Transatlantic Londra-Lima sau fuga de noapte

A trecut o zi de cînd am reuşit să evadăm din paradoxal însorita capitală britanică. Şi numai ce ne obişnuiserăm cu: Kilburn Park, cartierul în care locuiam for free sub o familie cu copii care alergau dimineaţa deasupra tavanului, cu trenul care trecea prin bucătărie ca prin gară, cu apa care se scurgea prin ţevi ca printr-un canal veneţian, cu mîncarea indiană înfoliată la Tesco-ul de la colţ, cu staţiile sardinice de Underground, cu plimbările lente şi latente de pe malul Tamisei în aşteptarea veştilor din partea vulcanului islandez, cu întîlnirile pe pajişti fragede la un picnic cu sushi, cu cafenele şi costume cochete, cu întreaga paletă coloristică a epidermei planetare, cu arhitecturi spaţiale şi sisteme ultra tehnologizate, cu intimitatea, cu politeţea răcoroasă, cu delicatesele organic culinar-cosmetice şi cu explicaţiile The Big Picture din Tate Modern cum că unele opere de artă nu ar fi doar manifestări nevrotice ale unor personalităţi în formare.

Timp de zece zile, lumea a stat în stand-by. Eram captivii propriului plan. Turul lumii începea cu o extensie londoneză. Fiecare zi cerea verificarea site-ului British Airways. Fiecare zi punea sub semnul întrebării metodele prin care am fi reuşit vreodată să ajungem în capitala peruană. Dar am reuşit într-un final. De la şoferul alb şi tăcut de cinci dimineaţa din Londra, de la GPS şi trafic de cristal, la şoferul creol şi prietenos din Lima, fără GPS şi într-un trafic infernal. De la îmbulzeala din Heathrow, la relaxarea din Lima Airport. De la zbor peste creste spaniole, la planare deasupra Amazonului. Cam aşa a arătat o zi care nu a avut 24 ci 31 de ore, în care am zburat către soare şi am fugit de noapte, în care am schimbat Exit cu Salida şi pounds cu soles, vîntul nordic cu adierea, Atlanticul cu Pacificul, pancakes cu empanadas, engleza cu spaniola de America Latină.

După o dimineaţă prin ceaţă, o după-masă prin soare, catacombe, urme ale unei cumplite inchiziţii spaniole, catedrale impozante, schimonosiri într-o spaniolă relativizată, ghidaje rutiere din partea poliţistelor peruane, două empanadas ( un fel de pateuri senzaţionale cu carne şi condimente), un bufet cu cele mai multe variaţiuni pe tema cartofului întîlnite vreodată (Peru este ţara în care a fost descoperit cartoful), zeci de gherete cu copiatoare (semnul unei societăţi birocratice sau non-we do everything on line), feţe cu trăsături fine şi zîmbitoare, plus o seară prin lumini de Plaza de Armas... ce spuneam? Da, Lima se prezintă exemplar ca punct de plecare pentru expediţia sud-americană.

Zoom in: Biserica şi catacombele San Francisco. Sîntem doi români şi un japonez, ghidaţi de un tînăr peruan care vorbeşte maşinal, dar cu umor. Intrăm literalmente într-o altă dimensiune: o biserică barocă, finalizată în 1674 şi singurul edificiu care a rezistat cutremurului din 1746 care a dărîmat practic aproape întregul oraş. Coloanele înclinate, mozaicul cîrpit, labirinturile mortuare de la subsol, biblioteca prăfuită care adăpostea cărţi de mărimea bibliotecii mele de acasă, cu un tavan tridimensional din lemn de puzzle transformat în cuib de lilieci, cu zgomotul de radio care venea din bucătăria celor 30 de călugări rămaşi, care contrasta puternic cu imaginea sumbră a sălii de mese iniţiale, fac din acest lăcaş din centrul Limei o obligaţie istorică.

E şase dimineaţa iar păsările se zbenguie sonor, parcurgînd traseul pînă la creierul care îşi aminteşte că trebuie să trimită un material. Aşa că, alături de portar, aştept ora opt pentru a mă conecta la internet. S-auzim de bine din Cusco?