simptom:
Stomach problem? Coca. Head problem? Coca (a se face diferenţa fundamentală dintre
coca leaf şi cocaina care, spre deosebire de frunza cu proprietăţi energizante, se obţine
printr-un proces chimic şi este un drog nociv). Din frunza de coca se fac ciocolată (avem un
chocolatier din bunici belgieni chiar în piaţeta San Blas), bomboane, ceai, caramel şi aşa mai departe. Se pare că mulţi alpinişti folosesc frunza de coca pentru a rezista la aceste altitudini de speriat
(n-am visat să fac
downhill de la 4.000 de metri, dar
s-a întîmplat).
Apropo de activităţile montane şi acvatice: peruanii ăştia nu se joacă cînd e vorba de munte, deşert, ocean şi toate activităţile care ţin de mama natură care e aspră în Anzi. Totul e extrem. Aşa că
dintr-o vizită culturală la Moray, un sit arheologic incaş în formă de amfiteatru folosit se pare ca un fel de laborator botanic, am ajuns să facem cea mai solicitantă coborîre cu bicicleta. Adică mă consideram o pasionată de
mountainbike pînă cînd am dat de aceşti ghizi peruani care
mi-au desfiinţat orice tentativă de a mă crede iniţiată în acest sport. Pasaje suspendate, bolovani de avalanşă, cactuşi, măgari Quechua, eucalipţi, pini, tehnică de frînare, tehnică de schimbat rapid vitezele, tehnică de cîrpit lanţuri rupte, tehnică de echilibru şi o mică incursiune în lumea celor 3.500 de terase saline a căror posesor poţi deveni contra unei sume modice de 500 de dolari pe bazin.
Adrenalina şi fericirea de a fi
într-un peisaj de munţi cu muşchi (stîncile sînt căptuşite cu un strat verde şi moale de parcă totul ar fi gata de mîngîiat) mă fac să simt că încă nu am simţit sau văzut nimic din Peru. Zîmbesc pe drumul de înapoiere cu
local bus-ul. Femeile au păr lung, împletit în cozi şi pălării înalte cu boruri largi, fuste pînă la genunchi şi bocceluţe colorate, de parcă fiecare zi ar fi o sărbătoare, au priviri cînd aspre, cînd înţelegătoare, cînd adormite. Iar noi... Prăfuiţi şi arşi de soarele de 4.000 de metri, cu fundurile bătucite de la şiţul neiertător, cu ochii injectaţi şi mintea inundată de frumos, ne întoarcem în cavalcada de lîngă Templul Soarelui. Apropo de Templul Soarelui. Sacsayhuamán (care se pronunţă
sexy woman, după cum spune ghidul
National Geographic) este doar un complex de ruine incaşe, postat pe un deal de deasupra
Cusco-ului. Sau este un spaţiu sacru, unde simţi puterea umbrei şi a luminii în acelaşi punct, unde bolovanii imenşi care alcătuiesc zidurile incaşe au fost ridicate cu puterea meditaţiei şamanice, unde venerarea Soarelui era principala activitate religioasă. Sau este locul de unde spaniolii
s-au aprovizionat cu materie primă pentru
a-şi construi propriile locuinţe, distrugînd templele. Clădim deconstruind şi trăim în timp ce se moare. De cînd lumea şi pămîntul. Rămîn zidurile şi arta.
Legat de aşa zisa artă primitivă. Nu am văzut bijuterii, ceramică, sculpturi şi vase mai frumoase prin însăşi simplitatea formei şi puritatea ideii ca în Muzeul de Artă
Pre-columbiană din Cusco. Sălile obscure puneau în evidenţă bijuteriile din scoici, sculpturile din lemn secţionat relevau puterea privirii omului primitiv care trăia prin simplitatea existenţei şi care contrastau enorm cu picturile încărcate şi apăsătoare din bisericile catolice din Plaza del Armas. Concluzia mea: minimalismul este artă primitivă.
Şi pentru că de la arta din muzeu la arta de cafenea este un pas, ieri am făcut un
clubbing tour în loc de
trekking tour pentru care ne pregătim (mai mult psihic) de cîteva luni bune. Aşa am dat de o trupă de Quechua Jazz (muzicienii cusqueni cîntînd în limba Anzilor) care a entuziasmat la maximum un cuplu coreean şi de o trupă de argentinieni de la graniţa cu Bolivia care au combinat muzica cumbiană cu cea balcanică şi care
m-au marcat puternic, mult mai mult decît
Mojito-urile care încă mă bîntuie în această dimineaţă frumoasă de San Blas. Pentru că, odată scăpaţi de furia sindromului AMS,
ne-am permis să încercăm şi viaţa de noapte cusqueană, cu micile ei păcate din cauza cărora nu mai pot participa astăzi la sesiunea de yoga peruană.
Pentru că bine spune o vorbă din popor: în timp ce ţara arde (numai ce primesc un
e-mail de la
maică-mea care mă pune la curent cu tensiunile bugetare de acasă şi văd o relatare despre revoltele din Grecia falimentară), baba se piaptănă în Cusco.
Viva carpe diem!
Şi-am încălecat
pe-o şa din lînă de Alpaca şi aşa se duce povestea mea către capătul celălalt al lumii.
Desaparecido, Proxima estatcion: Machu Picchu.
