Săptămîna trecută vorbeam despre acea plecare în jurul lumii. Primul episod era unul pregătitor. De ce, cum, cînd? Totul părea destul de abstract. Idei, concepte, planuri, fantasme, emoţii şi toată paleta de miresme care însoţesc ideea de călătorie. Totuşi, romantismul explorării se transformă din parfum în fum şi poate chiar scrum atunci cînd te loveşti de acea parte pragmatică fără de care planul rămîne la stadiul de plan. Poate realizezi că de la vis la realitate ai nevoie nu de un pas ci de un cort, un cont, un port.
În primul rînd, bagajul. De data asta, un bagaj pentru un an. Nu un bagaj pentru trei luni de munte şi ski, nu un bagaj pentru o lună de zbenguit pe trei continente cum a fost anul trecut, nu un bagaj de mers la prieteni, nu un bagaj de backpacker relaxat. De data asta trebuia cugetat bine la ce îndesam în sacul verde pe care numai gîndul că tot spatele îl va căra, mă făcea să fiu mult mai cumpătată. Haine de iarnă, haine de gheaţă, haine pentru un an de viaţă, şlapi pentru insule, bocanci pentru creste, tenişi pentru metropole, încărcătoare, creioane, ghiduri Footprint, phrasebook Lonely Planet, caiete, periuţe, dezinfectante, izolire gonflabile, saci de puf, saci de polar, cremă de soare, cremă de dureri musculare, plicuri cu euro, carduri cu suspans. În al doilea rînd, programul. E 4:30 şi sună alarma, după două ore dormite adînc. Răsăritul îl prindem în zbor şi din nou Luton, către Londra, marele pasaj înspre oriunde. Pentru că toate drumurile trec prin Londra.
Soare, apus cu reflexii în structuri grandioase, curte la linia ferată, veveriţe în curtea casei din gară, somn la cald, British Museum şi nonsensul acumulării de informaţie fără scop, Camden Town şi pound-ul egal cu euro, invazie de francezi, invazie de turişti, invazie de culturi amestecate, indieni şi încărcătoare solare, Underground şi agitaţie silenţioasă, keeping right on the bright side, mîncat vegetarian la Hare Krishna, luat pernă de camping de la outlet-ul de la colţ, pilule de dezinfectat apă, soluţie anti ţînţari, ciorapi anti jeg, întîlnire doi eterni călători prinşi între lucrul în Londra şi hoinăreala asiatică.
După cele trei zile londoneze, eram pregătiţi. Ne gîndeam cum vom merge de cu seară în aeroport pentru a evita un transfer costisitor, ştiam cum să ne organizăm ultima după-masă pentru a nu pica laţi într-un terminal obscur. Eram pregătiţi în timp ce în Underground ni se comunica ceva. Nu pricepem din prima. La a doua coborîre scrie mare pe toate panourile: All flights from and into the UK have been canceled. Mă blochez spontan. Asta înseamnă că nu mai zburăm mîine? Asta înseamnă că pierdem legătura înspre Lima? Intrăm pe site-uri, ziarele încep să curgă. Despre ce era vorba? Nu despre whale watching in Iceland cum spunea reclama din Underground ci despre erupţia unui vulcan activ, erupţie de 20 de ori mai puternică decît erupţia precedentă din ultima lună şi despre cel mai mare haos aviatic de după cel de-al doilea Război Mondial în Marea Britanie. Pe scurt, all fligts from and to the UK have been cancelled. Ne uităm pe site-ul British Airways. Surpriză. Zborul către Madrid nu era anulat. Cel dinainte şi cel de după, însă, da. Încerc să pricep acest algoritm al naturii şi mai ales al efectelor asupra entităţilor cu pretenţii ce sîntem. Intru într-o tensiune mută. Rămîn în ea pînă în acest moment în care scriu din Terminalul 3 din Aeroportul Heathrow unde vom înnopta pînă la 5:30 cînd vom afla dacă mîine vom fi sau nu la Lima.
Sentinţa
Ora 4 a venit, omul negru a sosit. Acum ştim sigur. Pîcla de funingine vulcanică mi se depune şi mie pe cap. Nu putem plecam azi înspre Lima. Toate zborurile au fost anulate pînă la ora 7 p.m., nu 7 a.m., cum se preconizase iniţial. Mă strîng fără sîrg, aşteptînd ca minutele să treacă mai repede, în bătaia ritmată a vîntului de Underground. Calea întoarsă, norii de cenuşă, frigul londonez de primăvară nesigură, frenezia singurătăţii, răceala impusă. Un telefon la agenţie, un no worries pentru reprogramarea zborului şi nici un plan pentru ziua de azi. În căutarea echilibrului. La vie se passe.
După o tură de tensiuni şi reprogramări, aflu că mai avem o şansă. Luni, pe 19 aprilie 2010, s-ar putea să ajungem totuşi pe pămînt peruan. Dar acum still in London. Aşa că, după un somn matinal fără speranţe, cu promisiuni solare, votez pentru Tate Modern unde îmi dau întîlnire cu oameni peste care nu trece vremea. În 2009 m-au găzduit, în 2010 mă scot din pîcla de cenuşă vulcanică. Aş că după un masala thali indian în pulsantul Camden Town, ajung la un concert de klezmer şi muzică balcanică de nota zece, în compania răvăşitoare a unei doine interpretate de această superbă prietenă. Să vezi englezi cîntînd cu atîta patos muzică balcanică, turcească, românească, klezmer. Rarisim: http://shekoyokh.co.uk/Buy/Order.aspx. De aceea le propun un Plai Festival. Şi numai pentru descoperirea acestei laturi a Londrei, a meritat erupţia islandeză. În consecinţă, închei săptămîna de tranzit cu un zîmbet: de la musique avant tout choses.