Nazca breaking the waves

De la vibraţia unei metropole enorme care vuia sub picioarele închise într-o casă cu gratii, în spatele unui parc, la bazinul din deşertul cu mistere. De la Lima, un gigant care priveşte de sus Pacificul, la Nazca, un sătuc în deşert în care liniile trasate pe suprafeţe enorme îţi dictează privitul din spaţiu pentru că de jos nu ai sesiza nimic, aşa cum n-au sesizat nici cei care au trasat o autostradă care taie elegant aceste desene gigantice. Dar cum încă aştept să vină ora 9 pentru a zbura deasupra liniilor Nazca, voi povesti puţin din ce a mai rămas de povestit din săptămîna care a trecut.

Lima. De la arid, la umed, de la autentic la turistic, de la relaxat la panică şi de la agitat la linişte de ţiuit urechile, de la pisco sour la cerveza Quesquena. Şi, deşi multă lume care vizitează Peru nu se opreşte decît o zi, două, în această megametropolă sudamericană, cred că e un loc care merită descoperit în timp, fiind însăşi esenţa acestui popor paradoxal. Legat de acest macro. În Lima te poţi simţi total pierdut fără un ghid, fie el şi printat. Noi am avut noroc cu o cunoştinţă care ne-a făcut legătura cu un localnic care nu numai că ne-a deschis puţin ochii legat de istoria personală a Limei, dar ne-a introdus şi într-o familie cu doi copii care locuiesc într-o zonă specială a Limei. The Club, un fel de zonă rezidenţială, cu case dintre cele mai chic, de parcă acolo s-ar fi dat o competiţie de arhitectură cu influenţe globale, cu parcuri cu lebede, cu piscină şi linişte, ceea ce nu găseşti în downtown Lima unde la fiecare fracţiune de secundă te lupţi sonor să îţi distingi vocea de ţipătul claxoanelor. Pentru că vrei, nu vrei să iei un taxi, ei te claxonează cu entuziasm. În schimb, ei, peruanii de Lima, par foarte primitori. Pentru că au primit tot felul de influenţe de la spaniolă la japoneză, nu numai că mîncarea lor este senzaţională, cu inflexiuni de la desert japonez şi caracatiţă cu condimente, la cartofi gătiţi în toate felurile posibile, chiar în formă de ruladă, cum am mîncat cu 2 pesos (aproximativ 2 Roni) la o sărbătoare locală.

Legat de sărbători. Am avut un noroc teribil să fim în Plaza del Armas în timp ce avea loc una dintre cele mai colorate şi reale festivităţi de stradă la care am participat pînă acum. Trupe de dans şi muzică din mai multe regiuni peruane, defilînd în jurul pieţei într-un perpetuum mobile hipnotizant. Ei, atît de prezenţi în dansul lor montan de Cuzco sau de junglă amazoniană de Iquitos, pe un ritm monotono-variabil, m-au trezit puţin la o altfel de realitate în care nu toată lumea te sfătuieşte să îţi ţii mîna pe bagaje cum se întîmplă mai peste tot în Lima, presupusul climax de pericol urban. De fapt, dacă începi să citeşti cartea celebrului peruan Mario Varga Llosa, Moarte în Anzi, nu cred că vei sări în primul avion cu destinaţia Lima.

Legat de ideea de securitate în Lima şi în Peru în general. Niciunde nu am văzut mai multe gratii la o pensiune sau într-o staţie de autobuz. Totuşi, niciunde, cu atît mai puţin în India (cu care nu mă pot abţine să nu compar mereu deşi tot mai mult am impresia că ar trebui să mă opresc din acest obicei naiv) nu am văzut o bătaie de stradă în mijlocul şoselei, în timp ce ne luam cina cea de taină într-un restaurant relaxat din Nazca. Dar cum de multe ori prejudecăţile întăresc ideea de obtuzitate, trebuie să subliniez faptul că astfel de incidente pot apărea oriunde şi că nu sîntem scutiţi de violenţă în nici un colţişor al globului, fie ea fizică sau psihică. Deci sînt pe fază şi mă focusez on sight. Şi se pară că regula aceasta se aplică nu numai la nivel urban ci şi la nivel de ocean.

Pentru că lecţia de surf de la Pacificul de Lima a început brusc şi s-a terminat repede, pentru unii cel puţin. Totul a început pe un ţărm pietros din Miraflores (cartierul cel mai luxos al Limei), unde ne acostează un superb bătrînel argentinian, surfer din generaţie în generaţie şi psiholog pensionat (ne iniţiază din mers despre taina adrenalinei şi tot tacîmul care însoţeşte acest sport de feeling). Şi chiar de feeling a fost. Nici bine nu intrasem în valurile oceanului cu placa de surf, că spuma furiei mă scuipă direct la mal, într-o cavalcadă cu rostogoliri şi lovituri de plăci şi pietre în cap de am crezut că atît mi-a fost dat. Mă ridic spre surprinderea mea şi chiar înaintez, împinsă puţin din spate şi de şoc, şi de domnul doctor profesor de surf argentinian care îmi spune: "you were very unlucky, especially you." Înţeleg că nu e ca la căţărat, unde din prima am zburat pe creste. Poate data viitoare. Dar observ în jurul meu cum lumea se simte bine pe valuri. Mai insist puţin şi eu dar nu mai am curaj să mă ridic cu cucuiul din cap pe placă şi în plus valul mă întoarce la ţărm. Puţin obosită după o indigestia cîştigată la unul dintre cele mai cu privelişte restaurante din districtul cel mai safe şi chic al Limei şi puţin stresată de ideea de a ieşi împinsă de la spate de valurile unui ocean dur, m-au făcut să mă retrag mai repede decît plănuit. Priveliştea de mal la apus (Apus este zeul muntelui în Peru) mă linişteşte însă. Înţeleg că pasivitatea mea a înfuriat oceanul. Ar fi trebuit să-l ascult şi să-l înfrunt. Data viitoare voi fi mai atentă la semne şi nu mă voi mai lăsa atît de dusă de val. Deci un mate de coca la Cafe Lima şi un concert de jazz latin, şi liniştea se aşterne din nou peste mintea încă arsă de soare şi pleznită de val. Nu chiar ca în the wave speech al lui Hunther S. Thompson "And that, I think, was the handle - that sense of inevitable victory over the forces of Old and Evil. We had all the momentum; we were riding the crest of a high and beautiful wave...", dar iar la bine.

Legat de semne. Sîntem de două zile într-un loc care se presupune a fi unul dintre cele mai misterioase locuri din lume datorită semnelor trasate în deşert, observabile doar din văzduh. Liniile de la Nazca. E ora 9 şi ne întîlnim cu japonezul nostru, Yasushi, care ne-a pescuit în căutarea unei agenţii unde să rezerve un zbor deasupra celebrelor linii Nazca. Pentru că nu vorbea decît engleza (destul de excepţional chiar şi pentru un locuitor al Tokyo-ului) şi aici se pare că agenţiile preferă să piardă clienţi decît să înveţe engleza, am ajuns să comunicăm cu ghida peruană care o mai rupea pe limba lui Shakespeare. Într-un final reuşim să ne rezervăm toţi trei locurile într-un avion cu un singur motor, Cessna, cu cinci locuri pentru călători şi un ghid vorbitor de engleză. După primirea instrucţiunilor precise de a nu mînca mult înainte de îmbarcare şi după o mică aventură în găsirea japonezului pentru comunicarea întîrzierii zborului din ziua următoare datorită unor verificări (sic!), am ajuns la Planetarium-ul unde am gustat puţină istorie cu ilustraţii şi un observator selenar. Şi, surpriză: ghidul de la Planetarium-ul dedicat nemţoaicei Maria Reichei, cea care a descoperit liniile de la Nazca şi care şi-a dedicat viaţa cercetării simbolisticii acestora, este şi ghidul de la agenţie. Îl întreb cite job-uri are şi îmi spune că trei. În plus, aflăm că localnicii au acces doar la o oră de apă pe zi (!), în timp ce în hotelul în care stăm avem piscină şi apă caldă la discreţie. Înţeleg că turismul în Peru (pentru că mai turist ca în Peru nu m-am simţit niciunde pînă acum) nu este pentru backpackeri low budget. Şi mai înţeleg că aceste linii au devenit o industrie şi că acest proces, natural de altfel, de vînzare-cumpărare de teorii misterioase, este principala sursă de venit a unei ţări zbuciumate din punct de vedere politic şi temperamental.

Povestea în poveste începe aşa:

Yasushi vine la 8 jumate fix să bea o cafea cu noi. Stresat de răul de avion, ia două pastile. Îmi oferă şi mie deci iau şi eu. Tot două. Mîncăm totuşi ceva şi ne îndreptăm cu un fel de entuziasm calm către şoferul care ne aşteaptă primitor dar puţin agitat. Pe drum, după zece minute, observ că de fapt în maşină mai avem pe cineva. S-a dublat Yasushi, sau? La coborîre mi se confirmă. Tot japonez. Deci sîntem o echipă româno-japoneză, deci facem poze, deci avem tricou cu Tokyo Police Club şi Peruvian Airlines, deci avem cinci minute înainte de zbor. Pilotul mai înalt decît media zonei îşi dezvăluie identitatea de european. E din Czech Republic şi îl va superviza pe cel care va pilota zborul, un peruan. Speram să nu fie un caz eşuat de supervizare cum mi se întîmplă mie cu condusul maşinii automate (sic!).

Avem căşti şi o privelişte incredibilă asupra deşertului. Sîntem întorşi de pe o parte pe alta pentru a vedea începutul fantasmagoricelor linii şi desene în deşert. Încep să respir şi eu, puţin stresată de planarea avionaşului cu motor care m-a luat şi pe mine în zbor, vorba cîntecului de adormit copiii. " And now, into the right, MONKEY! And now, into the left, ASTRONAUT! OK?" face copilotul nostru ceh, în semn de verificare a stomacurilor noastre presupus expuse la un efort controlat. Ok, Austronaut, let's ride! Şi poţi să începi să-ţi imaginezi orice. De la temple în plan, la ritualuri shamanice (Astronautul nu e space-man ci sha-man, părerea mea) , la un gigantic calendar astronomic (părerea matematicienei Maria Reiche, ridicată în Nazca la rang de protectoare a zonei) , la piste de aterizare pentru extratereştri, la canale de irigaţie, la ce vrei tu, atîta timp cît iei în considerare deşertul şi forţa lui protectivă asupra liniilor pentru că se pare că aici plouă o jumătate de oră pe an (!). Look, the dog! Şi click!, încă o poză. Look, the hummingbird! şi cu toţii în partea stîngă a avionului. Trebuie că pentru cineva din afară, sceneta de vals în avion pentru vînarea desenelor unui shaman în trip trebuie să fi fost un bun motiv de rîs la micul desayuno, pe care îl ratez în această dimineaţă deşertică. Aterizăm impecabil. Respir. Filmul s-a încheiat. Concluzia mea: liniile sînt nişte temple. Zîmbesc puţin amorţită pentru că abia acum îşi fac efectul cele două pilule de la japonez. Şi încep să mă scurg de somn. Hasta la proxima! Somn uşor.